Nu poţi ucide un zvon decât cu alt zvon

Zvonul acela mârşav cum că Vetei îi plăceau morcovii nu doar la nivel culinar un coleg de-ai ei de an îl lansase, de ciudă că fata ieşise cu el de două ori, apoi, plictisită, îl lăsase baltă. Tipul, pe numele său Toni, era ceea ce se numeşte „un gras obosit”: cu o mină de om învechit în ursuzlâcuri, Toni îşi purta burta într-o fleoşcăială obidită, iar nu într-o semeţie ca de tarantelă napolitană, al cărei ritm îl şi ţinea Vali pe propriul burdihan, ciocnindu-l, în semn de toast, cu al lui Ion: „C’è ‘na luna mezz’u mare!/ Mamma mia, m’a maritare.”

Toni, pe de altă parte, era „o budincărie de resentimente” (după cum îl descria Mira); „vulcanul cela noroios nu poate scoate dintr-însul decât simţăminte îmbâcsite — până şi ura-i corcită cu o admiraţie cleioasă pentru ceva legat de persoana urâtă (de exemplu, pentru mediul ei). Înţelesu-m-ai, textiere? Iară tătă mocioflâşca asta de trăiri se vede comprimată în buzele lui jilave, ca de tenie mereu strângându-se, mereu zâmbind fals, mereu făcând grimase…” „De-al dracu’ ce e, nici barba nu-i creşte; îi dă num-aşa, din loc în loc, puiet… tufe de mătrăgună!” îi ţinea Manuela isonul. „Gata, no; de-amu, ne-o fi de-ajuns; nu-l mai ocărîm, că destul l-o ocărât Dumnezeu cu singurătatea…”

Asta o rodea pe Mira-Elisabeta când l-a cunoscut pe Valentin: că „hârciogu’ cela de Toni” răspândise prin facultate zvonul cu morcovii…Impresarul, ca să nu-şi dezmintă Comunicarea absolvită, a învăţat-o aşa: nu poţi ucide un zvon decât cu alt zvon. Ideea era să-l combine pe fraier cu una cât mai a dracu’ din facultate. Că hâr, că mâr, „momeala” s-a învoit, dar, până nu i-a stors lui Vali promisiunea că ea şi încă cineva vor şedea în primul rând la următoarele trei concerte pe stadion, nu s-a lăsat. „— Două… — Nici un „două”; trei! — Măi, fiinţa lui Dumnezeu, nu ne dau banii afară din casă, ca să ne putem sparge-n figuri… — Nu vrei? Să-ţi fie de bine! — Bine-bine-bine: trei.” O lună a stat cu fraierul, ţinându-l la foc mărunt. Odată luna încheiată, i-a organizat un „flagrant” cu alta într-un bar: o băută mai la sentiment, o mână mai rătăcită… Phuuu… Ţipete, urlete, lacrimi, plecare val-vârtej… A rămas bietul Toni şi cu buzele umflate, şi cu două versuri în  folclorul mediciniştilor clujeni:

Dealu-i deal şi valea-i vale,
Moartea-i moarte la intrare.

Omul nu avusese parte de carne cu „îndurerata”, dar, să fi explicat asta, nu îşi îmbunătăţea cu nimic situaţia.

Aceea a fost prima literă pe care Mira o citea pe cartea de vizită a Psihedelicului.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s