Un popă şi un rocker (partea întâi)

Trenul interregio 1570 de la Galaţi spre Bucureşti Nord luneca prin Bărăganul încărcat cu holde de floarea-soarelui, dese ca nişte gâlgâituri de ulei. Trenul torcea tihnit, purtând după el, ca o lungă coadă de frac, mulţumirea de a nu duce în pântece decât pensionari, familişti cuminţiţi de viaţă şi copii care ştiau când să tacă, la scurtele semne de punctuaţie din privirile celor mari.

Într-unul dintre vagoanele lui, aproape gol, alb pe coridor ca încăperile obsedante ale doctoriţei Cepta, dungat din loc în loc cu roz, precum o bezea oferită unui copil care a stat cuminte la dentist, într-un compartiment pustiu (doar spaţial, nu şi în cuget), şedeau doi oameni în jur de 50 de ani: un popă şi un rocker, amândoi în negru, amândoi bărboşi (unul blond, celălalt şaten), amândoi munciţi de gânduri, privind unul în direcţia celuilalt doar de faţadă; în realitate, se gândeau la ale lor, fiecare la câte o turmă de oameni: clericul la enoriaşii lui, iar laicul la însoţitorii trupei în concerte şi turnee. Soarele abia îi lăsa să arunce câte o privire spre fereastră, mai  mult la minusculul joc de şah cu magneţi, aşezat pe pervaz, decât la peisaj. Cadânele cele galbene şi rodnice mângâiau acum doar privirea pieselor, ce parcă povesteau languros lanurilor istoriile faraonilor care le mânuiseră prima oară. Partida se îndrepta spre o remiză la fel de lamentabilă precum măreţia umană topită ca margarina sub brânzoasele poale ale arşiţei.

Cei doi veneau de la Galaţi, unde Remus, blondul, avusese nevoie de ajutor la o renovare pentru care se zgârcise să tocmească oameni. „Un textier psihedelic ar fi de-ajuns”, zâmbise el către Dora, consoarta lui cea parcă desprinsă din plăselele unei săbii de voievod. Textierul nu cerea bani, nu cerea ţigări… Dacă gazda binevoia să-l îndoape măcar o dată pe zi, ar fi fost parfum. Iar Remus asta făcuse: cum tocmai luase sfârşit Postul Sfintei Marii, aşternuse pe masă o bandulieră de gloanţe afumate: hamsii tăvălite prin ou şi prin usturoi de-ţi venea să dai cu pumnu-n masă de plăcere. Apoi, ca să marcheze apogeul piscicol cu o mână de păstrăvi-curcubeu tăvăliţi prin cimbru, scosese un bidon de doi litri cu vin mănăstiresc, aproape înfrânându-şi zgârcita părere de rău, căci îl ştia pe Vali de-un car de ani (de 31, mai precis, adică din 2007) şi trecuseră prin nenumărate cooperative de haleală când rămânea câte unul pe zero, iar ceilalţi făceau pe camarazii. Spun „ceilalţi”, fiindcă erau trei: Remus, Vali şi Sorin Lungan, zis Ţonţo. „Ţonţo… Ce-o mai face el acum?” oftă Remus, mai mult pentru sine, privind în jur spre bagajele răsfirate pe toate locurile, şmecherie învăţată de Vali de la Ion în anul universitar-şcolar 2008-2009, când luau rapidul 794 spre Bucureşti Nord, Lynx încheindu-şi săptămâna chiulită de la facultate şi petrecută în familie, iar John pornind spre meditaţiile pentru Grafică. Trenul era la fel de gol precum cel de acum, iar martorii preveneau invazia nepoftiţilor blatişti. Atunci aveau să ia naştere cele dintâi texte pentru „Cridă în firidă”, însă asta este deja altă poveste.

Iar acum? Acum, erau doar cu vreo 30 de ani mai bătrâni. La corp doar; mintea rămăsese priponită de înaltele plute ale copilăriei prelungite, pe care cei pripiţi o numiseră „adolescenţă” chiar şi la ei…

Oooh, tihna de vară, când, de-atâtea toropeală şi plictis, îţi vine până şi să numeri bulele din PET-ul cu apă minerală, numai să ştii că faci ceva… Şi cum vine ea, amintirea, de o sfâşie ca portărelul averea necurată… Câţi ani să fi fost de când nu-l mai văzuseră pe Ţonţo? Doi? Trei? Ori poate patru, precum colţurile mesei de la Cina cea de Taină?…

Cina o reeditaseră, în mic şi în profan, cei trei comunicatori în anii de cămin, căminul SNSPA de la Cernica, în pustietatea aceea încărcată de istorie patristică, dar şi militară, pentru că acolo fusese până prin 2000 o bază militară antiaeriană. Remus şi acum râdea admirativ de ironia Domnului: tocmai antiaeriană şi taman în comuna Cernica, sălaşul marelui Calinic.

