Doctoriţa şi impresarul (marele final)

— Mira, dansezi?

— Da…

În general, Vali nu se înghesuia la aşa ceva, având, vorba lui Romi, „două picioare stângi”. Totuşi, acum, curiozitatea fu mai mare decât ursuzenia, fiindcă textierul dorea să o studieze mai atent pe bruneta asta ca o tresărire de lantan. Ici-colo, mai multe cupluri le-o luaseră înainte, primind vocea lui Rick Wright ca pe o mireasmă de tămâie în atmosfera sacră a Sâmbetei Morţilor, deşi sărbătoarea trecuse de mult, pe 10 februarie picase în acel an… În ciuda faptului că barul era pe trei sferturi plin, Mira avu senzaţia că se află într-o biserică înaltă şi goală. Bruneta îşi purta ea bluza strânsă cu centură, dar, cu toate acestea, i se păru că simte o adiere rece cum îi urcă pe sub ea de-a lungul spinării. Îl strânse uşor pe Vali.

— Ţi-e bine?

— Da… Mă gândeam numa’… Mi-or venit în minte bisericile şi castelele din Germania: mari şi gotice, dar reci…

— Hehe… Versurile-ăştea ale cântecului sunt de vină — n-auzi?

Wright: My skin is cold
Cor: In a sea of random images
Wright: To the human touch
Cor: The self-destructing animal
Wright: This bleeding heart’s
Cor: Waiting for the waves to break
Wright: Not beating much.

— Posibil…

— Hehe… Asta-mi aduse-aminte de-o fază, când am rămas eu încuiat pe dinăuntru-ntr-o cameră de hotel: venise Ion…

— Vali?

— Da?

— Nu strica momentul… îi şopti ea la ureche.

Impresarul tresări: fata mirosea profetic a mere verzi, ca şi cum ai sta lungit la umbra unui măr şi ai privi în sus, printre crengi, la soarele ca un benevol dirijor al holdelor… Corpul i se mişca în nişte unduiri abia simţite, cum aveau să fie toate versurile închinate ei de Psihedelic.

„De unde-ai răsărit şi tu?” se gândi Lynx, contemplând-o în tihnă, mirându-se de trăsăturile fetei. „Mai bine-aş întreba Cucutenii, c-aşa minune furtunoasă, îngheţat furtunoasă, instantaneu de… Pfff… Mai rău mă-mpotmolesc. Aşa ceva numai tumultul marilor migraţii ar fi fost în stare să zămislească. Dar nu oriunde, nu în câmpie, în vânzoleala aia îngrozit bezmetică, ci de-a dreptul pe crestele Vrancei, ca dintr-o puncţie făcută în Carpaţi, întărită chiar în ac, intrând în seringa lui Zalmoxis şi întrupată în bruneta asta sâsâită… Cine ştie? Poate că zeul nostru, în vremurile lui de retragere din faţa zeilor evrei îmbrăcaţi în veşminte greceşti, sosiţi aici agăţaţi de sandalele romanilor, poate că Gebeleizis, zic, la vremea Cucutenilor şi a Pietroaselor, a lăsat pe vârfurile Vrancei una la fel ca ea, pe post de releu între el şi daci, pentru a le da ultimele indicaţii de ospitalitate în faţa „shalom”-urilor tot mai apropiate. Dar poate-aşa a fost mai bine — ăsta o fi fost cel mai bun calapod paneuropean, pentru fiecare jumătate de continent în parte? Eh… Unde te uiţi tu acum, străină frumoasă? Ţi-e dor de cel ce te-a menit acolo? Dar dac-ai fi fost un deceneu-femeie? Ce vorbă e asta? Atunci, vreo căpetenie de trib, tânjind după o cât de mică unificare, să se-nvrednicească măcar de-a bea apă din urmele lui Burebista? Eee, hehe… Te pomeneşti c-o fi fost, în viaţa aia, vreo Boadicee dacă?”

Şi textierul avu un impuls de a pune un genunchi în faţa ei.

— Ce faci? Pleci? tresări ardeleanca, ieşindu-şi din gânduri, văzând că pletosul dădu puţin înapoi.

— Ăăă… Poftim? Nu… nu! se dezmetici acesta.

