Mike Nazarov de Ziua Naţională a României (partea întâi)

Istoria martoricească a lui Mihail-Cristian Nazarov a început, şuierător ca o flacără de kerosen, pe 1 Decembrie 2005 în spatele Teatrului Naţional din Craiova.

Mike dintotdeauna a ştiut că va fi pilot militar. La grădiniţă, aranja mesele şi jucăriile astfel încât să simuleze un bord de avion, cu butoane, cu manşă, cu tot ce vrei. Ba, uneori, când nu se uitau educatoarele, le lua cele două termosuri de cafea şi le punea pe flancuri, imitând reactoarele. La un semn al lui Mihail-Cristian, doi colegi le scoteau fulgerător capacele, făcând să ţâşnească din ele o cafea ce spoia tot ce întâlnea în cale. Unghiile educatoarei în urechea lui nu erau altceva decât paraziţi în cască, iar colţul penitenţei dădea prilejul alcătuirii, în minte, a unor hărţi strategice pornind de la clădirea şi curtea grădiniţei.

Pe urmă, în clasele I-IV, când nu alerga de colo-colo cu braţele deschise a avion, micul oştean studia in nuce aceste aparate de zbor, confecţionându-le din hârtie. Dar nu numai pe ele le studia, ci şi acustica unor ipotetice arme de foc, concretizate acum sub forma pocnitorilor din hârtie şi a cutiilor din carton goale de suc, bounite pe holurile pline de ecou. Rigla cădea peste palme, nu peste tălpi, aşa că, deşi origamiul intra sub embargou, sârba-n cartoane continua.

În gimnaziu, în curtea şcolii, copiii normali joacă fotbal, volei, baschet sau „ţară, ţară, vrem ostaşi”. Copiii de sub comanda lui Mike şi a altui zăpăcit jucau împuşcatelea cu apă. Un pistol nu era scump, aşadar borăcimea mânca mai frugal o săptămână încheiată, dar, după aceea, se apropia la mai puţin de două palme de aprindere la plămâni, palme care înlocuiau plămânii cu obrajii. Asta avea loc de prin aprilie până hăt încolo, spre octombrie. La geroşenii, în schimb, Mike se încălzea cu fripte (când doi sau mai mulţi îşi aruncă fulgerător o palmă peste a altuia), cu fripte, cu skandenberguri sau chiar cu trânte, încât se săturase ta-su de câte şuturi în fund îi dăduse pe tema hainelor terfelite.

În liceu, îl ştiţi deja: bocanci de armată în care erau băgaţi blugi negri, pantaloni de camuflaj sau cargo, tricouri şi hanorace cu trupe şi geci de piele cu ţinte. Iar în spatele lor se ascundeau veşnicele ghiozdane pictate cu nume precum Iron Maiden, Metallica, Black Sabbath, Motörhead, AC/DC sau Judas Priest, genţi schimbate o dată cu farsele maneliste pe care le-aţi mai văzut.

Când ai 16 ani şi eşti roacher, ţi se pare că tot ce zboară se mănâncă şi se scoate sub formă de solo pe chitară, că oricine ştie şase acorduri este un viitor Jane Petrucci şi că orice amărât de tobar a supt de la un şaman. Iar când eşti şi milităros, extazul îţi vine-n cupa catapultei.

16 ani aveau Mike şi Mishu în 2005. Johnny, cu un an mai mic, diviniza pe oricine ştia să cânte la orice: de la teci de fasole până la elastice de chiloţi. Dar nici el nu se lăsa mai prejos: pe lângă orgă, ştia să îţi râgâie alfabetul de la A la Z (precizând, cu migală: „Î din A, Î din I”) şi să flatuleze, pe note, „Twinkle, Twinkle, Little Star” după o tehnică pe care avea să o ia cu el în mormânt.

Pe 1 Decembrie, Craiova era mare, albă şi bună. Fulgii se cumetriseră demult, iar acum plapuma lor înmuia micile patimi şi metehne ale craiovenilor. Marile pasiuni, în schimb, nu puteau în veci să le amorţească.

Mike se trezi devreme, ca de obicei, dar de data asta cu o neobişnuită premoniţie a unei măreţii binemeritate, întâmpinate cu braţele deschise la întoarcerea ei în micul, dar puternicul trup al lui Nazarov, care se afla acum în minivacanţa de Ziua Naţională: 1 Decembrie pica joi, aşa că şi vinerea era la vatră. Zilele libere veneau după o săptămână plină de lucrări de control. Vorba vine: „o săptămână” — fuseseră doar trei zile (lunea, marţea şi miercurea), dar Mihail Mihailovici le resimţea ca pe o întreagă săptămână de lucru, grea ca tot IUG*-ul craiovean.

