Veta era incorectă politic

Cândva, în anii Laurei de medicină de urgenţă, în partea lor suprapusă peste studenţie, apăruse Corneliu, stâncos şi, totodată, stingher, neştiind cum să se poarte decât cu femeiuştile din porturi. Dar cu fetele cu coc şi priviri de lasere antifurt, cu toc ce tocmai şi-a oprit podeaua sub el? Apăruse, zic, Corneliu, prezentat de tatăl ei, stomatologul la care se tratau părinţii tânărului. Ochii Laurei îl citiseră până-n mitocondrii.

Ani de urgenţă… Laură sălbatică… Zburdă de nubilă celtică prin păduri druidice. Salturi de Bendis pe sub coroane dacice. Nici sineli, nici căneli, ci doar înfrigurări: „Rezistă! Rezistă! M-auzi? Amu, eşti bine — merem la spital.” Şi vrafuri, vrafuri de cărţi despre minunea asta numită „om”…

Un om. Un stânjen. O barbă seismografic de deasă. Contururi stâncoase. O gură ca un aeroport în munte. Un zâmbet stângaci.

— Corneliu… Corneliu Cepta, domnişoară…

— Laura Cipleş. Îmi pare bine, rostise ea ca şi cum ar fi pus: „Situaţie stabilă. Perfuzia îşi face efectul.”

Ani de urgenţe… Laură sălbatică, aproape nărăvaşă, chiar, căci capriciile nu erau puţine: măşti de faţă unele naturale, altele farmaceutice; covoare groase în toată casa; luni întregi în mătăsuri fine, apoi altele aproape de rasa din şiac; tot felul de bibelouri şi nimicuri artizanale în camera ei, ce, pe neaşteptate, sfârşeau care-n pod, care-n beci, care date cine ştie cui, care arse şi spânzurate în flăcări pe marginea ferestrei când pe viitoarea doctoriţă o apuca o nestăvilită bucurie sadică, bucurie ce, oricât ar fi vrut stăpâna, se oprea când venea vorba de fiinţele vii (excepţie făcând inevitabilele şi sâcâitoarele insecte cu aripi), sadismul, zic, se bloca în faţa fiinţelor vii pe baza unei mistici simple: „Nu sunt în stare să fac a apărea oameni şi alte vietăţi când, unde şi cum vreau, deci nu am nici un motiv să intru cu bocancii.”

Ani de urgenţe… Laură sălbatică…

Ani de căsnicie… Laură domesticită…

Moartea părinţilor ei, într-un naufragiu, în 1997, la un an după nuntă… O odaie întreagă făcută miş-fărâmiş cu toporul şi chibritul…

Naşterea Mirei, în 1998… Seninătate domestică, dar mândră… Buiestru de paradă festivă.

Laura şi Corneliu — două furtuni. Una în pădure, alta pe mare. Nu putea să iasă din ei doi altceva decât o fată care, deşi moştenea atavic ochii somnoroşi ai unei strămoaşe din al optsprezecelea secol, purta în ea, latent deocamdată, o furtună ce avea să se dezlănţuie în 2040, o dată cu Nobelul pentru remediul la Alzheimer. Prima etapă a furtunii avea să se consume în camera în care ea şi Manuela gândeau discursul de primire, încăpere îmbâcsită de trabucuri şi cu pecetea agitată a cafelei ce o aducea pe hiperactiva blondă până aproape de combustie spontană, mai ales că geneticiana cu greu se abţinea de la picanterii în mâncare, de la „iuţâci — pluralul lui iuţâcă„, după cum explicau oltenii din trupă. Dar grosul ei, al tempestei, pe scena decernării urma să se producă, în freamătul general al indignării: cum să insulţi comitetele pentru Literatură de până la tine, acuzându-le de marxism, şi, mai ales, cum să reabilitezi un om atât de odios, un fascist avant la lettre ca Nicolae Paulescu? „Uite-aşa, bine: biciul, oricât ar fi el de bici sau chiar de cnut, se rupe după atâtea ş-atâtea autoflagelări impuse de străini”, răspunsese Mira-Elisabeta în faţa jurnaliştilor din curentul principal. „Ziceţi „mersi” că nu-i luăm la goană cu codirişca”, adăugase Manuela.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s