Până atunci, cei doi dansaseră pur şi simplu, duşi de val — gândurile prin Pădurea Baciu le bântuiseră.

„Cine s-ar fi gândit”, cugetase ea înainte de mişcarea lui, „cine ar fi bănuit măcar în martie 2015 că zvârluga ceea de om care punea formaţia la cale avea să mă ia la dans trei ani jumate mai târziu? Şi de ce? Pur şi simplu dintr-un capriciu: el că cine ştie ce-o văzut la mine, iar eu findc-am stat să mă hlizesc la năzbâtiile lui. Michael Jackson, auzi!” Şi fata pufnise în râs, dar impresarul era mult prea departe cu mintea. „No, c-aşa-mi trebă… Ni la el — amu, face pe seriosu’ şi până mai adineaori ne-o ţinut la unşpe metri-n bancuri. Phiii… Mare escroc… Ui’ numa’ ce mutră are — zici că-i din „Hanu Ancuţei”, numa’ că oltean. Hanu’ lu’… O clacă la vreunul din „La Lilieci”. Aşe să ştii, dară!”

— Ce faci? Pleci?

Nu pleca nimeni. Poate doar Rick Wright… din nou…

Texteş îşi urmă gândurile ca acceleratul 1821 drumul din Mangalia către Arad, tăind ţara în două noapte de noapte prin Bucureştii nevralgici. Acum, în schimb, Holloway era sub anestezie: Capitala se afla departe, iar dinspre Mira venea un miros de mere verzi extatic precum o mare de suporteri care fac valuri. Vru să îi spună ceva — o vorbă de duh sau măcar una caldă —, însă tot ce putu rosti fu:

— „Ce mâini ţi-au cioplit eleganţa din pai?”

Îi venea să intre în pământ de ciudă! Tocmai asta?! Cu citatu-ăsta pusese-n fund paporniţe-ntregi de papagaliţe, dar, la scurt timp după aceea, ele se ridicaseră, îşi scuturaseră penele prăfuite şi zburaseră pe ici încolo.

Mai că nu-şi trase două palme.

— Haha… Alea care mi-au pictat şi chipul… non-bălai, continuă bruneta, parafrazând versul lui Teodor Mureşan, ce venea, în aceeaşi poezie, imediat după întrebarea citată de Psihedelic. Îi cam târziu pentru „Florile grâului”, nu crezi? râse ea cu poftă.

— Târziu? „Niciodată, toamna”… dar din nou se opri cu ruşine înciudată, plecându-şi ochii în jos şi într-o parte. Medicinista luă asta ca pe un gest de lapsus, aşa că îi veni în ajutor:

— …”nu fu mai frumoasă”…

— Nu-nu-nu… Eaaah… Ar fi prea simplu. I-auzi aici: „Niciodată, toamna nu fu mai spumoasă/ Gurii noastre-n jindul agăţat de toarte./ Roşu în obraji e Vali-n drum spre casă./ Dorul de-o friptană în catren l-amoarte.”

— Aaahahahahaha…

Şi din nou râsul acela al ei ce parcă îşi bătea palmele a mirare: „Mă, cine m-o fi pricopsit, vere, cu voi? La ce târg de bambilicităţi v-am găsit, frate?” Şi medicinista îşi bătu fruntea de umărul străinului. Al fostului străin. Văzând-o aşa de veselă, el găsi cu cale să o mângâie pe păr, pe părul acela negru, mereu sebuminos, oricât l-ar fi spălat, prea greu să mai fluture pe holurile facultăţii, fioricât de puternici ar fi fost curenţii cunoaşterii şi oricât s-ar fi turbionat ei încoace şi încolo, ca purtaţi pe o tavă aşezată deasupra unei biele-manivele… Mira nu se retrase imediat: stătu aşa câteva secunde, dar după aceea îl muşcă pe Psihedelic de umăr, ca o învestitură în grad de Cavaler al Picantei Şaorma.

— Hâââţ! Muşti, ă?

Şi iar îi podidi râsul.

