Un popă şi un rocker (partea a patra: cine era Marius Ciobanu şi de ce)

Nu întâmplător am adus vorba despre cafea: Emilia Zugschnauze mereu se întorcea din oceane cu braţele pline, împăcând listele de cumpărături ale martorilor. La un moment dat, într-o noapte treizecistă îmbâcsită de fumul culiselor, rezemat de una dintre uriaşele lor boxe, un percutant personaj îşi făcea din nou apariţia, în skandenbergul aburilor de cafea cu fumul de ţigară, după o pauză de cinci ani şi două căsnicii devastatoare: Marius Ciobanu.

— Mare figură şi Marius… zâmbi Remus ca un strat de vanilie dintre blaturile năplaiului.

— Chiar că… adeveri Vali, cu ochii la piesele tot mai puţine.

— El ce mai face-acum?

— Moaţe la cloaţe… Eu ştiu? răspunse Texteş absent.

— E tot în agenţie?

— Aaa… Da, mă, se lumină Lynx, bucuros de mutarea pe care o descoperise în micul război de uzură ce nu ducea nicăieri. Sau poate fiindcă îşi dăduse seama despre cine vorbea preotul? E ditamai redactoru’-şef adjunct. A ajuns bine, mai zise Holloway, mutând piesa.

— Pe toată agenţia?

— Pe, pe.

— Păi, de ce nu e redactor plin? La cât îl ştiam de ambiţios, m-aşteptam ca acu’ să fie vreun Rupert Murdoch, ceva.

— Nu e el omu’ care să se bage-n faţă. Plus că lasă-l în pace, c-acu’ e mai rău. Are el mai mulţi bani, da-l şi freacă la icre: du-te colo, scrie aia… Înainte, era şef de cadre: frecangea nişte hârtii ş-i picau altele, mai de plastic. Ştia o treabă. Plus că ce personal angaja el… Uliuliu… Urla trenu-n gară.

Marius Ciobanu (uneori şi Mugurel, dar numai când îşi amintea cineva să-l sune de Florii) avea porecla Denver de la nişte desene animate, „Denver, ultimul dinozaur”, cu al căror protagonist semăna la figură, şi chiar era unul dintre marii dinozauri ai mass-media româneşti, se găsea printre ultimii români care mai ştiau să facă presă scrisă. Încercase într-o vreme şi TV, dar gura lumii încă nu avea corespondent în suficiente lopeţi de pământ, căci „gura lumii numai pământul o astupă”, iar Denver nu crezuse până nu păţise. De radio se ferea ca de muierea stearpă. „Ce radio, mă? Ce tot lozeşti acolo? Orbiri în valuri — asta e radioul” „Păi, cum, bă, Mariuse?” se nedumerea Mike. „Cum aşa? Că televizorul are mai multă audienţă decât oricare alt canal mediatic.” „Aaa, nu — ideea e că stai într-o cuşcă şi nu te vede nimeni; poate doar unda. «Stimaţi ascultători, staţia de unde lungi cu frecvenţa de 756 kHz îşi încetează emisia»”, imita el nazal vocea crainicului de la Radio România Actualităţi care, în fiecare miez de noapte, anunţa închiderea unor staţii din ţară. „Băi, serios acum: cine te mai ascultă la radio? Şoferii din oraşe, care mai degrabă sunt atenţi la trafic, şi cei care fac o muncă de rutină şi au nevoie de ceva-n surdină. A, da: şi ciofleţii care n-au altă treabă decât să sune şi să intre cu tine-n direct.”

