Vali se sufocă

2024 a fost un an cel puţin ciudat. În februarie, la 12 luni de la nunta lui cu Veta, Vali începuse să fie un mic Cristi Minculescu: se pomenise cu un somn bizar de toată frumuseţea. Aşa glumea Mike, dar lucrurile nu stăteau prea pe mirişte faţă de şoseaua realităţii.

Ce se petrecea? La un an de la nunta lui cu medicinista (devenită acum medic neurochirurg rezident şi umplând Spitalul Universitar de mireasmă a merelor verzi, iar feţele colegilor şi ale pacienţilor de tandreţe), pe Vali îl ajungeau blestemele martorilor. Vorba vine „blesteme” (Mishu sublinia gluma cu un „LOL” organic); în tot cazul, îl ajungeau mârâielile nemulţumite ale martorilor cu privire la zgârcenia lui, ce cu un an în urmă îşi arătase al doilea molar, prin neinvitarea nici unui martor la nuntă. Primul fuseseră acei crânceni ani 2021-2023, când impresarul se zgârcise la maximum în Bucureşti, trăind aproape cu rădăcini de copac şi apă, doar ca s-o ştie pe Mira-Elisabeta cu posibilitatea de a fi angajată la Spitalul Universitar. Iar Mira ce făcea? Şedea ca pe ghimpi în Cluj-Napoca. Nu-i vorbă: lua mai departe 9 şi 10 la facultate, dar nu le mai lua în urma unei lecturi relaxate în sufrageria lor ca de sală a tronului, făcând puf-puf din trabucuri scumpe, ci într-o neverosimil de toxică atmosferă în camera ei, cu un pachet de ţigări pe zi (uneori chiar două), uitând să mai deschidă ferestrele şi chiar să coboare la masă. Pe zi ce trecea, obrajii cei frumoşi ai Mirei, cu roşeaţa lor continuă, dar nu de beţivan, ca la Vali, ci ca şi cum ar fi fost scoşi dintr-un frig-„stafidesenţă” (după cum se exprima impresarul, mergând pe ideea frigului extrem, ce contractă materia până la esenţializare), obrajii cei frumoşi ai Vetei, zic, slăbeau şi îngălbeneau ca nişte stânci cu sulf pe ele. Dac-o vedea aşa, izolată, nici Manuela nu mai avea tragere de inimă să o cheme în oraş, necum să mai vină pe la familia Cepta. „Olteanu’ cela păgubos” deşira ghemul prieteniei.

Aşa a fost atunci cu Veta… În prima jumătate a perioadei 2021-2023, textierul dădea prin Cluj o dată la lună, câte patru zile, fiind primit cu dragă inimă în casa Cepta, iar Mira-Elisabeta abia aştepta vacanţele, să dea fuga la Valentin, în Bucureşti sau în Craiova. O dată cu trecerea timpului, însă, vizitele lui Lynx la Cluj-Napoca se răreau ca părul lui Mike, iar neliniştea medicinistei se îndesea ca barba lui Ion, alimentată de strâmbele pe care le băga Manuela, astfel încât, în noiembrie 2022, când Holloway nu mai trecuse prin Napoca de patru luni, soţii Cepta îşi făcuseră drum prin Bucureşti, la un congres de cardiologie. Dacă tot erau în oraş, îl convocaseră pe Valentin la o băută frugală:

— Ce ai de gând?

— Domnu’ doctor, cu tot respectul, nu cred că mie ar trebui să îmi adresaţi întrebarea, ci găurii în plus de la curea spre interior şi… o secundă, vă rog… şi acestui extras de cont, scosese el dintr-un buzunar al eternilor pantaloni cargo o hârtie pe care se îngrămădeau multe cifre înaintea a trei litere: „RON”.

— Hm… făcuse Corneliu Cepta.

— Nu-i rău, nu-i rău, îi luciseră Laurei ochii, dar apoi întâlniseră privirea de „nu te pripi” a cardiologului:

— Ce vrei să faci cu ei?

Obrajii cei fleoşcăiţi ai Lynxului se întinseseră în zâmbet, iar ochii îi coborâseră întrebător către vinul din pahar: „Ce zici, Jidveiule? Le spunem sau nu le spunem?” Băutura îi zâmbise aprobator cu o rază de soare pătrunsă prin uşa proaspăt deschisă de un muşteriu. Holloway ridicase ochii:

— Numai puţin, vă rog.