Aşa o aduse Lynxul înapoi la masă: ştergându-şi ultimele lacrimi, printre care ea abia mai găsi un locşor pentru un „cu plăcere” cât se poate de sincer ca răspuns la mulţumirea lui pentru dans. Manuela îi privea cu nişte ochi cât freza lui Ion, însă martorii  nu le dădură importanţă — nu era întâia dată când Valentin se bufonea. Singur Mishu le aruncă o privire curioasă, căci nu o credea pe o ciudată ca Mira în stare de asemenea hohote. Dar un „LOL” ieşit pe gură o dată cu gazul berii îi astupă mirarea.

Cei doi hăhăitori se traseră mai într-un colţ al băncii.

— Bei un vin cu mine?

— Păi, după Long Island?

— Eaaah… Maţe să fie, că terciuri sunt destule.

— Pf-f-f-f… îşi pufăi ea râsul în sacade de fum de la proaspăt aprinsa ţigară. Mă mai gândesc.

— Mikey… trăi-ţ-ar manşa. Ia dă agend-aia-ncoa!

— Nici amu nu laşi treaba? surâse fata, dar textierul ridică un arătător prohibitiv deasupra stiloului („Aşteaptă!”) în timp ce mâna stângă bătea tactul, iar buzele numărau ceva.

— Uite:

Discretă, bea cu mine, străină bun-găsită,
Mirării de prin naiuri cariatidă-n drum!
În cale ne’nturnată, luciri ca un sebum
Mi-aducă har prin sită şi scăpărări spre plită!

Rânjire hialină, incert politicoasă,
Rânjire ochi-codată cu alungiri feng-shui,
Rânjire ce te-ndeamnă s-o muşti ca pe-o frişcoasă
Tartină şi s-o-ntrebi tu: „Luceşti acum, dar… cui?”.

 — Hai, no… mimă ea o ironie nereuşită, căzută sub luneta unui larg surâs. Păi, bine, măi, emberule, de ce n-ai spus că le scoţi din joben? Că mâine-poimâine te codoşesc pentru niscai poporeni înamoraţi de la Medicină.

—  Ieftin. Două căni cu vin: una mie ş-una ţie.

— Biiine, no… Beau cu tine. Numa’ să nu mă duci acasă pe după gât! strigă ea în urma lui, care se mulţumi să fluture evaziv din braţ, cu spatele, în drum spre tejghea.

Mira-Elisabeta presimţise corect: cana aceea cu vin născu trei pui, iar conversaţia lor făcu osmoză cu cea dintre blondă şi ceilalţi martori.

La un moment dat, textimpresarul se duse acolo unde până şi împăratul merge singur (darămite un cioflete ca el!). La ieşirea din cabină, dădu nas în nas cu Romi.

— Vino-ncoa puţin, îl trase el înăuntru şi închise uşa. Tu o văzuşi pe-aia?

— Pe blondă?

— Da…

Şi, aici, în loc de cuvinte, Romi scoase de la păstrare o figură ce mustea de teamă mistică. Asta în prima secundă, căci, în următoarea, buza de jos, pe care o strânse sub dinţi, apoi o eliberă cu un uşor plescăit, trădă o imensă poftă. Vali ridică din umeri: tocmai ieşise dintr-o relaţie destul de frumoasă, dar de care se plictisise, din cauza previzibilităţii la care ajunsese fata, iar acum nu avea alt gând decât să termine un scenariu de film. Pe clujeancă o vrăjea numai aşa, ca să nu-şi piardă exerciţiul. Johnny avea şi n-avea gagică, iar Mike mai degrabă s-ar fi combinat cu turnul de control… Numai Mishu zicea “LOL”, ridica din umeri şi  le primea cu braţele deschise.

Pe săliţa comună, Texteş o întâlni chiar pe blondă.

— Am o vorbă cu tine, dacă se poate.

— Chiar şi două.

— Fii atent aici: Mira e o fată excepţională.

— Aşa pare.

— Este, nu pare!

— Te cred.

— Aşa. Fii atent la ce-ţi s pun: să nu o necăjeşti, c-o să ai de-a face cu mine!

— N-am eu treabă — nici măcar nu ştiu când o mai văd… dacă o mai văd.

— Eu atât ţi-am spus.

— Hakuna matata.

— Poftim?!

— Nici o grijă.

— Bine.

Texteş dădu să plece. Manuela se opri.

— Şi încă ceva.

— Ia zi.

— Ea nu ţi-o spus, că-i modestă, da-ţi zic eu: neurochirurgie vrea să  facă.

