Doctoriţa şi impresarul (părţile unite)

Era toamna anului 2018… când? După 1 octombrie, în tot cazul — începuse facultatea, se terminase încă o vacanţă de vară… Fusese cu părinţii şi cu familia Manuelei într-un tur al Germaniei… Nürnbergul, cu teatrul său inundat în lumini, cu Frauenkirche parcă tricotată, cu stadionul în care ţi se părea că auzi zeci de mii de cizme bocănind ritmat şi tot atâţia suporteri extaziaţi… Münchenul, cu chelnerii voioşi în spielhoseni şi cu fanfare ce îţi aduceau aminte că te afli în plin sud, rătăcind în pas de vals prin atriile şi ventriculele lui… Stuttgartul, cu muzeul de arheologie… şi, nu în ultimul rând, Berlinul… Berlinul, Doamne! Reichstagul, Piaţa Potsdam, Bulevardul „Unter den Linden”, cu poarta Brandenburgilor în capătul lui, parcă fredonându-ţi, o dată cu fluierăturile de „Wind of Change” ale lui Klaus Meine: „Let your balalaika sing/ What my guitar wants to say”… şi câte şi mai câte oraşe, încât devenise transparentă harta, de la atâta folosire.

Iar acum? Acum, în octombrie, după o lună germană încheiată, era înapoi în Cluj, bronzată, dar tihnită, scărmănând din greu cu Manuela astrahanul de amintiri.

Seara aceea din „Barda lui Mihai” (bar de rockeri din inima Clujului, în stil medieval românesc, în cinstea celui de-al doilea unificator din istoria românilor) era dedicată Pink Floydului. Se comemoraseră, pe 14 septembrie, 10 ani de la moartea lui Rick Wright, aşa că proprietarii localului, care fusese închis în răpciune, se gândiseră să facă acum ceva în memoria Floyd-clăparului şi, în general, a formaţiei sale.

Cele două studente tocmai ieşiseră de la un seminar cu disecţie, în facultatea apropiată de cârciumă, aşa că intraseră aici să îşi destindă nervii crispaţi de precizie şi de mirosul formolului:

— Sile, câte-un „Long Island” de fiecare, te rog… ca de obicei. Şi mai ai trabucuri de-ălea bune, de Iaşi?

— Cum nu, Manuela? Are băiatu’…

Cele două halate trecură pe lângă masa martorilor ca două stalagmite cu picioare pe lângă un grup de vânători primitivi.

— Mmm… Bă, că bun e… Phaaa… Să-ţi trăiască mânuţa aia pricepută, Sile!

— Sluga preaplecată… se înclină cel numit Sile către blonda tunsă castron.

— Şi să vezi, Manuela, începu Mira când prietena ei se întoarse din baie, unde îşi îndreptase fardul. Cum stăteam noi atunci în Frankfurt şi vă aşteptam… Mamă! I-auzi: „Cluster One”. Stai un pic, închise ea ochii, mişcându-şi uşuuurel capul pe notele orgii.

Sunetele dintâi ale melodiei, din clapele lui Rick Wright, picurau în zumzetul de voci din bar ca mierea de pe nişte ace pentru acupunctură, fiecare cu centrul lui energetic, cu punctul lui de piele, alcătuind, ca în revistele pentru copii, o reţea de puncte ce trebuia să fie unite. Apoi, chitara lui David Gilmour, ca un dor de nedibuit pentru ceva ce trecuse, în cazul lui, ce avea să vină, în situaţia Mirei… Şi, printre ele, subţiri, ca o darabană răbdătoare cu degetele pe masa destinului, iarăşi notele lui Wright… Cele două studente nu fuseseră atente — dealtfel, nu se prea distingeau dintre zgomotele barului —, dar, înainte de „acele” orgii, se auziseră, tot din ea, nişte sunete ca ale unei orchestre de viori, precum spirtul dinaintea acupuncturii propriu-zise, sunete ce aduceau, pe departe, prin ceaţă, cu începutul de la „Non, je ne regrette rien”. Să fi fost acesta vreun semn?

— Doamne… Aşa, reveni ea spre blondă, după vreo două minute. Ce faci?

— Mă uit la ăla de colo — cam seamănă cu Robertică.

— Aaahahahaha… „Cinquecento, monna Manuela!” încercă Mira o plecăciune în stilul înfumuratului violonist, fost prieten al Manuelei.

— Taci tu! Că nu-i de râs.

— Pfff… suflă bruneta fumul trabucului, în vârtoape de râs înfrânat de muşchii buzelor şi ai obrajilor încordaţi în jos, mimică ce amintea de aceea a lui Mike Judge când dădea glas personajelor din „Beavis şi Butt-Head”. Ce noroc poţi să ai şi tu…

— D-apăi, să ştii aşa, că, dacă s-o lega de mine, deie beteşigu-n cine nu i-o stinge trabucul ăsta-n frunte! i-l arătă Manuela ca pe un semn al legământului vreunui rege cruciat cu Papa.

— Şezi blând, o bătu cealaltă uşor pe mână. Şezi blând, că poate ne observă şi-atunci chiar o-ncepe învârtita. Nu te mai fâţâi pe scaun, că poate picăm amândouă! Nu vezi ce catalige au ăştia?

— Sile, băiatule, fii bun: cine sunt ăia de-acolo? Bă! Nu te uita aşa, de la obraz, că ne văd! Mai discret.

„Sile, băiatule”, un „măcăleandru” de vreo cincisprezece ani (după cum îl alinta Manuela, făcându-l să se stacojească până-n albul ochilor), era băiatul patronului, un motociclist care nu te refuza niciodată când îl rugai să faceţi skandenberg (ba chiar îţi dădea să bei până sub masă dacă — lucru rar — îl răpuneai), dar care te zvârlea afară cu o singură mână la cea mai mică sămânţă de scandal pe care o aruncai pe ogorul barului. Proprietarul avea şi un atelier de reparat motociclete, aşa că dădea pe la tejghea doar trei zile pe săptămână, restul fiind egal împărţit între soţie (o şatenă cu figură ovală şi vorbă cu prune-n gură, aparent sfidătoare, aspecte ce aminteau de Moon Unit Zappa tânără) şi fiu, Vasile, pe care părinţii nici nu concepeau să îl alinte altcumva decât Sile sau, la ironie, Sică, apelativul „Vasi” părându-li-se mult prea poponăresc. Copilul fusese conceput şi născut între două şei şi trei probe de microfon, în timpul a două concerte rockereşti (primul în Cluj, al doilea în Bucureşti) şi avea un neobişnuit simţ al negustoriei, încât o făcea pe Manuela să-l mângâie pe frunte, cântându-i un rondo răscolitor prin cârlionţi, şi să-l întrebe râzând:

— Măăă, pruncule, mă… Cum te cheamă, dragă, pe tine: Brumă sau Brummer?

„Pruncul” zâmbea larg şi se roşea mai tare decât un capia, având nu de puţine ori impulsul de a îi săruta blondei mâna, de la unghiile diamanticeşte tăiate tăiate şi ojate până la încheietura nerăbdătoare. Dacă, în clipa aceea, se nimerea să desfacă pentru cineva vreo bere ori vreun suc, apoi era lucru sigur că ţâsâitul sticlei avea ceva din oftatul bine ascuns al puştiului…

— Cine sunt ăia de-acolo, Sile? se întoarse Manuela spre barman.

— Iaca, o formaţie de rockeri… Sunt buni ei — de ce să zic că nu? Cel puţin la clape şi la voce… Parc-ar fi singuri la părinţi — n-au împărţit nici mâncarea, nici talentu’.

—  Păi, cum? Eu de ce n-am auzit de ei?

— Cine? se dădu Mira mai în spate. Aaa… Pe-ăştia i-am mai văzut, Manuela — nu ţi-am povestit? Când am avut naţionala de geografie la Craiova, într-a zecea.

— Parcă…

— Sigur ţi-am povestit. Grasu-ăla creţ era ş-atunci la clape. La voce sigur era ăla slab şi tot creţ, cu perciuni. Pe ceilalţi nu-i mai ştiu… A, ba da! Pe-ăla cu barbă şi cu plete, tot gras. El era… impresar, ceva.

În locul Manuelei răspunseră umerii şi fumul.

— Eh… Dă-i încolo.

— Stai, Mira. Stai, că uite. Oaaa… Nenorocitu’… Uite: ăla cu barbă. Ciocălău-ăla.

— Ce?

— Spune bancuri cu Michael Jackson.

— Ce-o zâs?

— O zâs că cică-n ce game-i plăcea să cânte.

— ?

— În de-ălea minore… Că nu râde, tu, că nu-i de râs!

— Aaahahahahahahahahahaaa… Cum să nu fie de râs? „Minore”, auzi… Hahahahahaha…

— No, bine-amu… v-aţi pus tăţ’ împotriva me. Fie-vă de bine. Că, vorba englezului ăstuia de Gilmour: „What do you want from me?”… O — scuze. V-am lovit rău?

— Ahem, tuşi victima, după un dos de palmă peste mărul lui Adam. Nu — nu-i nimic.

Era Romi, care se ducea la WC. Calea de acces către „Tante Meyer” (cum avea să spună, peste opt ani, dr. Emilia Zugschnauze) era strâns mărginită la stânga de uriaşul frigider, lat cât două asemenea normale pentru un bar, iar la dreapta de şase „cocostârci” — şase taburete cu picioare lungi precum ale nemţoaicei de mai sus.