La Cernica, în cămin, Remus şi Ţonţo, colegi de cameră, stăteau faţă în faţă, într-o încordare de speculatori la bursă ce s-ar fi duelat în intuiţii, jucându-se când FIFA, când Football Manager, când Age of Empires…  Ţonţo era un creţ cu faţa mai mereu roşie, din pasiunea pe care o punea chiar şi când scria o temă de rutină pentru vreun seminar. Semăna izbitor cu Carles Puyol şi nu dezminţea aparenţa: îi dribla pe Remus şi pe Vali de nu se vedeau. Simultan chiar. Dealtfel, „binoclul bicolor” popă-rocker (după cum se exprima viitorul protopop, explicând formularea prin cele două perspective asupra lumii), binoclul Remus-Vali nu îşi amintea decât de trei cazuri când, 1 la 1, Ţonţo fusese deposedat. Sorinel Puştiu’ de la Piteşti promitea evoluţii răsunătoare, aproape revoluţionare, dacă anul I de masterat nu l-ar fi întors ca pe bumerang: angajare într-o multinaţională generoasă la bani, dar zgârcită la timp liber, căsătoria la doi ani după aceea, apoi scufundarea în blazajul familistic: un hands-free agăţat de ureche şi patru copii de gât, pe care abia reuşea să îi potolească, înghesuindu-i pe bancheta unui SUV de corporatist.

— Băi, Padre… Hai, vere, să facem ceva cu Ţonţo, c-altminteri îl pierdem.

Întâi, Remus îi trecuse pragul, ştergându-şi cuviincios picioarele pe preş şi având grijă să nu se împiedice în rasă şi în odăjdiile bine aranjate pe el, căci voia să vadă vecinii lui Sorinache că nu e de ici, de colo — îi calcă pragul un reprezentant al noii diplomaţii bisericeşti, postcomuniste, ce abia se forma sub cezarul euro-atlantic, fără ocazia martiriului, decât, poate, la nivel simbolic, dar păstrând prilejul luptei pentru conservarea românităţii în forma sa originară: aceea a culturii duse mai departe de călugări şi preoţi osârdioşi.

— Ce zici, Ţonţo? Te-ar încânta un post de redactor-şef la „Lumină lină”?

„Lumină lină” era o revistă ortodoxă nou-apărută şi căreia i se întrevedea pe zi ce trecea o soartă de monopol asupra pieţei de nişă.

— Ce să zic…

— Câştigi şi bine, îţi rămâne şi timp berechet.

— Nu se compară cu multinaţionala…

— Nici steagul ţării tale nu se compară cu steagul cu curcubeu.

— Serios, mane: am familie, am rate…

— Dar ai ş-o viaţă pe care dup-aia…

— Dadada, dar… nu. Mulţumesc oricum.

Apoi, venise Bardu’:

— Ia zi-i lu’ nen-tu Vali: vrei să vii cu el în turnee ca şef peste căblari? Pică banu’ gros.

—  Cât?

— Atât. (Valentin îi spusese o sumă atrăgătoare, la fel de tare-n muşchi ca salariul din corporaţie. O noapte întreagă se perpelise impresarul, fiindcă mai bine s-ar fi zgâriat pe mâini cu cheia-nroşită-n foc, mai ceva ca Ion cel statuisto-mochetist, decât s-arunce-aşa cu banii. Dar, în fond, era vorba de un prieten.)

— Buuun, bun. Da’ e stabilă treaba?

— Mmm… Nu prea. Trebuie să fii gata de azi pentru săptămâna viitoare, de exemplu. Să fii gata, adică, să-ţi iei liber de la serviciu. Şi depinde de turnee.

— Aaa… Pfff…

— Mai vezi şi tu lumea…

— O văd şi-n concedii.