A doua zi, vineri, era liberă. „Vinere liberă”… „Minivacanţă”… Cuvintele astea sunau ca o adiere caldă de la tropice, ca suavitatea musonică a vocabulei „Singapore”, pe care o auzise prima oară la a doua sa aniversare, pe 22 februarie 1991, în timp ce, ţinut de mânuţă de către părinţi, cobora acele trepte din interiorul magazinului Mercur al căror palier multă vreme a avut geamuri galbene, prin care Soarele mereu părea la asfinţit, răsfirând în sufleţelul viitorului pilot un simţământ care abia doi-trei ani mai târziu avea să îi fie desluşit: melancolia. Melancolia aceea a lui de rus atavic, mic ca o însăilare făcută de Sfântul Nicolae, patronul Rusiei, prin zăpezile acesteia, melancolie grea în toate momentele vieţii lui, chiar şi în acelea când avea a pluti, ca paraşutist, planorist, apoi ca pilot.

În februarie 1991, Mikey vedea pentru prima dată lucid un apus de soare… Melancolia îl vizitase de multe ori până atunci. De ce? Nici el nu putea spune cu siguranţă; probabil ea se anticipa pe sine însăşi faţă de anii aceştia ai prunciei. De un singur lucru era Mike sigur: că sentimentul germinase din jucăriile înşirate prin cameră, din imaginile languroase ale telenovelelor americane, dar şi din diversele melodii de pe viniluri, benzi de magnetofon şi casete: „Shepherd Moons” şi „Caribbean Blue” ale Enyei, „Se bastasse una canzone” al lui Eros Ramazotti, „Terminal Frost” de la Pink Floyd, „Spending My Time” — Roxette — sau „Alpha” şi „Conquest of Paradise” — Vangelis…

Melancolia aceea a lui, incipientă, anticipativă, grea ca o iarnă rusească, avea să se topească, să se transforme într-una subţiiire ca o dâră de nisip pe care o sufli din palmă în bătaia Soarelui, în după-amiaza zilei de 22 februarie 1991, când chindia se întindea până la ei, vrând parcă să răzbată prin geamurile galbene ale Mercurului, ca să poată îmbrăţişa fluieratul „Wind of Change”-ului, ce tocmai se pornise dintr-un radio al marelui magazin… Mike ţinea în mâini o jucărioară înfăţişând un prizonier de război legat de un stâlp. Abia atunci prinsese a-şi lămuri după ce tânjea el atât: după libertatea adamică.

Acela fusese cel dintâi moment când Kamceatka privise în jos, spre Mexic…

Acum, în dimineaţa zilei de joi, 1 Decembrie 2005, Mihail-Cristian Nazarov ieşi pe balcon să facă înviorarea, lăsată de izbelişte în ultimele zile. Ieşi ceva mai târziu, totuşi, decât de obicei, pentru că nu mai avea ore de la 7:30. Hâââţ, hâââţ… trosc, trosc… Oasele reconciliau învăţatul ofticos de luni, marţi şi miercuri cu măgarul sănătos de joi, vineri, sâmbătă şi duminică.** Calculatorul îi ţinea isonul din dormitor: „Ruuun, live to flyyy, fly to liiive, aces hiiigh”.

Sfârşind cu gimnastica, Nazarov, de la parterul blocului unde locuia, îşi privi strada Păltiniş în sus şi-n jos:gospodarii îşi puseseră pe balcoane şi la ferestrele caselor steaguri tricolore româneşti mai mari, mai mici… Mikey trase cu putere aerul în piept. O sirenă de locomotivă se auzi din apropiata gară. Viitorul pilot se întoarse în dormitor, opri muzica, apoi reveni cu tricolorul familiei, pe care îl înfipse destoinic în ţeava prinsă cu şuruburi de peretele balconului. Îl mângâie şi îl sărută ca pe un cal credincios pe coamă. Stând aşa şi privind peste casele de vizavi, un gol simţi că-i vine-n stomac: îşi aduse aminte de rapturile din 1940 şi de fapta lui Mihai I din 23 august 1944.

— Limax de-ar fi fost, şi nu s-ar fi târât atât! izbuti el să articuleze deasupra nodului din gât.

— Cine? se-auzi din spate vocea tatălui, venit să-l cheme la masă.

— Regele-ăla din ’44, mai zise Mike cu obidă.

— Eeeh… oftă Nazarov-senior, mângâindu-l pe creştet. Doamne-ajută să nu apucăm ziua-n care şi punerea în discuţie a lui 23 august să fie pedepsită cu închisoarea…

— Adevărat…

— Hai la masă.

— Hai, că vin.

___________________________________________________________________

* Întreprinderea de Utilaj Greu

** Vezi proverbul românesc: „Decât învăţat ofticos, mai bine măgar sănătos.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s