Barul „Barda lui Mihai” din Cluj-Napoca anului 2018 se găsea tot într-o hrubă, precum Keopsul „natal” al martorilor din Craiova, dar beciul ce-l găzduia era săpat pe două niveluri: primul era un demisol obişnuit, al casei proprietarilor, dar sub el se întindea un subsol scund de tot, de nu puteai sta drept în picioare, şi mai lung decât încăperea de deasupra lui, încât părea o radă pentru submarine. Jos nu prea, că nu găseai loc; în schimb, sus, era înţesat locul cu decoraţiuni în stil medieval: „făclii”, buzdugane, săbii, ghioage, arbalete… Ba puteai vedea chiar şi două armuri complete de-o parte şi de alta a uşii, înarmate cu scuturi şi lănci ce se încrucişau când barul era închis sau când pur şi simplu doreai să te fotografiezi între ele. Pe pereţi, îşi rânjeau slovele nişte copii după documente de epocă, tot unul şi unul, de la „Gesta Hungarorum” până la „Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia”, cu semnătura lui Ştefan Cicio Pop pe ea. Deasupra tuturor, atârnau patru candelabre uriaşe, date frumuşel cu patină şi pictate pe marginea lor lată cu citate vizând teza continuităţii româneşti la nord de Dunăre, citate luate din „Istoria românilor din Dacia Traiană” a lui Alexandru Xenopol. Candelabrele priveau îngăduitor beţivănelile şi poveştile de iubire din bar, unde, probabil, alţi Nazarovi tocmeau mijlocitoare pe lângă alte Oane, hamburgherici zâmbitoare ale altor martorii adolescentine, iar patronii localului mereu le spuneau roacherilor aflaţi în diverse grade de trezie: „Puneţi mâna ş-ajungeţi mari — cinstiţi-i amintirea lui Xenopol! Faceţi-l să nu regrete că ne-a dovedit continuitatea!”.

— Sigur e-n regulă?

— Sigur, sigur, articulă chitaristul cu plăcintă de mere adamice.

„Diiid you know?… It was all going to go so wrong for you”…

Cuvintele lui David Gilmour se insinuau, înfrigurate, precum cele ale lui Dumnezeu pus în situaţia de a îşi exprima compasiunea faţă de Adam, părinteşte, ca şi cum i-ar fi părut rău că, într-un moment de furie, i-a trosnit una după ceafă de l-a trimis, învârtindu-se, până în străfundurile mundanului.

„And diiid you see?… It was all going to be so right for me”…

Mira deschise o clipă ochii din visarea pinkfloydiană. În celălalt capăt al tejghelei, la masa martorilor, Vali le cânta rockerilor o dată cu mp3-ul, făcându-i să zâmbească momentului de graţie pe care îl avea atunci vocea lui, de obicei asemănătoare unei scroafe intrate din greşeală într-o imensă centrifugă de vată pe băţ. Tot plimbându-şi privirea de la un martor la altul, bărbosul dădu de bruneta aceea cu ochi somnoroşi, cu sprâncene voievodal arcuite…

„Hey yooou… Did you ever realize what you’d become?
And did you see that it wasn’t only me you were running from?”…

— Nu, nu de tine fugeam! surâse străinul larg către brunetă, răspunzând zâmbetului ei complice, ca de la cunoscător la cunoscător.

— Poftim?

— Ziceam că… Dă-te, Ioane, la o parte… Ziceam că nu de tine fugeam, râse Busuioc odată ajuns lângă ea. Manuela se întoarse întâi în dreapta, apoi în stânga, pentru a-l putea vedea mai bine pe intrus, dar rapiditatea mişcărilor le dădu aerul că ar fi urmărit, speriată, un şoricar ce ar fi ţâşnit după o pisică sau un dulău de aport după lemn ori disc, aceasta mai ales că, după 25 de ani, obrajii, roşii, ai Lynxului începuseră să se fleoşcăiască, dându-i un aer de mops sau de cârciumar sictirit („piele de beţivan — ce vreţi?”) şi mustaţă pe oală ce nu voia în ruptul capului a se uni cu bărbuţa sârmoasă. În 2022, anul petrecut departe de Veta, în Bucureşti, zgârcindu-se la maximum pentru aducerea prietenei la Spitalul Universitar din Capitală, impresarul avea să slăbească jalnic, proces urmat de accentuarea flascităţii. Soţii Cepta fireşte că se îngrijorau văzându-l şi îl îndemnau să stea liniştit, că şi în Cluj-Napoca existau posturi bune, dar el nu şi nu, în Bucureşti se derulau programe majore de cercetare, Mira merita felia cea mare. Ce se petrecea? România dovedea încă o dată că se putea dezvolta foarte bine sub imperii: generaţia ’90 crescuse şi se maturizase sub influenţa noii URSS de la Strasbourg, Bruxelles şi Luxemburg („UERSS”, după formula euroscepticilor), însă poporul român, acel „monstru care îşi scoate capul înfricoşător dintr-o grămadă mare de moloz” (vorba lui Lemmy caracterizând rockul), poporul român, zic, reuşise şi de această dată să şunteze dominaţia străină cu propriile ei arme (fireşte, în limitele diplomaţiei — doar nu îşi permitea să rişte o intervenţie militară câtă vreme nu se bucura nici de capacităţi de luptă impresionante, nici de aliaţi pe picior de egalitate şi fideli). Iar armele în chestiune erau fondurile europene: generaţia ’90, după cum spuneam, se afla acum în jurul vârstei de 30 de ani, se şcolise o parte în ţară, o parte în străinătate, furase şi ea şi continua să fure din România, precum înaintaşii, dar înţelesese că, dacă voia să cosmopolitizeze ţara după firea ei, a generaţiei, trebuia şi să investească câte ceva, iar una dintre surse erau banii europeni, pe care cercetătorii (mai români decât politicienii) puseseră imediat mâna şi reporniseră motoarele oprite în 1990. Unul dintre aceste motoare duduia acum în cercetarea medicală, unde, oricât ar fi urât sudul ţării, Laurei Cepta i-ar fi plăcut să îşi vadă fiica. De aceea, după oarecare hâr-mâr, doctoriţa se învoise cu mutarea Mirei-Elisabeta în Bucureşti, împreună cu alunecosul dar, se pare, altruistul ei prieten. Părinţii medicinistei se oferiseră să contribuie cu jumătate din sumă, însă viitorul ginere se opusese categoric. Văzând aşa, dermatologa se simţise datoare să facă ceva pentru olteanul ogârjit de zgârcenia anului 2022, aşa că îi realizase un lifting facial de toată frumuseţea, başca îndepărtarea tuturor aluniţelor ce ar fi pus probleme. În august 2023, pe litoral, la şase luni după nuntă şi la o lună de la licenţa Vetei, Ion şi Romi aveau să observe această a doua schimbare cu un „ia uite, mă!” invidios, în timp ce, ignorate, şaormele li se sleiau în mâini, martore (şi ele) la examinarea pe toate feţele a textierului „defrişat”.

— Nu de tine fugeam, domnişoară…

— Mira. Mira Cepta.

— Vali Busuioc. Îmi pare bine.

—  Şi mie. Ea-i Manuela şi-i supărată pe tine.

— Da? De ce? zâmbi Vali în timpul glacialei (din partea blondei) strângeri de mâini.

— Ce-ai tu cu Michael Jackson? se încruntă Manuela.

— Eu? Hah… Eu n-am nimic cu el; ba dimpotrivă: îmi pare bine c-a existat un personaj atât de… pitoresc. Pedosfera trebuie să fie mândră c-a primit o asemenea figură, nu îşi putu stăpâni el un rânjet în timp ce accentua cuvântul.

— Ha, ha, ha… Ce să spun…

— Spune, de exemplu: „Un vultur stă pe pisc c-un pix în plisc.”

Mira izbucni în râs, râsul acela al ei care parcă spunea: „Mă, cine m-o fi procopsit pe mine cu de-alde voi? Unde v-am găsit, vere? La ce talcioc?”

— Da? Da’ nu mai bine spui tu: „paraizopropilbenzaldehidă”?

— Ba spun — uite: „paraizopropilbenzaldehidă”. Şi-ţi zic şi la ce se foloseşte cuminaldehida asta: la obţinerea de produse de toaletă şi de detergenţi, se transformă nou-venitul într-un baros pentru tencuiala Manuelei, blonda neştiind că numai cu câteva luni înainte, în Bucureştii de cazan, impresarul făcuse relaţii publice pentru o firmă de cosmetice.

— Mmm… mh! Cum de reuşiţi voi, oltenii, să fiţi aşa? se îndârji blonda dezarmată, cu pumnii strânşi, după ce aflase de la Sile ce hram purtau cei mai mulţi dintre martorii strânşi în jurul mesei.

— Cu talent, zâmbi celălalt, provocând acelaşi râs la bruneta cu ochi somnoroşi, care, ştergându-şi lacrimile, ridică un deget spre el:

— I-auzi! Şi cei doi, zâmbindu-şi larg, începură să cânte tare, făcând-o pe Manuela să îşi astupe urechile:

„The rain fell slooow, down on all the roofs of uncertainty.
I thought of yooou and the years and all the sadness fell away from me.”