Marius, după cum spuneam, încercase să facă şi presă vizuală, dar asta, pe lângă obişnuitele epitete de „clănţău”, „lătrău”, „mâncător de rahat”, „activist” şi „politruc”, îi adusese primul cvasi-divorţ de o soţie care, nemaisuportând excesiva atenţie a tabloidelor, se aruncase de la etajul al optulea cu doar două zile înaintea procesului. Abia întors de la înhumare, Denver spărsese juma’ de-apartament cu levierul, înghiţise un pumn de somnifere cu o trenă de votcă, dar, în cele din urmă, îi venise mintea la cap prin acul perfuziei. Proaspăt externat, se întorsese la agenţia de presă de unde plecase. Lumea îl primise firesc, căci la plecare nu se certase cu nimeni. Ceruse să fie trimis pe teren, căci fie şi numai o lună de birou i-ar fi zdruncinat iar nervii. Vali şi Mike, singurii din formaţie cu care ziaristul stătea la poveşti, aflaseră de pocinog, aşa că se puseseră în mişcare: Nazarov îl făcuse o tură până-n La Paz şi înapoi. La întoarcerea din cea mai înaltă capitală a lumii, Marius fusese tras de mânecă înspre unul dintre marile autocare ale Jeg Tzappeshlitzului. N-avuseseră martorii bine timp să îşi scoată din timpane reverberaţiile ultimului concert, că se şi pomeniseră cu două articole de să le sorbi cu lingura: unul despre starea excepţională a aviaţiei civile româneşti, iar celălalt, un interviu cu chitaristul armonie Sandu Lazăr, arăta lumii cât de mult progresase rockul românesc după 1990.

Cu o ironie blajină chiar şi în toiul celor mai aprinse discuţii despre politică, Marius-Mugurel îşi păstra bunăvoinţa cu femeile martorilor, despre care le spunea acestora: „Mă, le respect, fiindcă sunt soţiile unor prieteni, dar, dacă s-ar da la mine, de ce să le refuz? Piaţa liberă se formează la întâlnirea dintre cerere şi ofertă.” O astfel de propoziţie era de cele mai multe ori pistolul de start al unui lung şir de discuţii despre democraţii şi totalitarisme, despre capitalism şi comunism, despre piaţă liberă şi intervenţionism, despre, despre, despre… Cu toate că nu contrazicea valorile tradiţionaliste (pe care Lynx, Remus şi Mikey le expuneau până în cele mai mici detalii şi pe care ziaristul nu avea cum să le respingă, întrucât erau singura alternativă viabilă la comunism, pe care îl ura „din ficaţi”, după cum se exprima), deşi, zic, nu contrazicea viziunea socială a curentelor tradiţionaliste (inclusiv legionarismul, cu tot fanatismul de care îl acuza), totuşi marele om de presă scrisă sărea de fund în sus un metru când era pusă la îndoială libertatea pieţei, aducând argumentul (documentat, dealtfel, până în măduva cifrelor) că atunci şi numai atunci când schimburile s-au desfăşurat liber, doar atunci a prosperat economia României. Statisticile, la fel de bine documentate, citate de Mihai Eminescu şi de unii jurnalişti interbelici, privind măgăriile făcute de străini şi, în special, de băncile lor sub ochii liberalo-conservatoro-ţărăniştilor în „luminata” perioadă 1866-1940 îl lăsaseră rece. Abia într-un tur de forţă pe la ţară, dintr-un sat într-altul, în care îl luase Padre pentru un reportaj despre satul românesc euro-atlantic, abia atunci i se deschiseseră lui Marius ochii, o dată cu o remarcă a lui Remus: „Vezi? Lume dezrădăcinată, fugită-n străinătate după cai verzi pe piaţa muncii, vulgarizarea dinspre oraş, în special dinspre partea lui proletară, înstrăinarea pământului de către ţăranul ajuns în sapă de lemn… Asta face piaţa ta liberă.”

Treaba asta se petrecuse în primăvara lui 2035, cu câteva săptămâni înainte de istoricul concert de pe stadionul craiovean „Ion Oblemenco” şi cu alte câteva luni după sinuciderea primei sale soţii. Denver încercase a îşi găsi consolarea pe ici, pe colo… Nu mersese.

Avea să mai treacă vreo jumătate de an până când  pe Mariusică să îl priponească cea de-a doua lui soţie, de care l-a despărţit după doi ani o sobă dintr-o cabană, cu nişte scurgeri de monoxid de carbon…

Marius era dărâmat. Când s-a întors în culisele Jeg Tzappeshlitzului, toată lumea era voioasă. Vali, de exemplu, în cel mai îndepărtat colţ al camerei, o juca pe Veta pe genunchi şi-i cânta:

Bate-mă, bate-mă, Doamne cu paru’,
Nu mă bate, nu mă bate cu amaru’!
Bate-mă, Bate-mă, Doamne cu bâta,
Nu mă bate, nu mă bate cu urâta!