Plecase şi impresarul. Din Ţonţo, nu rămânea decât umorul încă zdravăn, din anii studenţiei, şi pasiunea constantă pentru FIFA, la care îţi dădea 4-0 cu ochii închişi…

Aşa făcea şi atunci, în facultate… Din când în când, uşa căminului se deschidea falnic, fără ciocănituri, iar de după ea intra, în ritmi de trohei, iambi sau amfibrahi, „textierul cel din veac” (vorba lui Sorin) sau, mai scurt, „Bardu’ „. Porecla asta i-o lipise pe frunte Remus, Părintele cel Straşnic, i-o lipise ca bancnota pe fruntea lăutarului, într-o sâmbătă de noiembrie cu un soare atât de blând, încât până şi vacile uitau să mai rumege, de dor ce le năpădea. Tot atunci luase naştere cognomenul „Părintele cel Straşnic”. Sorinache lăsase vorbă că se duce la Piteşti, la Piteştii lui natali, de unde se întorcea cu o ţuică ce coroda argintul ceasloavelor. Din flancul celălalt al lui Padre, când făcea cale-ntoarsă de la Craiova, Lynx Holloway venea cu un vin ce te făcea să regreţi că n-ai şapte vieţi: stors din struguri bob cu bob, culeşi chiar cu o zi înainte să dea bruma… „Brrr-uma, strugure, că stafidit te mai făcuşi!” exclama textierul, privind câte o mostră. Viitorul părinte învăţase lecţia, iar câteva decenii mai târziu, în anii de protopopie, din toată gospodăria lui, el făcea cei mai mulţi muşchi la teasc, la a treia rundă, după ce înroşise storşitoarea. Totuşi, o dată cu hirotonisirea, Manoilă avea să se lase brusc de beţii, părăsindu-l pe Busuioc cu o resemnare sub mustaţă: „Eh…  Măcar face vin — duce povestea mai departe.”

În noiembrie 2009, viitorul protopop auzise pe coridor un lipăit de papuci, urmat de o flatulenţă grosolană. „Oaaa… Phuuu…” glăsuise holul ca pentru sine cu o voce cunoscută, apoi lăsase o tăcere de vreun minut. Abia după aceea uşa se deschisese triumfal:

— O, padre mio!

— O, bard pe sub cerdacuri inutile!

— O, tu, exorcist al bolgiilor citadine!

— O, tu… mă, da’ lasă vrăjeala — zi care-i baiu’.

— Baiul este că… mă, da’ ce e cu zoru-ăsta pe tine? Aşa ai învăţat tu să fii ospitalier cu aproapele? Ce-ar zice popii tăi, dac-ar şti? Ce-ar zice Casian, de exemplu? Că tot ţi l-ai luat ca model în viaţă.

— Ar zice… Hai, lasă textele, c-am de-nvăţat. Ete colea cărţoiu’ de dogmă.

— Voi, dogmatici şi cumiiinţi…

— Hehehehe… Eşti o figură… Tu, cel mai în strune inspirat dintre necredincioşi… Dacă-nţelegi ce vreau să spun…

— Padre, Padre… Cum ştii tu să dai oamenii la grindă… Da’ Ţonţo unde e? La Piteşti?

— Aşa era vorba dintru-ntâi, dar o schimbat macazul.

— Oaaa… Nu-mi spune: se duse la japiţă?

— Mda…

„Japiţa” era denumirea generică pentru fiecare dintre parapantele care îl jucau între sforile lor pe Sorin, ţinându-l fără carne câte o lună încheiată, atât la figurat, cât şi la propriu, căci Ţonţo era om sensibil: punea la inimă de-ar fi putut face din ea un gorgan, aşa că săptămâni de-a rândul se perpelea, uitând chiar şi să mănânce — erau nevoiţi Vali şi Remus să-l ia cu forţa la o ciorbă de burtă, pe care o sorbea absent, răspunzând în dodii la ce îl întrebau cei doi. Lungi scrisori de dragoste, interminabile poezii prozodite de Vali, dar şi ore-n şir de spovedanii încă laice în faţa lui Remus… „Eh… E vremea…” zâmbea blondul placid.

Anunțuri

4 gânduri despre „Un popă şi un rocker (partea întâi)”

  1. „cezarul euro-atlantic” – buna asta
    mi-a placut : )

    nu credeam ca nostalgia poate fi anticipata. acum mi-am dat seama

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s