— Adevărat… răspunse Busuioc cu celebra replică a lui Nazarov, care şedea acum în bar şi privea în gol, la unison cu Ion Clăparu’, gândindu-se, probabil, la aceeaşi Marghioală, “soprană urgisitoare, bucurie a spitalelor mele viitoare”, după cum îi scrisese Chilotu’ într-o misivă plină de of şi vai. După izgonirea din formaţie şi întoarcerea definitivă la Timişoara, Maria Balc-Stegaru mai ţinuse legătura cu Juan-Alejandro, dar numai la nivel colegial, dându-i de înţeles că el era deja istorie. Johnny nu pricepuse acest lucru, ba chiar prinsese a se înflăcăra mai tare, mergând până acolo încât începuse, indirect, prin Mishu, să facă demersuri pentru împăcarea cu Costi şi cu Mircea, în vederea părăsirii Jeg Tzappeshlitzului pentru Black Code. Abia doi ani mai târziu, în 2020, o dată cu albumul “Aer-sol în si bemol”, cu “Die Gewehrmatratze”, acea explozivă compoziţie a lui Mike, abia atunci avea Ionelio să îşi dea seama că Nazarov chiar era în stare de ceva, nu doar să-şi ia curele de la ta-su şi nume de manelişti pe ghiozdane. Între timp, obsesia lui Clapeş pentru Maria avea să se stingă, datorită descoperirii, în Cluj-Napoca, a mai multor gagici pe calapodul Zambilicii, obsesia lui statuisto-mochetistă: aschiloambe, introvertite şi depresive. De Zambilica se despărţise dintr-o mare prostie: fiind John într-o zi singur acasă, prin 2007, o invitase pe la el pe mica şi timida Zambilică (vorba vine “mica” — era cu un an mai mare). Şi, din vorbă-n vorbă, din sfâr în sfâr al prăjelii de ceapă pentru spaghete, cei doi nici nu băgaseră de seamă cum se pomeniseră unul peste celălalt, goi până la brâu. “Ş-atunci… Ş-atunci, Mishule… mi s-a făcut milă de ea, cum era ea aşa, mică şi firavă… Mi s-a făcut milă de ea. Ce râz’, bă, hapciupaliticule?” se supărase Noxul pe Printz, care, hohotind, scăpase din mâini “purceaua” de Cola fără dop în mijlocul magazinului, de-i dăduse vânzătoru-afară-n şuturi pe-amândoi. Lucrurile cu Zambilica întocmai aşa stătuseră, iar ceea ce se întâmplase ulterior urmase legea gravitaţiei martoriceşti: când unuia i se întâmpla ceva ruşinos şi, în plus, povestea, ca fraierul, atunci cu necesitate se crea un câmp de băşcălie în jurul lui, el fiind, însă, receptor. Întocmai aşa se petrecuse cu Ion: Mishu şi Mircea, colegi cu Clăpăugul în încă viul (sau, mai bine zis, “în încă nedefunctul”) Black Code al anilor 2005-2007, prin bunăvoinţa pixelilor camerei de la mobil, strânseseră o mână de martori (“aşa… cam cât ai da la scroafă”, lămurea John cu năduf), se filmaseră cântând “Prost ai fost că n-ai… întrebat-o de sănătate” (făcând intentionat pauză), urcaseră filmuleţul pe Internet, apoi dăduseră mesaje în masă cu legătura către el, mesaje ce, din greşeală, ajunseseră şi la id-ul Zambilicăi, cu un “Hă, hă, hă: ia uite, loome” (c-aşa se prostea Clapesh, care, credibil sau nu, fusese el însuşi unul dintre diseminatorii mesajului), “ia uite, loome, ce făcură Bercea şi Chelu.” Ionescu abia după aceea îşi dăduse seama că mesajul fusese primit şi de fată, dar era deja prea târziu. La sfârşitul acela de săptămână, Zambilica se afla la ţară, aşa încât Ion avea două zile să dea din colţ în colţ după un hacker care să se priceapă la spart conturi de messenger, mai ales că în acele zile Noxxie era certat cu Cătălin Stroe, hackerul martorimii craiovene. Cum căutarea eşuase, eşuase şi relaţia lui cu fata.

Acum, în schimb, ceea ce nu observă nimeni, în afară de Mishu (care, după cum s-a văzut, era girăfuţul martorimii statuisto-mochetiste, cu gâtul lui lung mai mult la figurat decât la propriu) fu, în timpul „the rain fell slow”-ului, lucirea din ochii impresarului şi a medicinistei, el văzându-se cu zece ani mai tânăr, la începutul anului al doilea de Comunicare, cu pleata proaspăt formată, iar ea închipuindu-se la capătul unui drum de zece ani, de şcoală şi de muncă, rezidentă într-un spital obsedant de alb, la fel de alb ca lungul ei halat, trenă legitimând fiziocratic dreptul de a se organiza în caste al medicilor cinstiţi până la sacrificiu… Şi, în alergările lor, unul aşa, altul în sens opus, se întâlniseră acum, cu gând să bată palma din fugă, dar se vede treaba că se prinseseră într-o învârtită ce abia începea…

— Voi în ce vreţi să vă specializaţi? le întrebă intrusul.

— În medicină nucleară şi-n genetică, răspunse Manuela cu o trufie abia ascunsă.

— Ooo… „Medicină nucleară”? Te pomeneşti că mâine-poimâine pui de-un nou proiect Manhattan.

— Eee, alta acum!

— Da’ două specializări? N-o să-ţi fie greu?

— Explică-i tu, Mira, făcu blonda, în ochii verzi cu o lucire parte sastisită, parte de jenă că interlocutorul nu cunoştea o regulă atât de simplă:

— Genetica totdeauna-i o supraspecializare.

Răspunsul textierului veni sub forma unui zâmbet ce parcă spunea: „Daaa? I-auziţi, copii, ce-a zis Manuela! Ce-i spunem noi? „Braaavo, Manuela!”” Blonda sesiză nuanţa, aşa că îi răspunse lui Holloway în acelaşi nonverbal registru, cu o ridicare scurtă a bărbiei, gest în cadrul căruia zâmbetul apăru miiic de tot, ca o gaură de mitralieră într-o cazemată: „Aşa să ştii!”

— Şi tu, Mira?

— Nu ştiu încă… răspunse bruneta, plecând ochii spre halat, mai alb decât flacăra de magneziu.

Pe Mira-Elisabeta o obseda albul dintr-un motiv foarte simplu: primele ei amintiri, de la doi ani şi ceva, se legau de cearşafurile („verincile, tu, c-aşa se zice la noi, în Ardeal, oltene”, îi râdea Mira, descheindu-i un nasture de la cămaşă, în timp ce se înălţa pe un picior şi îl ridica pe celălalt la spate, pentru ca imediat după aceea să îi fure o sărutare), primele ei amintiri, zic, erau legate de cearşafurile puse la uscat pe trei culmi una după alta, pânzeturi pe care atât curăţenia, cât mai ales soarele acela puternic pentru ochii ei de copil le făceau de un alb strălucitor, ca albul unui steag al creştinătăţii arborat înaintea unei lupte cu păgânii. De la înălţimea ei de-o şchioapă, albiturile păreau nişte pânze dintr-acelea verticale care sunt puse pe scenă pentru a marca trecerea către culise şi pe care oamenii de teatru le numesc „pantaloni”. Mira întreaga viaţă a păstrat amintirea cearşafurilor, cu ea mică de tot, alergând printre ele şi dându-le la o parte cu mâinile de parcă ar fi fost nişte hăţişuri… apoi, pe măsură ce ea creştea, cearşafurile coborau din ce în ce mai mult, ca nişte cortine ce s-ar fi dat la o parte în jos. Ani de-a rândul a urmărit-o amintirea goanei printre cearşafuri însoţită chiar de senzaţia fizică a „răsfoirii” lor atât cu mâinile, cât şi cu nasul, iar obiceiul de mai târziu, începând cu ultimii ani ai liceului, de a folosi săpunuri şi parfumuri cu miros de mere verzi, de atunci i se trăgea. În nopţile de somn singuratic (anii de la Cluj-Napoca şi, mai apoi, cei de la Bucureşti, când Vali era plecat cu formaţia), în nopţile acelea, zic, în starea hipnagogică mai cu seamă, îi revenea amintirea tactil-olfactivă a joacei printre albiturile clujene. Hârjoneala se transforma atunci în senzaţie de înot, cum stătea ea aşa, lungindu-se şi chircindu-se pe diagonala patului, cu unghiile în pernă, visând că perna era spinarea textierului şi gândindu-se ce centri nervoşi i-ar atinge.

În copilărie, după cum spuneam, Mira alerga printre cearşafuri. Pe măsură ce crescuse, amintirea albului din pânzeturi fusese completată de cea a albului din spitale, unde se minuna văzându-i pe medici cum îşi păstrau calmul în mijlocul atâtor suferinţe. Ba mai mult: ceea ce îi servise pentru totdeauna drept lecţie de viaţă fusese zâmbetul care era în stare să se înalţe de deasupra halatelor lui Corneliu şi al Laurei (oricât ar fi fost de grea operaţia din care ieşeau) când o zăreau venindu-le în întâmpinare din camera de gardă, unde, în albul general, radioul negru cu ceas deşteptător de la căpătâiul patului auster părea un drac ce s-ar fi ţinut scai de tine prin vămile văzduhului. De aceea, întâlnirea cu sunetele şi cu videoclipurile de la „Radio Ga-Ga” al Queen-ului şi, mai apoi, cu cele ale tuturor pieselor de Kraftwerk cu modulator de voce şi cu trimiteri spre zona sonorităţilor din electromagnetism, întâlnirea cu ele avea să se producă laolaltă cu o teamă aproape mistică, precum cea a unui om preistoric în faţa sunetelor unui şaman. Mai târziu, în gimnaziu, viitoarea dr. Cepta avea să îşi lămurească de ce tocmai teamă: în cei dintâi ani ai conştiinţei, ce coincideau cu primii ani de hoinăreli pe holurile spitalelor, văzuse şi, mai ales, auzise vorbind prin laringofon oameni proaspăt operaţi la gât (care scoteau sunete precum cele ale unui sintetizator), fapt ce îi produsese prima cutremurare în faţa suferinţei, cutremurare ajunsă la apogeu prin clasa a treia, o dată cu ascultarea la căşti a piesei „Ohm, Sweet Ohm” de una singură, în întunericul gros al miezului de noapte din cameră.