Surprinderea şi respectul îl lăsară pe Vali fără cuvinte: înclină admirativ din cap şi ieşi.

— Tu… Tu… ai să ajungi departe — ascultă-l pe măndel.

— Hm?

— Sigur. Si-gur!

— Deie Domnu’…

— Dă, că are cui.

— Heh… Da’ ce ţi-o venit?

— O să-ţi povestesc. Azi, mâine, când ne-om mai vedea… dacă ne-om mai vedea.

— Ne vedem, că de-aia avem ochi.

Cele patru căni cu vin de până atunci intrară în cuva de clonare. Sile Brumă ar fi vrut să închidă, dar nu se îndura să gonească cioporul acela de bancuri, chiar dacă era singurul rămas.

Vali se înfiinţă la tejghea cât ai zice „Printz”:

— Sile, băiatule, înc-un rând, te rog!

Sile îl privi aproape îndurerat: „Înţelege-mă şi pe mine.”

Starea nerostită a barmanului îl ruşină pe client, care se răsuci pe călcâie cu un pocnet din palme:

— Băi, gata — stingerea!

Abia atunci îşi dădură seama oamenii de la masă că era ora 3. În ofuri şi trosnete de oase, se ridicară ca nişte rachete ce ar fi decolat cu tot cu eşafodaje.

Sandu şi Gabi se îndreptară spre apartamentul tetradei Nox-Printz-Mike-Lynx, unde, la fel ca Romi, măseseră pentru câteva nopţi. Chitaristul şi impresarul le conduseră pe fete până acasă.

Pe străzi, dăduse bruma, prima brumă a toamnei anului 2018, ca o confirmare a stafidesenţei frigului de toamnă-iarnă. Perechile mergeau la douăzeci de metri una de cealaltă, optimul de discreţie. În timp ce Manuela îi istorisea lui Romulus-Andrei cele mai recente bârfe din lumea UMF-ului clujean, chitaristul solo îi descria blondei tunse bob cele mai ascunse cotloane ale unei scene de rock. În faţa lor, bărbosul îi arăta brunetei pe telefon nişte filmări de pe 4 august, ziua Mishului, când îi aduseseră un tort imens, din care ieşise Ion, mişcându-se şi pipăindu-se lasciv, îmbrăcat numai într-un slip şi cu un joben de pluş pe cap, în timp ce cânta o melodie de-ale lor: „Love me, love me till the day says: «Doom!»”. E inutil să mai spunem că medicinista se zguduia de râs:

— Uuu, Ioane… Shake that ass, baby!

La sfârşitul filmării, clăparul îşi înmuia degetele arătătoare în gură, apoi, imitând sfârâitul, îşi masa cu ele sfârcurile, după care îşi sufla în burice ca în două ţevi de revolver.

— Doa-ha-ha-mne fereşte… Să-i dau adresa unui psiholog?

— Neah… S-ar plictisi pe el însuşi dac-ar fi normal.

— Hai, no…

— Hai, no.

Se apropiau de destinaţie. Imensa vilă a doctorilor Cepta abia se vedea prin ceaţa groasă ca somnul martorilor după un concert de patru ore.  Numai corpurile de iluminat fotoelectrice înfipte de-a lungul aleii de pietriş mai arătau că acolo vieţuia cineva. În rest, tăcere de exosferă.

Dacă la ora 3 noaptea se pogoară Domnul pe Pământ, atunci ora 4 este tăcerea ruşinată a trezirii — umanitatea tresare: Dumnezeu, în loc să fi făcut din hybris un gârbaci, l-a transformat într-o mănuşă cu care a mângâiat-o pe creştet. Umanitatea pleacă ochii în jos…

Cele două perechi simţiră prin ceaţă această fâlfâire părintească şi se jenară de micile bârfe şi hăhăieli schimbate până atunci. Până la despărţire, nu mai scoaseră un cuvânt — doar nişte zâmbete stingherite ce parcă voiau să spună: „Da, suntem doar nişte simpli pământeni — ai văzut şi tu. Nişte bieţi mişunători. N-are rost să umflăm păsatu-n noi.”

Aşa parcurseră ultima sută de metri: într-o tăcere încurcată, trecând în revistă doar bordurile şi dalele trotuarului. Toate teribilismele pieriseră.