— Păi, ce, textiere? Eu îs urâtă? se prefăcea doctoriţa bosumflată, mimând neînţelegerea cuvântului.

— Cumpliiit… Atât de urâtă, că toată tristeţea mea se sperie şi fuge, ca dracii auzind molifta:

The rain fell slow, down on all the roofs of uncertainty.
I thought of you and the years and all the sadness fell away from me.

— Ptu, drace! Piei de la moli-ftori-logofetusu’ ista, îl strângea Mira la piept, vârându-l cu faţa între sânii ei mirosind secerător a mere verzi şi pe care Psihedelicu’ îi zvârcolea cu nasul, nu înainte, însă, de a îndrepta către soţie nişte ochi mari, de lunatic. Apoi, după ce termina mişcarea ca de tel în cremă, impresarul o pupa apăsat pe amândoi:

— Vel-! Vel-! Nu ftori-, nu treti-*! râdea el cu toată gura.

— Mmm-hhh! tresărea Veta, scuturată de râs şi de plăcere. Wir „vel-vel-vel” au der Autowell’.**

— Genaaau…*** se extazia Lynx.

Ion, la fel, n-avea treabă — nu-l durea capu’: zăcea pe burtă numai în chiloţi, gemând de plăcere sub ursoaica de Castela, sub palmele, genunchii şi tălpile ei.

Iar de Mishu ce să mai vorbim? Uşa ce dădea în cabina de alături trăia masochismul de a fi violentată cu gemete, zvâcnituri şi aburi de ţuică. Martorii, deşi nu mai erau tineri, încă se abandonau ca o cocă marelui malaxor al vieţii de rocker. Chiar şi acum, la 50 de ani… Un fir alb, un rid în plus, dar ce conta? Sângele încă alerga la maraton.

— Bă… nu e nimeni prin oraş, îşi pufăi Denver din ţigară revenirea, după o plimbare de câteva ore prin oraş, prin noaptea răcorită de ploaia de mai. Mishu îl rugase cu nişte fetiţe de-ale lui, dar omul din presă nu avusese chef. Acum, era înapoi, mutându-şi privirile de la stânga la dreapta, ca şi cum ar fi zis: „Bă… mă credeţi-nu mă credeţi, eu vă spun ce este.” Totuşi, în realitate, evita căutăturile celorlalţi, iar în acest sens îl dădea de gol propriul gât, uşor aplecat de realitatea solitudinii, dar care, în faţa unui ochi neantrenat, era magistral salvat de ochii verzi, reptilian de iscoditori, amfibii în adaptabilitatea lor darwiniană.

Mike, care stătea cel mai aproape de uşă, o părăsi pe Manuela şi îi ieşi în întâmpinare:

— Mariuse, bine că venişi — tocmai îi spuneam Manuelei…

— Hmmm… Remi… Buuun, zâmbi jurnalistul cu o ironie bine mascată, nerostită: „joc de familişti blazaţi”.

— Remi, da. ‘Ceam că tocmai îi explicam Manuelei că politicile intervenţioniste nu sunt tocmai cea mai bună soluţie pe timp de criză.

Nazarov fusese instruit de Holloway ca, atunci când apare Denver, să îl bage într-o astfel de discuţie, întrucât era peremptoriu că numai pe această  cale puteai să îl distragi de la probleme. Aşa şi fu: ziaristul se lumină mai ceva ca lampa cu halogen: pornind de la fiziocraţii englezi, îi făcu Manuelei (surprinzător de răbdătoare) o demonstraţie homerică despre efectele dăunătoare ale implicării excesive în economie din partea statului. Acum, spre deosebire de alte dăţi, se simţea dator să sublinieze partea cu „excesive”, căci învăţăturile lui Remus de pe teren erau încă proaspete…

Mariusică făcea parte dintre puţinii jurnalişti care îşi recunoşteau aservirea ideologică — în cazul lui, de centru-dreapta. Pe Mike mereu îl agasa centrismul acestuia şi îi repeta ori de câte ori avea ocazia: „Nu poţi scoate eroi dintr-un cancioc de moleşeli.” Denver îi explica întâi mai domol: „de-aia-i şi zice „maraton”: alergi mai încet, da’ mai mult.” Apoi, dacă vedea că Mihail-Cristian întindea coarda, i-o reteza cu o foarfecă lucioasă-oglindă: „Mikey, vorbeşti tu de eroi, dar, deşi militar, n-ai avut niciodată curiozitatea frontului.” Bassistul se domolea.