Kraftwerk-ul a fost unul dintre motivele pentru care Mira s-a înţeles atât de bine cu Emilia Zugschnauze, şi ea avidă după cântecele formaţiei de electro-pop. Acesta şi infinitul cinism al nemţoaicei, cu atât mai uimitor cu cât nu era însoţit de ofuscabilitate, ca la Manuela, ci îşi păstra armura de calm oricât de nepotrivită ar fi fost situaţia. De altminteri, nimeni nu îşi aducea aminte să o fi văzut pe Emilia ieşindu-şi din fire, decât, poate, când cu acuzaţia nefondată de rasism din partea mass-mediilor liberal-stângiste, ce i-ar fi făcut mândri pe cei din completele de judecată staliniste. Dar chiar şi atunci dr. Zugschnauze nu făcuse altceva decât să măsoare camera în lung, în lat şi, mai ales, în adânc, micşorându-şi, totodată, în plămâni, adâncimea până la gudron.

Şi Veta, şi Emilia erau fane ale „electroniştilor” germani, iar acesta a fost unul dintre punctele lor de convergenţă. În anii cât şi-a scris teza de doctorat (2023-2025, în Bucureşti, umplând apartamentul de alb şi de muzica nemţilor de mai sus, dar şi de învârtite din Maramureş, cele mai multe ieşind din taragotul lui Dumitru Fărcaş ca fruntea ţuicii din ţeava cazanului), în anii doctoranzi, după cum spuneam, neurochirurga încă rezidentă mereu avea să îl tragă de mânecă pe Psihedelicul încă şaormist: “Hai prin parc, hai prin parc!” Dar nu în oricare parc, ci în I.O.R. Impresarul a intrat la bănuieli, dar, iniţial, nu a întrebat-o nimic, ci a început doar a privi în toate părţile: se uita Veta după cineva? Îşi făcea ocheade cu vreunul? Nu a prins nici o mişcare. Până la urmă, a întrebat-o:

— Mă, da’ ce ţi-a venit cu-al I.O.R.?

Mira nu i-a răspuns nimic; i-a pus doar degetul pe buze şi l-a tras într-un loc retras. Acolo, a scos telefonul, şi-a pus căştile, a butonat puţin, apoi i le-a întins soţului:

Eeelektronenklääänge aus dem Radiolaaand”…

— Da. Kraftwerk — “Radioland”.

— Acum, înţelegi?

— Da. Suntem în 2025 — se-mplinesc 50 de ani de la lansarea albumului “Radio-Aktivität”.

— Nu.

— Cum nu?

— Nu la asta mă gândeam. Mai ascultă o dată.

“Eeelektronenklääänge aus dem Radiolaaand”…

— Hm… Laringofoanele de care spuneai tu şi traheotomiile?

— Nţ. Gândeşti prea departe.

— Atunci?

— Unde suntem noi acum?

— În parc.

— În care parc?

— Parcul de la Titan.

— Care cum se cheamă?

— I.O.R.

— Hopa… Ai muşcat momeala. Mai ascultă o dată.

“Eeelektronenklääänge aus dem Radiolaaand”…

— Aaa, gata — mă prinsei.

— Păi, vezi? Când eram mică şi ascultam refrenul ăsta, înţelegeam ceva de genul: “Iiioec”… Aşa, ca şi cum ai face gargară cu pufarine. Prima şi prima dată l-am ascultat în clasa a treia, după ce dădusem iama prin vinilurile tatei, deşi el mă avertizase că are să mă sperie muzica lor. Dară ştii cum îi cu pruncu’… No. Primul disc pe care l-am găsit „Raio-Activity” o fost. „Geiger Counter” — mh… Ca şi cum ai tuşi să îţi dregi vocea sau să atragi atenţia. „Radioactivity” — da, bine, un cântec de leagăn… Dup-aia, de la „Radioland” încolo, să te ţii, şogore! „Drehen wir am Radiophon”… Îmi imaginam un radiolog, cel mai înfricoşător dintre medici (chiar mai dihai decât legistul), cum stă el cu vesta aia a lui şi îmbie oamenii: „Poftiţi  următorul”, deşi tu ştii că numai vesta o are drept protecţie în faţa miilor de becquereli aţintiţi asupra lui din tubul acela imens, cum era odată folosit de radiologii dentari. Tu, textiere, ai prins o perioadă bună maşinăria cu pricina, modelul vechi, deci ştii despre ce vorbesc. Eu l-am prins numai până până pe la 4-5 ani. În 2001, cu puţin înainte de 11 septembrie, am văzut întâia dată un astfel de radiograf dentar, imens şi cilindric ca o rachetă gata să decoleze, dar spre podea, apoi de acolo tot înainte către centrul Pământului. Eram foarte mică — abia ce împlinisem trei ani. Imediat după aceea, a venit 11 septembrie, au căzut turnurile, s-a iscat panica ceea mediatică pe care o cunoşti mult mai bine. Ăla a fost punctul în care mi-am desluşit sfiala mea faţă de tubul cu pricina, încă nelămurită pe atunci: mi se părea că seamănă cu o bombă. Ceva mai târziu, coşmarurile mele pe tema asta, din ce în ce mai bogate, aveau să aibă ca parte comună sala de aşteptare de la radiologie. Brusc, începe să se aprindă intermitent becul roşu de deasupra uşii, concomitent cu o alarmă de avarie. Câteva clipe mai târziu, iese în fugă medicul, purtând mască de gaze şi un costum antiradiaţii, după care totul sare în aer cu un zgomot leviathanic. Să ştii tu că primele mele coşmaruri de asta au fost legate. Mulţi ani au durat — până prin 2009, o dată cu intrarea la gimnaziu. Ş-amu mă văd în sala de aşteptare, privind ţintă becul, celebrul bec de deasupra uşii cu la fel de celebra lui inscripţie: „Când becul este aprins, nu intraţi! Se lucrează.” Niciodată nu-mi era clar dacă aşteptam sau nu să intru ori pe cineva să iasă. Doar şedeam acolo, pe banchetă. La un moment dat, becul cel roşu se aprindea, iar pe mine mă apuca o bucurie tâmpă, o hlizeală pavloviană. Dar nu mă ţinea mult, căci imediat după aceea mă podidea groaza: becul se pornea să clipocească (uneori implacabil de constant, alteori accelerat), iar în jurul meu se auzeau ţipete. Abia atunci îmi dădeam seama că nu eram singură în hol şi în acest punct visul se ramifica, îmbogăţindu-se cu anii: întâi, începea să urle o alarmă (simplă sonerie de şcoală, alarmă de submarin, sirenă de fabrică sau chiar sirenă de bombardament), apoi se deschidea uşa. Din nou, două posibilităţi: la început, nu ieşea nimeni, dar, pe măsură ce visul se repeta, apărea în cadrul uşii un abur dens, ca şi cum s-ar fi fisurat un cazan în termocentrală, abur însoţit când de un fâsâit gros şi puternic, precum o sforăitură de cal foarte, foarte nazală, când de un ţiuit subţiiire-subţire, ca de oală sub presiune. Şi atunci se ivea el, radiologul, aproape tot în alb, mai puţin cizmele-i de cauciuc, cu faţa fie estompată de aburi, fie desfigurată de radiaţii. Iar la maximul de complexitate (şi de performanţă) al visului, îl auzeam vorbind: când bolborosind ceva înecat, când chiţăind ca un vinil stricat, când — suprema fantezie! — bâzâind ca un robot.

— „Radioland”-ul îşi făcea efectul.

— „Radioland”, da. Acea bizarerie care deschide drum spre altele, mai mici, cum ar fi…

— „Airwaves”?

— Pe naiba! Ăla este cântec de leagăn. La fel ca melodia eponimă.

— Aha. Atunci „Antenna”?

— Eşti bolund? „Antenna” îi o discocălăreală. E uşa crăpată prin care se văd papagali precum The Cure sau Boy George… Mă refeream la „The Voice of Energy” şi „Uranium”. Iar delirul atinge apogeul… ia să te-aud.

— Hm… La „Ohm Sweet Ohm”?

— Neah. Aia este odihna binemeritată. A şaptea zi biblică. Fii atent: ce face inima asta a mea?

— Îmi bate sub palmă. Pulsează.

— Exact. Amu te prinzi, emberule?

— „Pulsare, quasare”?

— Întocmai: „Pulsaaareee und Quasaaareee…” Ca şi cum ai face gargară cu pufarine.

— Hehe… Dă să pupe Vali pe ea de pufarinoasă dragă…

— Mai lungeşte-l, mai lungeşte-l…

— Ce?