Apoi, scosese telefonul şi îl comutase pe difuzor:

— Domnu’ Zgabercea, rostise el după formulele introductive, sunt aici cu doi prieteni care vor să ştie dacă mai este de vânzare garsoniera.

Mai era. La acelaşi preţ. În zona Eroilor, aproape de Universitar. Soţii Cepta se mai liniştiseră.

— Am vorbit şi cu doctorul Q. E rezolvată treaba. A zis că Mira poate veni oricând pentru rezidenţiat. I-a… părut bine să mă vadă, zâmbise Valentin, făcând cu degetele gestul de foşnire a banilor. Atât de bine i-a părut, încât m-a asigurat că se va face luntre şi punte s-o coopteze pe Mira în cel mai bun program de cercetare. UERSS-ul ăsta văd că face şi fapte bune pentru medicină.

— Mda…

Medicii se mai liniştiseră. În Cluj, Manuela mai mârâise cât mai mârâise, dar lucrurile păreau aşezate. La sfârşitul aceleiaşi luni, ca să le pună complet capăt angoaselor, textimpresarul venea în peţit, iar în februarie 2023, avea loc nunta, cu minimum de invitaţi: rudele şi trei-patru „obligaţii” de fiecare parte. Se sfârşeau Bucureştii, reîncepea Clujul… Nu imediat, totuşi, căci contractul Psihedelicului cu firma pentru care lucra în Capitală (şi unde izbutise a îl aduce pe Ion ca grafician) dura până în aprilie. Mishu era în continuare ţintuit pe holurile unui spital din Cluj-Napoca. Totuşi, un semn bun se ivea: vizitele în oraşul Mirei aveau acum loc o dată la două săptămâni.

Mishu în Cluj, Mike în Timişoara, cu soprana, Romi în Craiova, ca programator la firma unei rude… Spaţial, se cam spărsese gaşca, dar Vali ţinea cu dinţii de martori: cum îi venea câte unuia o idee de piesă, fuga la messenger: conferinţă, mai zicea unul una, altul alta, după care vineri seară coborau pe peronul Gării de Nord, intrau val-vârtej în studioul lui Busuioc şi nu ieşeau de acolo până când piesa nu era gata pentru masterizare, postprocesare şi alte alea de-ale lui Ozi.

Toamna venea peste tânăra dr. Cepta ca o adiere de cearcăne, o dată cu creşterea volumului de muncă, determinată de sporirea cazurilor de îmbolnăviri pe fond de stres: se terminau concediile, se sfârşeau şi banii, se pornea pinballisticul dat din colţ în colţ al oamenilor… O dată cu el, reîncepeau meciurile Ion-Castela, soldate cu portrete expresioniste de ambele părţi şi cu Noxu’ băjenărind zile bune pe la martori.

Toamna, zic, se aşternea peste Mira ca o scuturare de cearşafuri încercănate… Singura ei bucurie era propriul soţ, conştient ales, la capătul a doi ani de fericire şi a altor doi de stres, soţ a cărui curbă inspiraţională creştea o dată cu primele vii culese, se accentua laolaltă cu cele dintâi ramuri golaşe, ca nişte linii de EKG, apoi atingea maximul pe buza trambulinei februariste, urmând a se disipa în primăvară. Mihai Bercea, căruia inspiraţia îi juca aceleaşi renghiuri, explica starea de lucruri prin măreţia nemişcării determinate de frig în crasă opoziţie cu mişunatul de orbeţi ai oamenilor căldurii. Traiul alături de nemţoaica Emilia Zugschnauze, din 2026 până în 2045, avea să confirme această idee, pe care Vali o justifica un pic mai simplu: „Ştii cum e cu strugurii culeşi chiar înainte să dea bruma şi de ce vinurile DOCC-CSB sunt cele mai bune? Atunci, ai prins ideea.” De aceea, lunile de vară erau marcate de cântări în defavoarea noilor creaţii, mai puţin în cazul lui Romi, care avea inspiraţii în orice condiţii de PV, adică de nRT, adică de „Ia dă, Ioane-o hârtie ş-un creion!”

Aşa stăteau lucrurile cu inspiraţia lui Vali şi este lesne de închipuit cum venea ea ca o gumă peste cearcănele Vetei. De exemplu:

Ce-ţi alungă somnul, înnodat în moaţe?
Ori vreun Sburător e? Ori vreun Don Quijod,
De căldura pernei, ca puii sub cloaţe,
N-o mai simţi, când grija învârte-un tarod?