De loc din Giurgiu, de mod conjunctiv şi de timp cu un picior peste pârleazul epocii sale, Marius-Mugurel era un vizionar. Mare sau mic, asta numai posteritatea putea hotărî. Deocamdată, lumea vedea că îi mergea mintea. Om al acţiunilor posibile, Denver mereu proiecta câte ceva, în încercarea de a fi cât mai clar: „Să presupunem că suntem în situaţia în care trebuie privatizate toate obiectivele strategice ale ţării.” Sau trecea direct la idee: „Să dea cineva o lege care să protejeze mai bine drepturile de autor — iată, într-adevăr, o mai solidă încurajare a micului întreprinzător.”

Jurnalistul, după cum spuneam, îşi recunoştea aservirea ideologică, dar sublinia lipsa oricărei preferinţe partidiste: „Diferenţa între noi, gânditorii politici, şi politicieni este aceea că, da, noi suntem aserviţi unei ideologii, pe când ei aservesc ideologia.” Consecvent acestei idei, sancţiona prompt şi dur abaterile doctrinare (şi nu erau puţine), motiv pentru care îşi lua castane şi din partea politicienilor, şi a oamenilor de presă din aceeaşi sferă ideologică. De-asta şi rămăsese în agenţie: aici, presiunile politice erau vizibil mai slabe decât la un ziar oarecare.

Martorii îl citeau ori de câte ori aveau timp, iar „cumnaţii” Vali şi Mike (cumnaţi între ei doi), după lungi stăruinţe, izbutiseră a-l face să-şi publice articolele în volum. Prima culegere apăruse la 36 de ani, în 2024, iar a doua zece ani mai târziu. La sfârşitul vieţii, întreaga operă editorială avea să însumeze trei tomuri cu titluri de o aleasă autoironie, cuprinzând articole din perioadele 25-35, 35-45, respectiv 45-55 de ani:

  • „Băiat de prăvălie” (2024)
  • „Gongu-n polonic” (2034)
  • „Cheson prin marile vârtoape” (2044)

Primul volum îi adusese prima soţie…

În privinţa femeilor, Marius Ciobanu nu ieşea în evidenţă decât printr-o uşoară tendinţă spre băieţoase, în descreştere, totuşi, din primul an de facultate până la a treia sa căsnicie, cea definitivă. În anul I, însă, când îl cunoscuseră martorii, el stătea pe felie cu o blondă băţoasă la propriu, din partea căreia te aşteptai, din clipă-n clipă, la un uppercut de dreapta. „Vezi, Marius? Ea e mai de dreapta decât tine”, glumea cu el Loredan Socaci, zis Odi, coleg de grupă şi de cămin cu Marius şi Vali în toţi cei cinci ani ai Comunicării de la SNSPA şi chiar coleg de serviciu cu aceştia, unde Denver îl adusese pe Lynx, iar Lynx îl adusese pe Odi. Dincolo de cruntele miştocăreli ideologice între ultimul şi primii doi, Loredan era şoferul treimii când munca îi reţinea până târziu, iar Vali şi Marius îl îmbuibau când se întorceau din oraşele lor natale. Acelaşi Socaci îşi dădea cu presupusul în faţa lui Valentin, la despărţirea lui Marius de uppercutăreasă: „Bă… cre’ că n-a mai suportat să ştie două glorii de dimineaţă în aceeaşi cameră.”

