A murit Veta

Timp de şapte ani după moartea lui Vali, Veta a ţinut rânduielile, i-a făcut pomeni, apoi n-a mai ştiut nimeni de ea vreme de câteva luni bune. După înhumarea impresarului, neurochirurga se închisese în casa părintească din Cluj-Napoca, se retrăsese într-o izolare aproape totală, singurele breşe fiind serviciul şi minimele cumpărături. Laura şi Corneliu muriseră între timp. Mulţi dintre martori încercaseră să o viziteze, însoţiţi de neveste, dar doctoriţa îi refuzase politicos, explicând că vrea să îşi pună ordine în gânduri. Azi aşa, mâine aşa… Trecuseră şapte ani. Statuisto-mochetiştii o văzuseră, ce-i drept, dar numai la parastase. Remus încercase în repetate rânduri a sta de vorbă cu ea, însă tot fără vreun rezultat.

Cândva după cea de-a cincea pomenire, unul dintre nenumăraţii nepoţi ai inginerului agronom Tudor Cepta emigrase în Indonezia. Doi ani mai târziu, părinţii şi bunicii (aceştia din urmă bătând binişor spre sută) erau invitaţi să vadă unde şi cum locuiesc tinerii. În privinţa fiilor şi a fiicelor, Tudor şi Floarea Cepta nu avuseseră timp să se plictisească; dimpotrivă: soţia moşierului se învrednicise a se numi urmaşă a Zenoviei Cepta*, chiar dacă nu se înrudea cu ea decât prin alianţă. Fertila lor strămoaşă din secolul al XVIII-lea se putea acum odihni liniştită — nu mai avea nici un motiv să se arate în visele urmaşilor şi ale urmaşelor şi să îi îndemne la hărnicie.

După cum spuneam: Tudor şi Floarea Cepta fuseseră invitaţi la nepoţii „arăniţi prin ale străinătăţuri”, după cum se exprimase cândva un oltean (scăpat în stirpea lor printr-o gaură a strecurătorii) despre alt oltean, stabilit în Noua Zeelandă. La câteva săptămâni după instalarea bătrânilor, Mira-Elisabeta a primit un telefon de la temerarul ei văr: „Vii?” „Hmmm… Bine, no — vin.” Rudele au fost plăcut surprinse: după moartea impresarului, Mira nu mai fusese văzută decât în triunghiul serviciu-casă-cumpărături. Tudor şi Floarea de multe ori o invitaseră la ei în Maramureş, chiar definitiv, dar doctoriţa cea brunetă şi sâsâită invocase fel de fel de scuze. În tot acest răstimp, ajutată de Mishu şi de Stroe şi mânată de crescânda manie a persecuţiei, ea transformase casa bătrânească din Cluj într-o fortăreaţă: senzori peste senzori, fel de fel de sisteme pentru capturarea eventualilor intruşi, alarme câte şi mai câte…

Singurele momente de alinare a nobelistei erau visele în care i se arăta Vali: o lua de mână şi o ducea prin tot felul de locuri, de la concertul craiovean din martie 2015, când ea îl zărise pentru întâia dată, fără ca el s-o observe, până hăt încolo, pe scena discursului la retragerea formaţiei. O ducea şi în barul clujean „Barda lui Mihai”, să revadă seara când se cunoscuseră (în vis, erau din nou acolo, toţi în păr, cu veseliile şi oftaturile lor, inclusiv ei doi, mai într-un colţ al băncii şi al mesei), o ducea şi în seara de încercare a lui în faţa viitorilor socri, în februarie 2019… Lumea se înfăţişa exact ca atunci, dar acum nimeni nu îi vedea — puteau luneca printre ei ca pe patine, privindu-i şi privindu-se chiar şi pe ei înşişi din exterior. Peste tot o purta.