— Siropul, textiere. Ioi, că greu mai eşti de cap astăzi…

Veta, după cum spuneam, din prima a prins drag de Emilia (cum era ea, aşa, ascuţită la minte şi cu gusturi bune la trabucuri şi cafele) şi nu şi-a pierdut simpatia pentru nemţoaică nici măcar în 2046, la un an de la moartea ei, când Lynx le-a istorisit martorilor, într-o memorabilă autocritică, episodul din 2027, de la hotelul bucureştean (de care nici măcar Mishu nu avusese habar până atunci), când Texteş era să o părăsească pe Mira-Elisabeta, care se afla în Cluj-Napoca, la părinţi, iar el profitase de moment să doarmă şi aiurea, la hotel, căci casa era pustie, iar impresarul avea prea mare respect pentru curăţenia pe care dr. Cepta o făcea (chiar dacă el nu totdeauna reuşea să o păstreze) ca să aducă acolo ditamai ciurda de bezmetici puşi pe beţivăneală. Neurochirurga, auzind povestea cu Cremilia, nu s-a supărat nici pe oceanografă, nici pe ameţitul de bărba-su, gândindu-se că era destul de firesc pentru roacheri să păşească pe de lături, cu atâtea groupie-uri pe lângă ei. În ultimii ani de facultate, când textierul se găsea în Bucureşti, iar ea dădea din colţ în colţ după el în Cluj, Veta învăţase de la nişte babe să dea în cărţi şi în bobi, apoi se mai liniştise: semnele erau bune. Totuşi, pe măsură ce se afunda în programul de cercetare împotriva Alzheimerului, doctoriţa nu mai avusese timp de aşa ceva, şi iată surpriza, dezvăluită nouăsprezece ani mai târziu. “Să-ţi fie de bine — ce-a fost a fost. Am măcar atâta încredere în tine încât să fiu convinsă că m-ai fi anunţat dac-ai fi vrut să fugi cu ea.”

Mihai Bercea avea să ţină bine minte momentul priveghiului: se strânseseră toţi martorii, plus Costi şi Mircea, iar cei din propria formaţie îl însoţiseră afară, la aer la parterul blocului-turn unde Printzu’ şi dr. Zugschnauze locuiau încă de când se cunoscuseră. Colegii de trupă îl mai înghionteau să se mute şi el la casă, la vilă chiar, că acum avea bani, dar Bercea ridica din umeri: “Casă mare, mult de curăţat. Las-aşa.” Erau, după cum spuneam, toţi şapte, cu tot cu textierul, numai ei, fiindcă femeile rămăseseră înăuntru, la priveghi. Stăteau în cerc la poalele zidului de blocuri turn alipite şi se uitau aşa, unii la alţii, neajutoraţi, iar Ion, stingherit, se juca în nisip, trasând cu vârful piciorului o linie subţirică, de parcă ar fi zis: “Uite, vezi? Asta e viaţa noastră — firicelul ăsta.” Mikey ar fi vrut să spună ceva, să aerisească atmosfera aceea apăsătoare, ce îi amintea de primăvara lui 2025, de cadavrul sopranei mutilat îngrozitor de explozie, să zică şi el măcar o vorbă, măcar un “Mishule, încă ne ai pe noi”, dar nu-şi mai găsea glasul, aşa că avea să plece primul de acolo, încercând să nu fie văzut cum izbucnea în plâns. Valentin voia să zică şi el ceva, dar simţea că orice ar fi sunat artificial, aşa că nu a făcut altceva decât să îl îmbrăţişeze pe vocalist. Singur Sandu a spart gheaţa: “Brat, oricând ai nevoie, noi… prişepi? Oricând!”. Şi iarăşi o îmbrăţişare de urs, sinceră şi puternică…

Impresarul, chiar dacă nu arăta, avea un mare gol în stomac. Nu, nu din cauza întâmplării de la mare din 2027 (moartă, dealtfel, în faşă), ci din pricina surorii pe care nu o avusese niciodată şi pe care o descoperise în Emilia. Popa Remus, Mike Pilotu’ şi ceilalţi martori aveau să îl audă pe Busuioc şoptindu-i brunetei sale soţii într-una dintre zilele acelea ale priveghiului că nu doar frigul esenţializează, ci şi moartea — bunăoară, dr. Zugschnauze: nobleţea de pe chipul ei părea acum fără de margini.

Mira, plânsă şi încercănată, dar cu atât mai frumoasă la cei 47 de ani, l-a încuviinţat, însă povestea douăzecistă nu a aflat-o decât la pomana de un an a oceanografei, dar nu a făcut urât: “Să-ţi fie de bine, textiere! Puteai să-mi spui chiar şi atunci, că doară nu te mâncam. Cu atât mai mult ai un motiv s-aprinzi o lumânare şi să faci milostenie pentru sufletul ei mare. N-o fi fost ea băgată-n treburi curate, dar eu, cel puţin, mă rog pentru odihna-i.” “Şi eu, Veto, şi eu…”

Mira fuma cam mult. Vali o bătea la cap să nu depăşească măsura (ş-aşa mare) de o ţigară pe zi, dar n-avea cu cine. Se-ntorcea dr. Zugschnauze din Oceanul Indian, începea casa să miroasă a trabucuri scumpe. Casa Mishului, căci dr. Cepta avea delicateţea de a nu fuma în locuinţa ei şi a impresarului decât la chefuri. Manuela mai călca strâmb, dar numai în lipsa lui Mikey, fiindcă, de când cu moartea sopranei, Pilotu’ nu suporta mirosul de ars decât în cazul beţigaşelor parfumate. De aceea, cele două doctoriţe îşi găseau cel mai bun refugiu în fumoarele spitalelor. Vindecarea definitivă a Manuelei Petraşcu-Nazarov a venit sub forma maternităţii: o dată cu naşterea lui Carmen Nazarov (poreclit „Aripel” de către Radu Madagan, întrucât irlandezului îi era jenă să îl strige „Carmen” pe un băiat), o dată, zic, cu naşterea unicului copil al lui Mike, Manuela avea să renunţe definitiv la fumat. Mira, însă, nu. Nu până în 2054, imediat după moartea soţului. Fatalul accident vascular cerebral al acestuia avea să îi deschidă brusc ochii asupra sănătăţii în general, nu doar a celei neuronale, despre care ea ştia tot ce putea şti un pământean la nivel de mijloc al secolului al XXI-lea.

Mira-Elisabeta, după cum spuneam, a acceptat-o din prima pe Emilia în anturaj. De fapt, noţiunea de „a accepta” este greşită în acest caz, ea fiind rezervată obiectual oamenilor inferiori; dealtfel, întreaga teorie neocominternistă (deminternistă) a toleranţei/ egalităţii/ diversităţii/ multiculturalismului etc. era adresată doar bicisnicilor, care nu reuşeau să se facă remarcaţi prin altceva decât prin forma lor nepredicativă, de participiu: „toleraţi”. Deşi, în aparenţă, un mare merit al teoriei era cel de reciclare a deşeurilor umane (să nu îi mai înlăture, adică, pe oamenii aceia, cum făcuseră nişte înaintaşi de-a lungul secolelor), totuşi, ea cădea în extrema cealaltă prin acordarea supremaţiei tocmai acelor deşeuri, la fel cum, în 1917, Lenin adusese la rangul de politică de stat „dictatura proletariatului” (dacă, într-adevăr, proletariatul ar fi putut avea o conştiinţă de clasă; dacă, în general, ar fi putut avea o conştiinţă mai departe de cea a fiziologiei individuale). Emilia, deci, nu şi-a  câştigat nici o acceptare — ea doar şi-a întemeiat o marcă de graniţă pe care a apărat-o absolut inconştient, prin simpla ei fire, timp de 19 ani, cât a interferat cu martorii: 2026-2045.

Veta, aşadar, a rezonat din prima cu Emilia. Singură Manuela a fost mai sceptică, deoarece presimţea că, pe terenul femeilor martorilor, Şenilia intenţiona să se extindă până la refuz. Dar nu a fost aşa: Cremilia nu dorea decât să îşi ştie casa casă, masa masă, iar Printzul Printz, cel puţin în lunile cât stătea ea pe-acasă. Altminteri, nu avea pretenţii — liberastia strămoşilor ei negustori şi nu numai îşi spunea, în aparenţă, cuvântul, cuvântul acela repetat până la agasare de generaţiile postbelice occidentale („trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască”), deşi ea, Emilia Zugschnauze, punea în practică motto-ul celor care ştiu cum să treacă prin viaţă: „Trăieşte, învaţă şi educă.” În 2026, la câteva luni după ce făcuseră cunoştinţă, cele două blonde în viaţă din familia martorilor (Maria Balc-Stegaru murise în 2025) se priveau cu un maxim de familiaritate, ceea ce îi dădea dreptate primului bassist al formaţiei, Radu Madagan, când cugetase el ceva, zece ani mai devreme, la un grătar în curtea Noxului, apropo de Viviana şi de Bombonica (aşa o chema în buletin), tangenţialele prietene ale lui Romi, respectiv Ion: „Uite, mă, Printzule: oricât am fi noi, bărbaţii, de certaţi sau, cel puţin, de reticenţi unii cu alţii, gagicile noastre totdeauna, dar totdeauna devin prietene la cataramă. Din prima, de cele mai multe ori.”

— Dacă vreţi să vă alăturaţi… rosti impresarul, arătându-le masa… ne-aţi face plăcere.

— Nu, mulţumim — şedem bine ş-aici.

— Om veni, zâmbi Mira împăciuitor, punând mâna pe mâna Manuelei. Da’ stai să ne terminăm cocktailurile-ăstea, no.

Blonda zâmbi sfidătoare în cinstea armistiţiului temporar câştigat de băuturi.

— No… bine, surâse impresarul către brunetă. Sile, băiatule, înc-un rând, te rog, se întoarse el peste câteva clipe cu ulcelele martorilor goale, fleoşcăind pe tejghea cotizaţiile lor sub forma unui teanc de bancnote ce făcu „plici!” ca un peşte pe masa cherhanalei.