Odată, se întâmplase ca Marius să fie pe felie cu una, ca de obicei, băieţoasă, dar şi dulapă pe deasupra, o „wrestlingăreasă” vorba lui Odi. Acesta îi invitase pe cei doi în Bacău, unde se născuse şi „puradelise”, după cum se exprima Denver. Acolo, cu gazda la volan şi gagică-sa în dreapta, Marius şi wrestlingăreasa lui (care bea ţuică şi mergea pe stadion cot la cot cu el) coborâseră nişte serpentine abrupte, folosite de obicei la raliuri, le coborâseră… v-aţi prins: pe capota maşinii, cu şoferul privind mai mult prin deschizătura geamului. Totuşi, viteza nu depăşise 50 km/h, aşa că „soţii Denver” nu se aleseseră decât cu aclamaţii din partea spectatorilor pedeştri sau de la volan.

Tot de o wrestlingăreasă avusese parte Denver în vacanţa de după clasa a zecea, când, scandalizaţi de vârsta lui înaintată, câţiva colegi de liceu îl luaseră la mare cu scopul declarat de a îi face cunoştinţă cu femeia. Acolo, ce să vezi? În discotecă, Marius-Mugurel a agăţat o grasă. Dar grasă nu la modul să încapă într-o centrifugă pentru vată pe băţ, ci grasă de ai fi putut studia teoria gravitaţiei pe ea. Şi hăhăhă, hăhăhă… Până la urmă, a îmbârligat-o şi a luat-o cu el în camera de motel. Colegii cu greu îşi stăpâneau râsul, fiindcă pe atunci viitorul jurnalist era o surcică, purta nişte ochelari de Buddy Holly şi o tunsoare á la Charlie Sheen, iar fata se uita la el ca la un platou cu macaroane. Totuşi, discreţi, însoţitorii au stat mai la o parte, decişi să nu intervină. Iar acea parte a fost holul motelului. Stau ei o oră, stau două, stau trei… Nu ieşea nimeni de-acolo. Până la urmă, ajunşi la capătul răbdărilor şi al sticlelor de whisky, au dat buzna peste ei. Acolo, grasa stătea tolănită în al nouălea cer, cu ochii undeva în tavan, în timp ce pe cearşaf şi pe pereţi se vedeau urme de sânge. Primul ţipăt a ieşit din gâtul celui mai beat dintre ei, cu o disperare pură şi distilată:

— Făăă!!! L-ai mâncat pe Mugurel!?!?!?

O ţigară se iţise atunci de după uşa băii, iar după ea urmaseră două buze cunoscătoare ca ale unui degustător de vinuri, apoi o pereche de ochi melancolici:

— Şi oscilaţii, şi inundaţii… Cine s-ar fi gândit? Baraj sub ultimul pătrar.

Pe fată o chema Saviana şi era din Piatra-Neamţ, motiv pentru care prietenii lui Marius se refereau la ea cu numele de cod „Chetrâşica” şi „Bolovănica”. Denver avea să se mai vadă cu ea de patru ori, în ambele oraşe, pentru ca pe la sfârşitul celei de-a unsprezecea clase filmul să i se taie brusc. Abia după bacalaureat prinsese plăpândul zvon că fata făcuse combustie spontană, dar asta nu mai crezuse.

Însă lucrurile acestea se întâmplaseră înainte, cu mult înainte de faza cu el şi cu dulapa pe capota lui Loredan.

Loredan Socaci era ceea ce se numeşte „un stângist”. Problemelor privind avortul, eutanasia, pedeapsa cu moartea, homosexualitatea etc. el le răspundea simplu: „drepturile omului”, „toleranţă”, „egalitate”, „diversitate”, „stat laic” ş.a.m.d. Totuşi, nu ieşea în stradă la manifestaţii pentru simplul motiv că demostraţiile nu se ridicau nici măcar la genunchiul unor măiestrii ca FIFA, Counter-Strike şi alte asemenea. Marius îi promisese de multe ori şi, cu prima ocazie, se ţinuse de cuvânt: îl luase cu el la Moscova, unde Odi intrase în extaz văzând cadavrul lui Lenin atât de bine conservat.