Cum să-l părăseşti tu pe poet,
Şi tocmai acum, când, muezin,
El te cheamă lung din minaret
Către salt în tropi de sarazin?

Anul 2024 şi-a văzut inspiraţia sufocată de buruiana tracasării venite din partea coşmarurilor în urma cărora Psihedelicu’ se trezea stors de aer ca un bidon de plastic ce are în el vin, dar nu plin ochi, şi pe care îl aplatizezi înainte de a-l băga în frigider, ca să nu se trezească băutura. În orice caz: după orice astfel de coşmar, textimpresarul se ciupea până la sânge (proba vitalităţii), după care, decomprimându-şi groaza cu o răsuflare, cădea înapoi cu faţa în sus, privind spre albele cearşafuri umflate în jos ce acopereau tavanul ca nişte prelate ale ielelor. Asta fusese fantezia Vetei, asta-i făcuse Vali, surghiunind lumina artificială într-o mulţime de spoturi, încât ţi se părea că intri într-un studio foto.

Abia după 5 minute, timp în care se dumirea că nu venea nimeni din vis după el, abia atunci îşi lăsa biniiişor un picior peste marginea patului, în ceea ce părea o tatonare. „Încerc marea cu degetul de la picior”, îi spunea textierul doctoriţei, explicându-i că iluzia asta o avea din primele vacanţe la ţară, în jurul vârstei de trei ani, când ligheanul pentru picioare folosit şi lăsat de cu seară lângă pat, într-o lene proverbială, era privit de viitorul textier printre degetele unei treziri întâmplătoare (degetele lui de la picioare), în puterea nopţii, şi părea un ochi de mare, iar dungile de râp din apa lui nu erau altceva pentru micul Psihedelic decât spuma valurilor proaspăt sparte, întâmpinate de el cu câte un oftat al regretului că nu le prinsese întregi. Iluzia patului-barcă l-a urmărit multă vreme pe impresar, mai ales când îşi amintea o ilustraţie dintr-o cărticică plină de poveşti despre elemente chimice, ilustraţie ce înfăţişa un metal navigând într-o barcă pe o mare bazică, parcă aşteptându-şi bolovanul de hidroxil care să-l tragă la fund, să-l…

Hhhîîî-hăh… Uah!

— Veto, unde eşti, Veto?

Veta era la spital, plimbându-se cu trăsura la pas printre circumvoluţiuni.

— Mira, ai musafiri.

— Musa… Aaa… Haha… Ăsta nu-i musafir, no — aista-i… piciorul meu cel stâng, că tot îi place lui simetria ş-amu-amu puşcă-n clişee, râdea doctoriţa, scoţându-şi masca chirurgicală. Ce faci, tu? Ţucute-n barba ceea sârmoasă!

— Fac… pă franţu’ cel rău să mă mânce, surâdea Texteş luminat, întâlnindu-i ochii pentru care ar fi fost în stare să pornească un război civil de pe o conductă de înaltă presiune. Am insomnie, Ventuză frumoasă…

— Da? Cum aşa?

— Eeeh… Păcate grele… În alte vieţi, completa el, sub încruntarea întrebătoare a Vetei.

Doctoriţa se apropia de el şi, fără nici o vorbă, îi lua capul între mâini, cufundându-i-l în balconiada ce mirosea ameţitor a mere verzi şi masându-l pe toate continentele relaxării: şi pe tâmple, şi pe sinusuri… Textierul începea să toarcă…

— Eee.. Cine ştie prin ce paturi străine ai scris tu catrene, de-amu nu mai ai inspiraţie… Dar apoi, întâlnindu-i sinceritatea privirii de „fii serioasă”: Te pupă Veta… şodule. Mmmuah! Te las, dară, c-am operaţie. Să fii cuminte! redevenea ea ninja, lăsând numai ochii să grăiască spre Psihedelic. Doar parfumul de mere verzi se mai întorcea să-i facă lui cu mâna.

Un şuier sfâşietor întindea primul strat de muştar pe felia zilei. Era acceleratul de 4:45 dinspre Bucureşti Nord spre Ploieşti Vest, care vestea zorile…

— Veto, Veto…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s