Cum s-a scăpat Costi pe el sau Martori şi câini

„Miche” Nazarov (cum îl alinta Radu Madagan) s-a pomenit tată. De fapt, nu — s-a pomenit întâi cu nişte simptome la Manuela, s-a pomenit cu un ecograf bâzdâcăind-o prin părţile căzănoase, apoi cu o formă de viaţă mişcându-se în ritm de bossa nova prin uterul scos la iveală de ecranul aparatului… a fost o serie de pomeniri. Abia după două luni de sarcină a suferit Pilotu’ o schimbare de atitudine: dacă, până atunci, crezuse că era vreo glumă de-ale destinului (ca şi cum l-ar fi sunat Vali şi şi-ar fi prefăcut vocea ca a lui Virgil Ianţu, păcălindu-l că a revenit „Vrei să fii miliardar”), ei bine, prin a treia lună, văzând Preafericitu’  că burta soţiei începe să se dospească şi dându-şi seama că urma un post lung, cu dezlegare la… degete, de exemplu, a-nceput să privească mai altfel situaţia, cu o mirare de care nu fusese până atunci în stare decât în faţa unor planuri de luptă istorice ori a compoziţiilor pentru orgă semnate de Johann Alexander Klappesch:

— Mă… ce-o fi aici? E sânge din sângele meu, „eins-zwei-drei” din „eins-zwei-drei”-ul meu? Sau e doar o farsă abilă pusă-n scenă de doctoriţă? Ia s-ascult… şi se punea biniiişor cu urechea pe burta Manuelei dorminde. I-auzi, mă… se-aude ceva. Hopa… ce face? Vorbeşte? Dă din picioare? Nici nu ştiu ce nume să-i punem… Probabil Gizmo, fiindcă îmi închipui că doar un gremlin ar putea să iasă din două creaturi ca mine şi Manuela. Hehe… stai cu tata. I-auzi, i-auzi: până şi-n bătutu’ din picioare-mi seamănă: bate pas de defilare. Aşa, aşa, tăticule: un-doi, un-doi, un-doi… stai! Prezintăăă arm’!

— Ce faci, Mikey? tresărea geneticiana speriată de mogâldeaţa capului piloţesc, de i se părea, în semiîntunericul camerei, că cine ştie ce neg enorm îi crescuse pe burtă. Ori — mai ştii? — că ieşise copilul să ia o gură de aer din iatacul celor doi.

— Şşş… I-auzi-l: respiră…

— Păi, normal că respiră, că doar nu e mort.

— Doamne fereşte —  dă-ţi peste gură… I-auzi, ia: parcă şi vorbeşte.

— Învaţă-l exerciţii de dicţie, chicotea Manuela, gâdilată de părul tuns periuţă al soţului.

— Îl învăţ să cânte la ţambal cu distors, cum cânta Nelu Mierloi când eram noi martori.

— Culcă-te, Mikey, că mâine ai zi de-nregistrări…

— Mă culc… şoptea Pilotu’, fascinat. Ia: să mai ascult o dată… E un miracol… Şi să-l mai prind pe Titirez c-o dă-nainte cu ateismele lui! Să-l frec în nas!

— Adevărul e că unele chestii ne par miraculoase chiar şi nouă, după tot amarul nostru de cercetări…

— Noapte bună… vouă, se retrăgea Nazarov cu glasul încă jumulit de uimire.

În vremea aceasta, la fel de jumulit de către gradele ţuicii şedea Valentin Busuioc pe treptele casei, încercând să îşi scoată cu o mână bocancii cu enşpe mii de triliarde de curele, în timp ce cu cealaltă respingea limba lată a ciobănescului uriaş, botezat, la bâză, Bumbu. Pasămite, de sarcina Manuelei, Veta fusese năpădită de instinctul matern, dar obiecţia lui Vali cu lipsa de timp a amândurora şi de maturitate a lui o făcuse să se resemneze cu o soluţie de compromis:

— Bine, textierule, dară… măcar un animal, o pasăre, ceva… Chiar şi o tarantulă, numa’ să ştiu că-i un suflet în casa asta sau în curte când suntem noi plecaţi. Hai, Vali… Te rooog…

Şi prelungea “o”-ul, dar cu altă nuanţă decât umorul cu care observa lucrurile din jur şi care, de multe ori, preceda un râs ca un pocnet mirat din palme, dar şi ca o înfiorare de barbă de-a lungul gâtului ei carstic.