„Poles Apart” se sfârşise de mult, dar muzica fusese curmată preţ de vreo zece minute: cu ochii la polilogul de dincolo de tejghea, Sile Brumă vărsase, din greşeală, ceva tocmai pe staţia de amplificare. Ioi, ioi, sări, scoate din priză, şterge, verifică pe toate feţele… Ce faci, vere? Dă drumu’ la muzică!… Staţi aşa, staţi aşa!… Huuuh — gata. Muzica, întreruptă tocmai în toiul lui „Marooned”, îşi reluă notele.

Mira privi în urma străinului care se îndepărta încărcat cu a doua serie de ulcele pline cu cu vin, ulcele care, dacă, în momentul acela, ar fi răsunat „pic”-urile începutului de „Echoes”, una-două ar fi ridicat glas: „Şi noi putem face-aşa! I-auzi, ia: pic… pic… Ce mai vrei? „Overhead, the albatros”…? Hai, gata, că-ţi ajunge, Psihedelice!” Mulţi ani mai târziu, într-una dintre pauzele fumegătoare din ţigară ori, la fel, clipocitoare, dar, de data asta, din cafea, dr. Cepta avea să îşi amintească de faptul că, în acea seară de vineri,  5 octombrie 2018, după ce se aşezase cu Manuela la masa martorilor, nu mai schimbase atât de multe cuvinte cu textierul, întrucât acesta era ocupat ba cu agenda (în care îşi nota deopotrivă date de concerte şi versuri), ba cu naveta între masă şi tejghea, ba cu cristalizarea bancurilor întregului popor al mesei.

La un moment dat, după o întrerupere zdravănă de aproape o oră, timp în care fusese proiectat scurt-metrajul (sau, dacă vreţi, multiplul videoclip) „The Final Cut”, muzica de pe „The Division Bell” reveni sub forma unui zvon de saxofon…

„From morning to night, I stayed out of sight”…

— Mira, dansezi?

— Da… răspunse bruneta mai mult din ochi, cu gândul survolând momentele când cele dintâi acorduri ale lui „The Piper at the Gates of Dawn” răsunaseră din sistemul audio al sufrageriei clujene. Înăuntru, ea, picior peste picior în fotoliu, cu cafeaua aburind alături, învăţa la anatomie, cu zece luni înaintea serii de faţă. Afară, undreaua anului 2017 avea veleităţi de pictoriţă, mărturie stând florile de gheaţă de pe geamuri, ca nişte fosile imprimate pe roci. Nici Corneliu, nici Laura nu erau acasă, aşa că medicinistei nu îi ameninţa nimeni sufrageria, înaltă şi ticsită până sus cu cărţi, transformată în bibliotecă în vara anului 1998, imediat după întoarcerea Laurei din maternitate, în semn de răzbunare a acesteia pentru toate serile în care prietenii lui Corneliu umpluseră încăperea de seminţe, bere, fotbal şi râgâituri. Chefliii n-aveau acum decât să facă deranj în fosta cameră de oaspeţi, de jos, ce nu fusese nici pe departe sufragerie, ci un simplu dormitor auster pentru cei aflaţi în trecere. Uimitor de repede pentru o lăuză, Laura, împreună cu Corneliu, mutase mobilele şi televizorul de sus, iar patul îl surghiunise în ceea ce servise până atunci drept camera lor de lucru şi care acum era sortită să devină camera nou-născutei, de îndată ce ea urma să intre în clasa I.

— Iaca: de-amu’, puteţi să vă scălămbăiţi şi să râgâiţi până v-o pchica lueta!

— Mira, dansezi?

— Da…

În general, Vali nu se înghesuia la aşa ceva, având, vorba lui Romi, „două picioare stângi”. Totuşi, acum, curiozitatea fu mai mare decât ursuzenia, fiindcă textierul dorea să o studieze mai atent pe bruneta asta ca o tresărire de lantan. Ici-colo, mai multe cupluri le-o luaseră înainte, primind vocea lui Rick Wright ca pe o mireasmă de tămâie în atmosfera sacră a Sâmbetei Morţilor, deşi sărbătoarea trecuse de mult, pe 10 februarie picase în acel an… În ciuda faptului că barul era pe trei sferturi plin, Mira avu senzaţia că se află într-o biserică înaltă şi goală. Bruneta îşi purta ea bluza strânsă cu centură, dar, cu toate acestea, i se păru că simte o adiere rece cum îi urcă pe sub ea de-a lungul spinării. Îl strânse uşor pe Vali.

— Ţi-e bine?

— Da… Mă gândeam numa’… Mi-or venit în minte bisericile şi castelele din Germania: mari şi gotice, dar reci…

— Hehe… Versurile-ăştea ale cântecului sunt de vină — n-auzi?

Wright: My skin is cold
Cor: In a sea of random images
Wright: To the human touch
Cor: The self-destructing animal
Wright: This bleeding heart’s
Cor: Waiting for the waves to break
Wright: Not beating much.

— Posibil…

— Hehe… Asta-mi aduse-aminte de-o fază, când am rămas eu încuiat pe dinăuntru-ntr-o cameră de hotel: venise Ion…

— Vali?

— Da?

— Nu strica momentul… îi şopti ea la ureche.

Impresarul tresări: fata mirosea profetic a mere verzi, ca şi cum ai sta lungit la umbra unui măr şi ai privi în sus, printre crengi, la soarele ca un benevol dirijor al holdelor… Corpul i se mişca în nişte unduiri abia simţite, cum aveau să fie toate versurile închinate ei de Psihedelic.

„De unde-ai răsărit şi tu?” se gândi Lynx, contemplând-o în tihnă, mirându-se de trăsăturile fetei. „Mai bine-aş întreba Cucutenii, c-aşa minune furtunoasă, îngheţat furtunoasă, instantaneu de… Pfff… Mai rău mă-mpotmolesc. Aşa ceva numai tumultul marilor migraţii ar fi fost în stare să zămislească. Dar nu oriunde, nu în câmpie, în vânzoleala aia îngrozit bezmetică, ci de-a dreptul pe crestele Vrancei, ca dintr-o puncţie făcută în Carpaţi, întărită chiar în ac, intrând în seringa lui Zalmoxis şi întrupată în bruneta asta sâsâită… Cine ştie? Poate că zeul nostru, în vremurile lui de retragere din faţa zeilor evrei îmbrăcaţi în veşminte greceşti, sosiţi aici agăţaţi de sandalele romanilor, poate că Gebeleizis, zic, la vremea Cucutenilor şi a Pietroaselor, a lăsat pe vârfurile Vrancei una la fel ca ea, pe post de releu între el şi daci, pentru a le da ultimele indicaţii de ospitalitate în faţa „shalom”-urilor tot mai apropiate. Dar poate-aşa a fost mai bine — ăsta o fi fost cel mai bun calapod paneuropean, pentru fiecare jumătate de continent în parte? Eh… Unde te uiţi tu acum, străină frumoasă? Ţi-e dor de cel ce te-a menit acolo? Dar dac-ai fi fost un deceneu-femeie? Ce vorbă e asta? Atunci, vreo căpetenie de trib, tânjind după o cât de mică unificare, să se-nvrednicească măcar de-a bea apă din urmele lui Burebista? Eee, hehe… Te pomeneşti c-o fi fost, în viaţa aia, vreo Boadicee dacă?”

Şi textierul avu un impuls de a pune un genunchi în faţa ei.

— Ce faci? Pleci? tresări ardeleanca, ieşindu-şi din gânduri, văzând că pletosul dădu puţin înapoi.

— Ăăă… Poftim? Nu… nu! se dezmetici acesta.

Până atunci, cei doi dansaseră pur şi simplu, duşi de val — gândurile prin Pădurea Baciu le bântuiseră.

„Cine s-ar fi gândit”, cugetase ea înainte de mişcarea lui, „cine ar fi bănuit măcar în martie 2015 că zvârluga ceea de om care punea formaţia la cale avea să mă ia la dans trei ani jumate mai târziu? Şi de ce? Pur şi simplu dintr-un capriciu: el că cine ştie ce-o văzut la mine, iar eu findc-am stat să mă hlizesc la năzbâtiile lui. Michael Jackson, auzi!” Şi fata pufnise în râs, dar impresarul era mult prea departe cu mintea. „No, c-aşa-mi trebă… Ni la el — amu, face pe seriosu’ şi până mai adineaori ne-o ţinut la unşpe metri-n bancuri. Phiii… Mare escroc… Ui’ numa’ ce mutră are — zici că-i din „Hanu Ancuţei”, numa’ că oltean. Hanu’ lu’… O clacă la vreunul din „La Lilieci”. Aşe să ştii, dară!”

— Ce faci? Pleci?

Nu pleca nimeni. Poate doar Rick Wright… din nou…

Texteş îşi urmă gândurile ca trenul inter regio 1821 drumul din Mangalia către Arad, tăind ţara în două noapte de noapte prin Bucureştii nevralgici. Acum, în schimb, Holloway era sub anestezie: Capitala se afla departe, iar dinspre Mira venea un miros de mere verzi extatic precum o mare de suporteri care fac valuri. Vru să îi spună ceva — o vorbă de duh sau măcar una caldă —, însă tot ce putu rosti fu:

— „Ce mâini ţi-au cioplit eleganţa din pai?”

Îi venea să intre în pământ de ciudă! Tocmai asta?! Cu citatu-ăsta pusese-n fund paporniţe-ntregi de papagaliţe, dar, la scurt timp după aceea, ele se ridicaseră, îşi scuturaseră penele prăfuite şi zburaseră pe ici încolo.