Aproape peste tot — un singur moment evita textierul: propria lui moarte, în vila din Cluj-Napoca, râzând ca apucatul. Nu voia să o tulbure. Îi plăcea s-o vadă cum râde, cum povesteşte, la rândul ei, ce se mai petrece pe Pământ… Ea îl întrebase cum era pe lumea cealaltă, dar el tăcuse, tăcuse… până într-o noapte, când îi scăpase o vorbă: „Plictis. Aştept noul rând de straie.” „Sunt pe comandă?” zâmbise neurochirurga, dar Psihedelicul îi aruncase privirea aceea a lui de „nu glumim cu aşa ceva”. Prin multe locuri o purta, îi spunea bancuri… Uneori, ea îşi încolăcea mâinile pe braţul lui, strângându-l, dar el, cătând în gol, îngâna: „Nu încă — mai ai treabă.” „Bine, textiere”, răspundea doctoriţa, de cele mai multe ori deja trează. Ofta… se ducea să verifice dacă toate erau la locul lor: manuscrisele, albumele, candelele, icoanele… Toate bune. Pe masa din dormitor, o poză îl înfăţişa pe Lynx vârându-şi limba într-o nară lângă autocar, la umbra capacului de la bagaje.

Aşa făcea Valentin… Apărea într-un colţ al camerei, stând rezemat în fotoliu, se ridica, făcea câţiva paşi prin cameră, privea zâmbind pozele cu el, cu ea, cu ei doi, cu trupa presărate peste tot, pe mese, pe noptiere, pe bibliotecă, poposea şi pe la o icoană cu candelă, clătina gânditor din cap, mai umbla un pic, părând a trage în piept parfumul de mere verzi al doctoriţei… apoi o aştepta să se trezească (în vis, fireşte). Mira se vedea şi pe sine dormind, îl vedea şi pe el fâţâindu-se şi nu de puţine ori îl surprinsese trecându-şi mâinile prin plete, cu obişnuitul său gest de după o treabă grea isprăvită. Dar o privire atentă putea prinde nişte mişcări abia iţite ale degetelor, cu care fantoma lui Holloway îşi pipăia craniul.

Venea cam o dată pe săptămână. „Că tu, samsar”, râdea Veta, „n-ai şi tu treabă pe-acolo?” „Ce treabă să am? Umblu şi povestesc cui vrea să m-asculte.” „Păi, şi lumea ce face, dragă?” „La fel: umblă şi turuie.” „Mnooo… Nici acolo nu ţi-ai lăsat năravul.” „Ba să ştii că mi l-am cam lăsat, că pe-aci n-ai cu cin’ să-ţi faci formaţie. Din când în când, mai pleacă unul sau una, se-ntoarce cu noi poveşti… Pe cele vechi abia dacă şi le-aminteşte — suntem nevoiţi să-i ajutăm la aducere-aminte. Mai ştii ce-ţi spuneam? Om trăi ş-om vedea, om muri ş-om cunoaşte. N-am dat pe de lături cu dartu’.” „D-apăi, stai num-un pchic: eu ştiam că e linişte pe-acolo.” „Păi, vezi? Dacă pleci urechea la toţi Danţii şi fanţii… Şi, apropo de bolgii şi de adâncuri: Emilia îţi transmite salutări.” „Hehe… De-amu, poţi să-ţi faci de cap cu ea.” „Vorbe de clacă…” „Biiine, no — ştii doar că glumeam. Salut-o şi tu din partea mea.”

Aia era cu textimpresarul… De vreo lună şi jumătate, nu se mai arătase. Doctoriţa era obişnuită să lipsească o săptămână, două, hai trei… dar şase? Avusese impulsul de a sta de vorbă cu Remus, însă, în cele din urmă, se înfrânase, gândindu-se că protopopul s-ar fi invitat la o sfeştanie, flancat de Dora, amândoi tari în papagal, ţinându-i interminabile predici despre eroarea spiritismului, la care nu o dată luase parte, împreună cu mai mulţi martori şi martoriţe, la Ozi acasă, până când Valentin se săturase de indiscreţia martorilor şi începuse să apară din proprie iniţiativă, în vis… Nu. Nu mai primea vizite. Nici măcar din partea Manuelei. Singurii străini care îi mai treceau pragul erau cei cu cititul contoarelor, fiindcă aşa trebuia, precum şi popa şi dascălul din cartier la Crăciun şi la Bobotează, întrucât nu voia să îşi atragă priviri chiondorâşe de la babele dimprejur.

