Soacra lui Vali era a dracu’

Chiar dacă Veta era de-acum mare, în anul al IV-lea, „bătrâna doctoriţă” era un apelativ cât se poate de nepotrivit pentru Laura, mama ei, căci soacra textierului era, deocamdată, singura care merita epitetul de „a dracu’ „. Deşi împlinise 50 de ani în buza primăverii acelui an, 2021, nu doar că îţi uimea privirea cu o piele a feţei perfect întinsă, ci avea şi nişte ochi codaţi ce, biciuindu-te, parcă îţi trasau pe tot corpul linii cu creionul dermatologic înainte de operaţie. Câteodată, e-adevărat, întrecea măsura în cicăleală şi îşi lua un dos de palmă peste gură de la Corneliu, însă nici măcar atunci nu îi pierea din priviri focul ca al comorilor jucând de Sânziene, motiv pentru care cardiologul o săptămână încheiată stătea muncit de remuşcări, dar rareori se întâmpla să deschidă gura a căinţă, căci era om mândru şi nu de puţine ori nimerise în polemici chiar şi cu profesorii de la Dreptul din Cluj, în avortonul acela de an ’85-’86.

Anii de care Laura Cepta îşi amintea cel mai cu foc fuseseră cei ai medicinei de urgenţă. Încă studentă în 1994, la înfiinţarea SMURD Cluj, viitoarea dermatologă a continuat această îndeletnicire ani buni după absolvire. Toată treaba pornise dintr-o întâmplare: se afla la spital tocmai când doctorul Raed Arafat ţinea discursul inaugural în faţa noii Unităţi de Primiri Urgenţe din Cluj-Napoca. Vorbele însufleţite ale medicului despre dăruire, promptitudine şi dezinteresare arătau că viitorul subsecretar de stat înţelesese tare bine noţiunea de „doctor fără arginţi”. Glasul său moale, dar cu cuvinte ferme, avea să îi atragă numeroşi adepţi medicinei de urgenţă, cu atât mai mult cu cât viitorul om de stat nu era deloc un anonim în lumea medicală românească; cel puţin, nu atâta vreme cât el fusese cel care pusese piatra de temelie a SMURD-ului, la Târgu-Mureş, şi, în plus, avea girul profesorului Aurel Kaufmann, impecabila colaborare a celor doi în anii facultăţii putând fi oricând dată ca exemplu negociatorilor din Orientul Mijlociu. Dealtfel, 18 ani mai târziu, în ianuarie 2012, Laura era în stradă, în fruntea colegilor de la spitalul clujean unde lucra, protestând, alături de ceilalţi clujeni, împotriva preşedintelui acelor ani, Traian Băsescu, care făcuse presiuni asupra lui Arafat şi îi determinase demisia. Câteva luni mai încolo, subsecretarul era rechemat în post de către premierul de atunci, Emil Boc. Protestele, începute câteva zile mai înainte la Târgu-Mureş, se extinseseră rapid în întreaga ţară şi aveau să servească drept model pentru cei care, în anii ’20, mai ieftin sau mai scump, mai licit sau mai ilicit, puneau umărul la repornirea unor domenii esenţiale ale vieţii româneşti.

Anii aceia au fost cei mai vijelioşi pentru Laura: trezit la 4, început tura la 6… Simţea în ceafă deopotrivă duhurile zorilor şi hăţurile amiezii, când căldura (când era) încetinea totul prin moleşeala ei… Apoi, când clopotele Catedralei băteau ora 2, viitoarea mamă de nobelistă ieşea pe poarta spitalului, cu ochii cât cepele şi timpanele în tiribombă. Peste ani, ea avea să glumească despre asta, dar numai sufleţelul ei ştia câte strângeri de inimă avusese la fiecare convulsie a unui pacient, la fiece picătură de sânge care ieşea din el, la cea mai mică grimasă de durere… Dacă se întâmpla să moară vreun om (şi au fost patru cazuri, toate după căsătoria ei, însă înainte ca Mira să devină conştientă de ce se întâmpla în jur), Laura se stăpânea pe teren, dar, odată ajunsă acasă, mergea drept la bucătărie, golea pahare întregi cu apă, diferite, ca şi cum ar fi vrut să fie sigură că lasă în toate uscăciunea din gură şi din gât, că bea pentru fiecare vamă a văzduhului, pentru… Zduf! Ţsss! Paharele se întorceau în nisipul din care fuseseră făcute. Laura se lăsa să se scurgă de-a lungul unui bufet, plângând printre cioburi, cum lumânarea plângea din ceară la căpătâiul celui care îi scăpase printre degete… Când se afla acasă, Corneliu venea repede, să vadă ce era, însă un pahar ţintit spre el îl obliga să se retragă. Abia după ce ultimul zornăit înceta, venea s-o consoleze pe Laura, dar ea îl respingea fără un cuvânt şi, la fel de tăcută, fugea în cea mai îndepărtată şi întunecată debara, de unde zeci de minute apoi se auzeau hohote înfundate şi izbituri cu capul în uşă.

Martorii nu aveau de unde şti, dar Vali urma să afle că, sub aparenţa înţepată, dermatologa ascundea o imensă putinţă de sacrificiu: atât direct, pentru propria fiică, cât şi indirect, în semn de respect pentru eforturile posibilului ginere. De altminteri, în primele săptămâni ale lui 2022, cu mult înainte de vizita la Bucureşti, consimţise imediat la sprijinirea impresarului, astfel încât să grăbească aducerea Mirei în Capitală. Valentin nici nu voise să audă aşa ceva: era crucea lui, el o ducea. Nu se exprimase chiar aşa de autovictimizator, dar soţii Cepta prinseseră ideea. Totuşi, ei aveau să şunteze refuzul ginerelui pe altă cale: două bilete lucioase, aproape lipindu-se de degete, de noi ce erau (sau de mierea lunii pe care o purtau), spre Santiago de Chile.

Anunțuri

Un gând despre „Soacra lui Vali era a dracu’”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s