Mai că nu-şi trase două palme.

— Haha… Alea care mi-au pictat şi chipul… non-bălai, continuă bruneta, parafrazând versul lui Teodor Mureşan, ce venea, în aceeaşi poezie, imediat după întrebarea citată de Psihedelic. Îi cam târziu pentru „Florile grâului”, nu crezi? râse ea cu poftă.

— Târziu? „Niciodată, toamna”… dar din nou se opri cu ruşine înciudată, plecându-şi ochii în jos şi într-o parte. Medicinista luă asta ca pe un gest de lapsus, aşa că îi veni în ajutor:

— …”nu fu mai frumoasă”…

— Nu-nu-nu… Eaaah… Ar fi prea simplu. I-auzi aici: „Niciodată, toamna nu fu mai spumoasă/ Gurii noastre-n jindul agăţat de toarte./ Roşu în obraji e Vali-n drum spre casă./ Dorul de-o friptană în catren l-amoarte.”

— Aaahahahahaha…

Şi din nou râsul acela al ei ce parcă îşi bătea palmele a mirare: „Mă, cine m-o fi pricopsit, vere, cu voi? La ce târg de bambilicităţi v-am găsit, frate?” Şi medicinista îşi bătu fruntea de umărul străinului. Al fostului străin. Văzând-o aşa de veselă, el găsi cu cale să o mângâie pe păr, pe părul acela negru, mereu sebuminos, oricât l-ar fi spălat, prea greu să mai fluture pe holurile facultăţii, fioricât de puternici ar fi fost curenţii cunoaşterii şi oricât s-ar fi turbionat ei încoace şi încolo, ca purtaţi pe o tavă aşezată deasupra unei biele-manivele… Mira nu se retrase imediat: stătu aşa câteva secunde, dar după aceea îl muşcă pe Psihedelic de umăr, ca o învestitură în grad de Cavaler al Picantei Şaorma.

— Hâââţ! Muşti, ă?

Şi iar îi podidi râsul.

Aşa o aduse Lynxul înapoi la masă: ştergându-şi ultimele lacrimi, printre care ea abia mai găsi un locşor pentru un „cu plăcere” cât se poate de sincer ca răspuns la mulţumirea lui pentru dans. Manuela îi privea cu nişte ochi cât freza lui Ion, însă martorii  nu le dădură importanţă — nu era întâia dată când Valentin se bufonea. Singur Mishu le aruncă o privire curioasă, căci nu o credea pe o ciudată ca Mira în stare de asemenea hohote. Dar un „LOL” ieşit pe gură o dată cu gazul berii îi astupă mirarea.

Cei doi hăhăitori se traseră mai într-un colţ al băncii.

— Bei un vin cu mine?

— Păi, după Long Island?

— Eaaah… Maţe să fie, că terciuri sunt destule.

— Pf-f-f-f… îşi pufăi ea râsul în sacade de fum de la proaspăt aprinsa ţigară. Mă mai gândesc.

— Mikey… trăi-ţ-ar manşa. Ia dă agend-aia-ncoa!

— Nici amu nu laşi treaba? surâse fata, dar textierul ridică un arătător prohibitiv deasupra stiloului („Aşteaptă!”) în timp ce mâna stângă bătea tactul, iar buzele numărau ceva.

— Uite:

Discretă, bea cu mine, străină bun-găsită,
Mirării de prin naiuri cariatidă-n drum!
În cale ne’nturnată, luciri ca un sebum
Mi-aducă har prin sită şi scăpărări spre plită!

Rânjire hialină, incert politicoasă,
Rânjire ochi-codată cu alungiri feng-shui,
Rânjire ce te-ndeamnă s-o muşti ca pe-o frişcoasă
Tartină şi s-o-ntrebi tu: „Luceşti acum, dar… cui?”.

— Hai, no… mimă ea o ironie nereuşită, căzută sub luneta unui larg surâs. Păi, bine, măi, emberule, de ce n-ai spus că le scoţi din joben? Că mâine-poimâine te codoşesc pentru niscai poporeni înamoraţi de la Medicină.

—  Ieftin. Două căni cu vin: una mie ş-una ţie.

— Biiine, no… Beau cu tine. Numa’ să nu mă duci acasă pe după gât! strigă ea în urma lui, care se mulţumi să fluture evaziv din braţ, cu spatele, în drum spre tejghea.

Mira-Elisabeta presimţise corect: cana aceea cu vin născu trei pui, iar conversaţia lor făcu osmoză cu cea dintre blondă şi ceilalţi martori.

La un moment dat, textimpresarul se duse acolo unde până şi împăratul merge singur (darămite un cioflete ca el!). La ieşirea din cabină, dădu nas în nas cu Romi.

— Vino-ncoa puţin, îl trase el înăuntru şi închise uşa. Tu o văzuşi pe-aia?

— Pe blondă?

— Da…

Şi, aici, în loc de cuvinte, Romi scoase de la păstrare o figură ce mustea de teamă mistică. Asta în prima secundă, căci, în următoarea, buza de jos, pe care o strânse sub dinţi, apoi o eliberă cu un uşor plescăit, trădă o imensă poftă. Vali ridică din umeri: tocmai ieşise dintr-o relaţie destul de frumoasă, dar de care se plictisise, din cauza previzibilităţii la care ajunsese fata, iar acum nu avea alt gând decât să termine un scenariu de film. Pe clujeancă o vrăjea numai aşa, ca să nu-şi piardă exerciţiul. Johnny avea şi n-avea gagică, iar Mike mai degrabă s-ar fi combinat cu turnul de control… Numai Mishu zicea “LOL”, ridica din umeri şi  le primea cu braţele deschise.

Pe săliţa comună, Texteş o întâlni chiar pe blondă.

— Am o vorbă cu tine, dacă se poate.

— Chiar şi două.

— Fii atent aici: Mira e o fată excepţională.

— Aşa pare.

— Este, nu pare!

— Te cred.

— Aşa. Fii atent la ce-ţi s pun: să nu o necăjeşti, c-o să ai de-a face cu mine!

— N-am eu treabă — nici măcar nu ştiu când o mai văd… dacă o mai văd.

— Eu atât ţi-am spus.

— Hakuna matata.

— Poftim?!

— Nici o grijă.

— Bine.

Texteş dădu să plece. Manuela se opri.

— Şi încă ceva.

— Ia zi.

— Ea nu ţi-o spus, că-i modestă, da-ţi zic eu: neurochirurgie vrea să  facă.

Surprinderea şi respectul îl lăsară pe Vali fără cuvinte: înclină admirativ din cap şi ieşi.

— Tu… Tu… ai să ajungi departe — ascultă-l pe măndel.

— Hm?

— Sigur. Si-gur!

— Deie Domnu’…

— Dă, că are cui.

— Heh… Da’ ce ţi-o venit?

— O să-ţi povestesc. Azi, mâine, când ne-om mai vedea… dacă ne-om mai vedea.

— Ne vedem, că de-aia avem ochi.

Cele patru căni cu vin de până atunci intrară în cuva de clonare. Sile Brumă ar fi vrut să închidă, dar nu se îndura să gonească cioporul acela de bancuri, chiar dacă era singurul rămas.

Vali se înfiinţă la tejghea cât ai zice „Printz”:

— Sile, băiatule, înc-un rând, te rog!

Sile îl privi aproape îndurerat: „Înţelege-mă şi pe mine.”

Starea nerostită a barmanului îl ruşină pe client, care se răsuci pe călcâie cu un pocnet din palme:

— Băi, gata — stingerea!

Abia atunci îşi dădură seama oamenii de la masă că era ora 3. În ofuri şi trosnete de oase, se ridicară ca nişte rachete ce ar fi decolat cu tot cu eşafodaje.

Sandu şi Gabi se îndreptară spre apartamentul tetradei Nox-Printz-Mike-Lynx, unde, la fel ca Romi, măseseră pentru câteva nopţi. Chitaristul şi impresarul le conduseră pe fete până acasă.

Pe străzi, dăduse bruma, prima brumă a toamnei anului 2018, ca o confirmare a stafidesenţei frigului de toamnă-iarnă. Perechile mergeau la douăzeci de metri una de cealaltă, optimul de discreţie. În timp ce Manuela îi istorisea lui Romulus-Andrei cele mai recente bârfe din lumea UMF-ului clujean, chitaristul solo îi descria blondei tunse bob cele mai ascunse cotloane ale unei scene de rock. În faţa lor, bărbosul îi arăta brunetei pe telefon nişte filmări de pe 4 august, ziua Mishului, când îi aduseseră un tort imens, din care ieşise Ion, mişcându-se şi pipăindu-se lasciv, îmbrăcat numai într-un slip şi cu un joben de pluş pe cap, în timp ce cânta o melodie de-ale lor: „Love me, love me till the day says: «Doom!»”, în timp ce jobenul i se bălăngănea tare simpatic. E inutil să mai spunem că medicinista se zguduia de râs:

— Uuu, Ioane… Shake that ass, baby!

La sfârşitul filmării, clăparul îşi înmuia degetele arătătoare în gură, apoi, imitând sfârâitul, îşi masa cu ele sfârcurile, după care îşi sufla în burice ca în două ţevi de revolver.

— Doa-ha-ha-mne fereşte… Să-i dau adresa unui psiholog?

— Neah… S-ar plictisi pe el însuşi dac-ar fi normal.

— Hai, no…

— Hai, no.