După moartea Laurei, Mira nu se mai îngrijise de ten — nu mai era dermatologa, nu mai avea cine să o tragă de mânecă —, aşa că neurochirurga începuse, încet-încet, să îşi arate vârsta. Nu imediat, totuşi, căci impresarul mai vieţuise nişte ani după Laura Cepta, ba chiar şi formaţia mai cântase, până în 2053. Totuşi, chiar şi acum, la 64 de ani, Mira-Elisabeta era impozantă, făcând să se încline respectuos toate bonetele din spitalul clujean unde lucrase în ultimii ani, după ce se trasferase de la Universitarul bucureştean, presată fiind de moartea părinţilor într-un tren deraiat.

Acum, în noiembrie 2062, resemnarea nobelistei aburea hubloul geamului din avion. „Indonezia, auzi… Cine s-ar fi gândit că neamul Cepta avea să îşi întindă roiurile** până într-atât? Heh…Bag de seamă că Matei Corvin, drăguţu’ de el, ne-ar fi făcut zapis de danie pe mai mult pământ, numa’ să ne ştie pe toţi pe meleag românesc. Mno… Tot răul spre bine.”

Asia plutea sub ea ca o imensă materie cenuşie…

— Ia să vedem ce-au ăştia aici, aprinse Veta ecranul de pe spătarul scaunului din faţă. Ia: sirop, sirop, sirop… văzut, văzut… sirop, horror… nu mai îs în liceu… „Indiana Jones”… pfueah…

În sfârşit, se hotărî pentru unul, ceva european făcut cu răbdare. Cadru după cadru, replică după replică… nici nu simţi când o luă somnul.

Începu să îi viseze pe Mike şi Manuela, în avion, cu Alexandru şi Postumia Brânzan pe locurile din spate. Nu îl vedea, dar ştia că, de undeva de alături, Vali îi arăta întreaga scenă. Cei patru zburau tihnit deasupra Siberiei în avionul lor vechi de agrement… vâj… vâj… Şi, la un moment dat, buf! trosc! prrr!

— Flak! striga Mike. Ţineţi-vă bine! Flak! Flaaak!

— Aaa! Aaa! ţipau ceilalţi trei.

— Aaaaaa! urla toată lumea din avionul Vetei.

Doctoriţa se trezi. Turbulenţe? Păi, aşa de dure? Avionul era înclinat în faţă. Pierdeau altitudine? Mike le spusese că nici ăsta nu e un capăt de ţară. Da, dar de ce se roteau? Hm?

Înţelese. Se prăbuşeau.

Pe frunte, fiorul rece se ciocni de cel fierbinte.

— Iartă-mă, Remus. Şi tu, Ela, oriunde ai fi. Vali, textiere, pregăteşte-te, că vin!

Apoi, la câţiva kilometri de sol, îşi făcu o cruce mare, cea mai sinceră de până atunci:

— Primeşte, Doamne, rogu-Te, şi iartă pe răzvrătită roaba Ta, care…

Remus se trezi brusc. Întreaga casă era zdrobită sub întunericul penei de tensiune din cartier. Dibui telefonul — arăta trei ceasuri. Dora dormea alături. Vru să se ridice spre bucătăria unei limonade, însă îşi aminti de situaţie. Se culcă la loc.

A doua zi, la şapte dimineaţă, simţi nevoia să se uite la ştiri. De mult nu mai privise telejurnale laice, de peste un an, după un nou caz asemănător cu cel de la Tanacu, de mai mică anvergură, totuşi, întrucât „victima” nu mai murise. Mass-media iar guiţaseră ca apucatele.

Intră mai întâi la duş, ca să lepede ursuzenia trezirii matinale, din ce în ce mai evidentă după pensionare.

— Remus! Vino-vino-vino!

…”a avut loc pe coasta vestică a Indiei în jurul orei 3 dimineaţă, ora României. Un avion aparţinând companiei aeriene Lizavia s-a prăbuşit cu câteva ore înainte de a ajunge la destinaţie, în Jakarta. Din nefericire, nimeni nu a supravieţuit impactului. Printre victime, se află medicul neuochirurg român Mira Cepta, laureată a premiului Nobel pentru”…

________________________________________________________________________
*O să vedeţi cine este Zenovia în următoarele zile, când voi publica istoria familiei Cepta.
**Neam de apicultori — veţi vedea tot în capitolul cu istoria.

Anunțuri

2 gânduri despre „A murit Veta”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s