Primii ajunseră în faţa porţii Vali şi Veta. Dincolo de ea, bolta galben-golaşă apăra Brest-Litovskul pomilor din curte, încă înfrunziţi, cu toamna.

Stinghereala încă nu îi părăsise, ba dimpotrivă: ea intra acum în rutină, întâlnindu-şi sora ce dintotdeauna pluteşte deasupra finalului primelor întâlniri: nu mai avem ce ne spune, aşa că ne uităm în jur, dezorientaţi, şi deschidem braţele a neputinţă.

— Păi… te las.

— …Mulţumesc că m-ai condus.

— Aaa… Nici o problemă.

— …

— Atunci… te sun.

— Da… Messenger, telefon… Avem tehnologie.

— Avem… suntem avuţi.

— Hehe…

— Heh… Mda.

— No…

Un ţoc-ţoc fugar pe obraji deschise uşa cavalereşte şi îi făcu intrarea unui „noapte bună” ce rezolvă încurcătura. Ceva mai în spate, Manuela fu mai expeditivă:

— Ioi… Ui’, c-au ajuns.

— ?

— Vali şi Mira.

— A, da.

— Romi, te las, că trebuie să mergem pâş-pâş, ca să nu-i trezim pe doctori.

— Păi… bun, atunci. Te sun eu zilele-astea, că s-ar putea s-avem cântare.

— Vedem.

Aceleaşi muah-muah-uri, aceleaşi „noapte bună”.

Sus, în vilă, pe holul din faţa dormitoarelor, cele două fete se priviră lung:

— Tu, Mira… Suntem noi sănătoase la cap?

— Mmm… Mai mult sau mai puţin.

— Oameni de treizeci de ani…

— Că stai liniştă tu, că sunt artişti — mâine, n-o să le mai pese. O să vezi.

O săptămână mai târziu, în alt bar clujean, bruneta şi bărbosul se priveau prin sticlele cu bere (a lui fără alcool, că era cu maşina), râzând de renghiurile refracţiei. Blonda n-avea stare: se fâţâia de colo-colo, fâcând nenumărate poze formaţiei şi lui Romi, în special, care nu-şi mai încăpea în piele de fericire şi îşi lua tot felul de mutre, care mai de care mai de Antonio Banderas.

După vreo lună şi jumătate, Manuela îi dăduse deja papucii lui Romulus, amiabil, cu un „asta e” de fiecare parte. Îi explicase istoria cu Robertică, chitaristul o pricepuse… Absenţa carnalităţii excludea trena de oftaturi. În acest context, Mira-Elisabeta şi Valentin îndurau din public un ger cumplit, doar pentru a îi vedea pe Jeg Tzappeshlitzi în concert. De când cu Romi, Manuela îi evita pe martori şi avea să îi mai evite un an şi ceva, până în 2020, la lansarea lui „Aer-sol în si bemol”. La o săptămână după acest spectacol geros, impresarul şi medicinista şedeau într-un bar mai la sentiment, aşa, „femur lângă femur” (vorba lui Macedonski), făcând schimb de siropoşenii pedestre. Martorii nu mai erau pe-acolo — n-aveau nici un concert atunci. Pauza era binemeritată, căci Sărbătorile veneau precum cămilele pentru Ioan Vodă Cel Cumplit: trăgea ţara de ei în toate cele patru zări ale sale: azi Satu-Mare, mâine Constanţa; azi Botoşani, mâine Craiova. Ba chiar şi Chişinăul îi voia, astfel încât şi Timişoara năştea un diametru, chiar dacă peste un pârleaz de tristă amintire, încă în picioare, din păcate.

Trei zile mai târziu, într-o marţi, trupa susţinea ultimul concert în Cluj-Napoca, în „Barda lui Mihai”, înainte de aglomeratul turneu hibernal. Ardeleanca nu mai putuse veni. „Stai liniştită — fă-ţi treaba. Vezi-ţi de facultate — lasă-ne pe noi.” Lynx se plictisea. Ozi, sunetistul, singurul om cu care ar mai fi putut schimba un banc, era mai laconic decât de obicei — se pregătea pentru tăvăleala turneului.