Stângist-stângist, însă martorii îl preţuiau, întrucât el era cel care le făcea rost de „fetiţe” cu picioare la fel de lungi ca obositoarele lor turnee. Vali şi Mike, familişti, îi bătuseră la cap s-o lase mai moale, dar înţelege-te, dacă poţi, cu un Ion scăpat ca din puşcă de cicăleala Castelei, cu un Mishu care nu o vedea pe Cremilia cu săptămânile sau cu un Romi care cică se păstra în formă pentru Olivia. „Mă, puţâcă, nu e vorba că sunt eu lupu’ moralist, da’ ajungeţi, naiba, ‘n ziare şi vă văd femeile voastre”, le explica impresarul. N-avea cu cine…

După ani buni de presă de toate felurile, Odi (dealtfel, mare amator de expunere mediatică, în special televizuală) pe la 50 şi ceva de ani se lăsase de presă şi îşi deschisese un service auto-moto, unde cot la cot cu muncitorii se băga pe sub maşini şi se mânjea de ulei. „Loredan-dan-dan auf der Autobahn”, râdea Mira-Elisabeta, amintindu-şi de interminabilele farse dintre textier şi fostul jurnalist de fiecare dată când acesta însoţea trupa în turnee.

Cândva, într-un friguros august al anilor ’40, fără vreo speranţă de a mai vedea lumina verii, Socaci, un mălău de peste doi metri, avea să se afle lungit sub o maşină, trăgându-şi nasul într-o răceală ca un scârţâit al balamalelor dintre anotimpuri. Când ieşea, un pletos în eternii lui pantaloni cargo şi bocanci îşi tremura barba a obidă deasupra unui hanorac cu Jeg Tzappeshlitz.

— Aşteaptă-te la ce e mai rău.

— Ai SIDA?

— N-am chef de glume, mocofane ce eşti!

— Zi, mă, ce e!

— Muri Marius.

— C-c-cum?!

— Mda…

— Te ţii de glume?

— Mai bine să se ţină SIDA de mine.

— Păi, cum, frate?

Impresarul ridică din umeri.

— Îl găsiră-n Dâmboviţa azi-dimineaţă.

— Marius mort… Băi, imposibil!

— Pentru un pământean? Ai fi surprins să afli.

Loredan nu luă în seamă ironia. Îşi afundă faţa în palme, respirând o vreme prin ele ca prin branhii. O hemicranie îşi făcu loc târâş printre sclipirile metalice ale zilei, dar proprietarul de service nu o mai observă.

— Nu… nu. E aiurea. Mintea mea se opreşte aici.

— Multora ni se opreşte…

— Frate, da’ cum? A avut ceva probleme? S-a certat cu cineva?

Textierul iar ridică din umeri. Ziaristul era deja la a treia căsnicie. Nimeni nu auzise de vreo turbulenţă în familia lor, iar mirarea creştea cu atât mai mult, cu cât autopsia releva două urme discrete, dar ferme, ca de degete înmănuşate, pe spinarea cadavrului, iar o săptămână mai târziu asigurarea lui de viaţă valorând 10000 de euro era vărsată în contul văduvei, care devenea, astfel, principalul suspect de crimă. Zece ani mai târziu, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie dădea sentinţele definitive pentru ceea ce fusese mai înainte identificat ca instigare la omor şi crimă cu premeditare. Motivul era cel bănuit iniţial (încasarea asigurării de viaţă), iar făptaşul avea o datorie de 3000 de euro la soţia lui Marius, datorie ce urma a fi astfel ştearsă. Imensa ironie a sorţii era aceea că, 23 de ani mai devreme, Marius-Mugurel se ocupase mediatic de un caz extrem de asemănător.

Dar astea urma să vină… La câteva luni după sentinţa curţii supreme, urma să piară şi textimpresarul, lovit de accident cerebral ca baliza de vapor, pe una dintre desele mări de singurătate pe care le tot visa… detalii, detalii, detalii. Acum, singurul care zăcea pe masa de autopsie era Denver, ultimul dinozaur al presei româneşti patruzeciste…

Ziua era 23 august 2044.

_________________________________________________________________________

*De primul, de al doilea, respectiv de al treilea rang în ierarhia boierească română.

**Aproximativ: „Ne dăm „vel-vel-vel” pe autoundă” — joc de cuvinte cu „Wir fah’n, fah’n, fah’n auf der Autobahn”, adică „Rulăm, rulăm, rulăm pe autostradă.”

***Exaaact.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s