Se apropiau de destinaţie. Imensa vilă a doctorilor Cepta abia se vedea prin ceaţa groasă ca somnul martorilor după un concert de patru ore.  Numai corpurile de iluminat fotoelectrice înfipte de-a lungul aleii de pietriş mai arătau că acolo vieţuia cineva. În rest, tăcere de exosferă.

Dacă la ora 3 noaptea se pogoară Domnul pe Pământ, atunci ora 4 este tăcerea ruşinată a trezirii — umanitatea tresare: Dumnezeu, în loc să fi făcut din hybris un gârbaci, l-a transformat într-o mănuşă cu care a mângâiat-o pe creştet. Umanitatea pleacă ochii în jos…

Cele două perechi simţiră prin ceaţă această fâlfâire părintească şi se jenară de micile bârfe şi hăhăieli schimbate până atunci. Până la despărţire, nu mai scoaseră un cuvânt — doar nişte zâmbete stingherite ce parcă voiau să spună: „Da, suntem doar nişte simpli pământeni — ai văzut şi tu. Nişte bieţi mişunători. N-are rost să umflăm păsatu-n noi.”

Aşa parcurseră ultima sută de metri: într-o tăcere încurcată, trecând în revistă doar bordurile şi dalele trotuarului. Toate teribilismele pieriseră.

Primii ajunseră în faţa porţii Vali şi Veta. Dincolo de ea, bolta galben-golaşă apăra Brest-Litovskul pomilor din curte, încă înfrunziţi, cu toamna.

Stinghereala încă nu îi părăsise, ba dimpotrivă: ea intra acum în rutină, întâlnindu-şi sora ce dintotdeauna pluteşte deasupra finalului primelor întâlniri: nu mai avem ce ne spune, aşa că ne uităm în jur, dezorientaţi, şi deschidem braţele a neputinţă.

— Păi… te las.

— …Mulţumesc că m-ai condus.

— Aaa… Nici o problemă.

— …

— Atunci… te sun.

— Da… Messenger, telefon… Avem tehnologie.

— Avem… suntem avuţi.

— Hehe…

— Heh… Mda.

— No…

Un ţoc-ţoc fugar pe obraji deschise uşa cavalereşte şi îi făcu intrarea unui „noapte bună” ce rezolvă încurcătura. Ceva mai în spate, Manuela fu mai expeditivă:

— Ioi… Ui’, c-au ajuns.

— ?

— Vali şi Mira.

— A, da.

— Romi, te las, că trebuie să mergem pâş-pâş, ca să nu-i trezim pe doctori.

— Păi… bun, atunci. Te sun eu zilele-astea, că s-ar putea s-avem cântare.

— Vedem.

Aceleaşi muah-muah-uri, aceleaşi „noapte bună”.

Sus, în vilă, pe holul din faţa dormitoarelor, cele două fete se priviră lung:

— Tu, Mira… Suntem noi sănătoase la cap?

— Mmm… Mai mult sau mai puţin.

— Oameni de treizeci de ani…

— Că stai liniştă tu, că sunt artişti — mâine, n-o să le mai pese. O să vezi.

O săptămână mai târziu, în alt bar clujean, bruneta şi bărbosul se priveau prin sticlele cu bere (a lui fără alcool, că era cu maşina), râzând de renghiurile refracţiei. Blonda n-avea stare: se fâţâia de colo-colo, fâcând nenumărate poze formaţiei şi lui Romi, în special, care nu-şi mai încăpea în piele de fericire şi îşi lua tot felul de mutre, care mai de care mai de Antonio Banderas.

După vreo lună şi jumătate, Manuela îi dăduse deja papucii lui Romulus, amiabil, cu un „asta e” de fiecare parte. Îi explicase istoria cu Robertică, chitaristul o pricepuse… Absenţa carnalităţii excludea trena de oftaturi. În acest context, Mira-Elisabeta şi Valentin îndurau din public un ger cumplit, doar pentru a îi vedea pe Jeg Tzappeshlitzi în concert. De când cu Romi, Manuela îi evita pe martori şi avea să îi mai evite un an şi ceva, până în 2020, la lansarea lui „Aer-sol în si bemol”. La o săptămână după acest spectacol geros, impresarul şi medicinista şedeau într-un bar mai la sentiment, aşa, „femur lângă femur” (vorba lui Macedonski), făcând schimb de siropoşenii pedestre. Martorii nu mai erau pe-acolo — n-aveau nici un concert atunci. Pauza era binemeritată, căci Sărbătorile veneau precum cămilele pentru Ioan Vodă Cel Cumplit: trăgea ţara de ei în toate cele patru zări ale sale: azi Satu-Mare, mâine Constanţa; azi Botoşani, mâine Craiova. Ba chiar şi Chişinăul îi voia, astfel încât şi Timişoara năştea un diametru, chiar dacă peste un pârleaz de tristă amintire, încă în picioare, din păcate.

Trei zile mai târziu, într-o marţi, trupa susţinea ultimul concert în Cluj-Napoca, în „Barda lui Mihai”, înainte de aglomeratul turneu hibernal. Ardeleanca nu mai putuse veni. „Stai liniştită — fă-ţi treaba. Vezi-ţi de facultate — lasă-ne pe noi.” Lynx se plictisea. Ozi, sunetistul, singurul om cu care ar mai fi putut schimba un banc, era mai laconic decât de obicei — se pregătea pentru tăvăleala turneului.

Texteş intră pe net de pe telefon. Toate erau la locul lor: ziarele cu ştiri alarmiste şi cu Sărbători consumeriste (nici vorbă de Naşterea lui Iisus), forumul trupei avea aceiaşi trolli… Intră şi pe messenger. Mira era conectată. Plictiseala şi frigul din bar (microcentrala tocmai fusese oprită pentru reparaţii, iar radiatoarele erau timide), plictiseala şi frigul, după cum spuneam, îl încotoşmănaseră pe Lynx într-un cinism de catâr şcolit. O apelă pe medicinistă. Din vorbă-n vorbă scrise, îşi aminti de Ion cel statuisto-mochetist şi începu să-i pună-n aplicare învăţăturile:  se porni s-o aburească pe brunetă, că aşa şi pe dincolo, că, dacă el ar pleca mâine din Cluj, ei nici că i-ar păsa, da’ cum să nu-mi pese, ce vorbă e asta, las’, că ştiu eu mai bine, te-am văzut eu aseară cum m-ai flituit pe mess, păi, aveam de-nvăţat, omul lui Dumnezeu, daaa, aşa se cheam-acum flirtarea cu alţii, ce flirtare, căpcăun-Torquemada ce eşti, eee, las’, că ştiu eu, n-ai da o ceapă degerată pe mine nici dacă m-ar găsi mâine mort în frig, de ce să mori, în faţa tramvaiului, de exemplu, că nu-i mai pasă nimănui de mine, Vali, ce bolunzeşti tu acolo, când o să vezi prapurii fluturând la uşa blocului nostru îţi vei da seama…

Se lăsă o tăcere de zece minute.

— Mira, mai eşti?

Nici un răspuns.

— Mira, ce faci?

Avatarul fetei fu înlocuit de unul ce reprezenta o lacrimă pe un obraz.

— Mira, plângi???

— …

Telefonul ardelencei zbârnâi înfrigurat. Abia după trei respingeri îi răspunse.

— !!! Băi, tatule, ce-ai? Eu  glumeam doar — făceam pe nebunu’.

—  Mda…

— Oaaa… Nu plânge, dragă, ce ţi se puse? Psihi-mu*…

— Nici un „psihi-mu”!

— Eu sunt mai aşa, mai rău de gură, da’ niciodată…

— S-o culcat Manuela — vorbim pe mess.

Pe mess, aceeaşi alarmare.

— Nene, ce-ţi veni? Nu fu cu rea-intenţie — îţi jur pe…

— Pe ce?

— Pe toate cele şapte coarde ale lui Mike.

— …

— Nu e bine? Pe toate vieţile mele viitoare!

— Vali…

— Da?

— Niciodată să nu te joci cu sentimentele unei fete.

Un pumn făcu masa să-şi tresalte toate sticlele. Uşa barului scânci scurt. Martorii se alarmară:

— Bă, să nu ne laşi  cu sculele pe-aci!

— Băurăm — nu putem să conducem!

— Vezi că-ţi uitaşi geaca, fraiere!

Dar Texteş era departe. Pantalonii cargo kaki şi hanoracul negru cu Jeg Tzappeshlitz făcură cunoştinţă cu două gheţuşuri până să ajungă în faţa casei Cepta. SMS-ul, în schimb, ajunse în telefonul Mirei fără să se-mpiedice: „Ieşi puţin la poartă, te rog. Scurt. 2 minute.” Pe drum, bărbosul schiţă în minte nenumărate discursuri, dar, odată ajuns faţă în faţă cu bruneta cea sâsâită, nu fu în stare decât să îşi întindă capul plecat:

— Ghilotina!

Fata îi ridică tărtăcuţa între palme şi se uită lung la ea, apoi o strânse la pieptul ei mare şi bun, moştenire de la Zenovia, o fertilă înaintaşă din secolul al XVIII-lea:

— Nu meriţi nimic… urâtule. Meri şi spune-le tuturor tuturigilor alea din întreaga ţară că e aici, în Cluj, o proastă care stă şi te aşteaptă şi plânge după tine… fraiere. Treizeci de ani şi minte-n unghere.

Şi, de ciudă, îl muşcă de creştet, făcându-l să geamă înfundat în balconiada cu parfum de mere verzi.

— Ăsta fie-ţi canonul!

__________________________

* „Sufletul meu” în greacă.

becquereli

3 gânduri despre „Doctoriţa şi impresarul (părţile unite)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s