Texteş intră pe net de pe telefon. Toate erau la locul lor: ziarele cu ştiri alarmiste şi cu Sărbători consumeriste (nici vorbă de Naşterea lui Iisus), forumul trupei avea aceiaşi trolli… Intră şi pe messenger. Mira era conectată. Plictiseala şi frigul din bar (microcentrala tocmai fusese oprită pentru reparaţii, iar radiatoarele erau timide), plictiseala şi frigul, după cum spuneam, îl încotoşmănaseră pe Lynx într-un cinism de catâr şcolit. O apelă pe medicinistă. Din vorbă-n vorbă scrise, îşi aminti de Ion cel statuisto-mochetist şi începu să-i pună-n aplicare învăţăturile:  se porni s-o aburească pe brunetă, că aşa şi pe dincolo, că, dacă el ar pleca mâine din Cluj, ei nici că i-ar păsa, da’ cum să nu-mi pese, ce vorbă e asta, las’, că ştiu eu mai bine, te-am văzut eu aseară cum m-ai flituit pe mess, păi, aveam de-nvăţat, omul lui Dumnezeu, daaa, aşa se cheam-acum flirtarea cu alţii, ce flirtare, căpcăun-Torquemada ce eşti, eee, las’, că ştiu eu, n-ai da o ceapă degerată pe mine nici dacă m-ar găsi mâine mort în frig, de ce să mori, în faţa tramvaiului, de exemplu, că nu-i mai pasă nimănui de mine, Vali, ce bolunzeşti tu acolo, când o să vezi prapurii fluturând la uşa blocului nostru îţi vei da seama…

Se lăsă o tăcere de zece minute.

— Mira, mai eşti?

Nici un răspuns.

— Mira, ce faci?

Avatarul fetei fu înlocuit de unul ce reprezenta o lacrimă pe un obraz.

— Mira, plângi???

— …

Telefonul ardelencei zbârnâi înfrigurat. Abia după trei respingeri îi răspunse.

— !!! Băi, tatule, ce-ai? Eu  glumeam doar — făceam pe nebunu’.

—  Mda…

— Oaaa… Nu plânge, dragă, ce ţi se puse? Psihi-mu*…

— Nici un „psihi-mu”!

— Eu sunt mai aşa, mai rău de gură, da’ niciodată…

— S-o culcat Manuela — vorbim pe mess.

Pe mess, aceeaşi alarmare.

— Nene, ce-ţi veni? Nu fu cu rea-intenţie — îţi jur pe…

— Pe ce?

— Pe toate cele şapte coarde ale lui Mike.

— …

— Nu e bine? Pe toate vieţile mele viitoare!

— Vali…

— Da?

— Niciodată să nu te joci cu sentimentele unei fete.

Un pumn făcu masa să-şi tresalte toate sticlele. Uşa barului scânci scurt. Martorii se alarmară:

— Bă, să nu ne laşi  cu sculele pe-aci!

— Băurăm — nu putem să conducem!

— Vezi că-ţi uitaşi geaca, fraiere!

Dar Texteş era departe. Pantalonii cargo kaki şi hanoracul negru cu Jeg Tzappeshlitz făcură cunoştinţă cu două gheţuşuri până să ajungă în faţa casei Cepta. SMS-ul, în schimb, ajunse în telefonul Mirei fără să se-mpiedice: „Ieşi puţin la poartă, te rog. Scurt. 2 minute.” Pe drum, bărbosul schiţă în minte nenumărate discursuri, dar, odată ajuns faţă în faţă cu bruneta cea sâsâită, nu fu în stare decât să îşi întindă capul plecat:

— Ghilotina!

Fata îi ridică tărtăcuţa între palme şi se uită lung la ea, apoi o strânse la pieptul ei mare şi bun, moştenire de la Zenovia, o fertilă înaintaşă din secolul al XVIII-lea:

— Nu meriţi nimic… urâtule. Să te duci şi să le spui tuturor tuturigilor alea din întreaga ţară că e aici, în Cluj, o proastă care stă şi te aşteaptă şi plânge după tine… fraiere. Treizeci de ani şi minte-n unghere.

Şi, de ciudă, îl muşcă de creştet, făcându-l să geamă înfundat în balconiada cu parfum de mere verzi.

— Ăsta fie-ţi canonul!

__________________________

* „Sufletul meu” în greacă.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s