— Te rooog…

Şi rugămintea era ca o turlă înaltă şi subţire de biserică maramureşeană, ca o turlă născută din împreunarea mâinilor: “te rog cu cerul şi pământul, cu toate cascadele şi gheizerele împreunate”, părea a spune glasul uşor nazal al neurochirurgei. Nu era nazalizarea aceea rece a celor înăcriţi de lucrul cu oamenii, ci electricitatea ascunsă a întregii ei fiinţe, care îi vibra în oase şi în cartilagii cum vibrează curentul în tolele din transformator.

Mira-Elisabeta, în general, se alinta, lungind cuvintele, parte cu autoironie caldă la adresa propriului accent, parte cu o felină satisfacţie de a-şi vedea bărbatul urmărind-o de-a lungul întregii intonaţii, ca un căţel pe care îl amăgeşti aerian cu o bucată de carne. Aşa şi Mira:

— Ce faci tu, Lynx? Când te-ntorci în Cluuuj?

Sau:

— Ioooi, măi, emberule… Strofele astea pentru mine îs?

Sau:

— Ţi-o făcut socrella salaaată… salată die viniete, tu, mâncălău!

Dar, cu toate farmecele doctoriţei, Holloway nu rezona la ideea paternităţii:

— N-avem timp, Veto. Fizic n-avem timp. (“Fizic” era adverbul lui favorit când vrea să îşi facă ideea palpabilă.) Într-o lună, dacă ne vedem două săptămâni, înfirate şi drămuite.

— Ooof… Dar avem părinţi, unchi, mătuuuşi…

— Da? Şi, dup-aia, când s-o face mare copilul, o să ne-ntrebe cine suntem, că el nu ne-a prea văzut pe-acasă.

— …

Şi cearşafurile atârnând din tavan păreau nişte marsupii pentru ploi.

Aşa că ograda celor doi se pomenise luată cu asalt de un pui de ciobănesc mioritic care abia vedea să păşească, de mic ce era, dar care, după ce mânca o strachină zdravănă de mămăligă dumicată în lapte, mergea precum compasul şi se culca lângă cel mai apropiat burlan, nemaiavând putere să ajungă la cuşcă. Cei doi încercaseră să îl ţină în casă, dar puternicul sentiment al intruziunii câinelui în momente de „Bidinea” îi făcuse să îl trimită înapoi în bătătură.

— Dă-te, mă, la o parte… Aaah… Pleacă, vere, de-aici, n-auzi? Ce să-ţi dau? Vapori de ţuică…

A doua zi, în zori, cu somnu-n nas, Veta pleca la serviciu, mormăind cele mai recente tremolouri ale lui Mishu ascultate prin vrafurile de mp3-uri din calculator.

— Hop! Bă! Ce faci aici?

— M? Mmmh… Dorm. Noapte bună.

— Păi, aici, afară? Şi e dimineaţă deja! Hai, hopa sus.Dormişi pe-al câine — nu i-o fi fost şi lui greu? Las’, că de-acu-ncolo ştiu ce fac: las o fereastră crăpată la demisol: când vii torpilat, o deschizi, te strecori pe-acolo şi nimereşti direct pe canapea — dormi de nu te doare capu’. Îl iei şi pe Bumbu cu tine; numa’ să ai grijă să nu vă roadă cablurile… Pfuah… De-ai ca tine-au „construit imperii”? Auzi, cică: „aprinderi, cuprinderi, deprinderi”… Vai de cozonacu’ tău!

Totuşi, Vali nu era cel dintâi jegtzappeshlitzean care ţinea un animal de casă şi cu atât mai puţin era primul martor cu suflet câinesc în bătătură: demult, imediat după încheierea „Imperiului”, pentru a-şi mai aerisi creierii încordaţi, Romi cumpărase din Timişoara, de la Edi Talent, o căţeluşă boldei. Cotoară dăduse peste o fată „ob-se-da-tă” (după cum se văita Costi, apucându-se de claia creaţă ce începuse a i se rări pe margini), obsedată de câini. De fapt, de animale, în general, dar Talent pusese picioru-n prag de sărise prafu’: „Un câine sau nimic!”

Cireşica (Cerasela o chema, dar, la beţie, Radu Madagan nu mai putea să pronunţe aşa ceva. „Cireşica…” „Cerasela!” „Cum? Raşela?” „Cerasela, bă, tâmpitule!” „Bine, Caramela.” „Eee, pă… franţu’ cel rău să te mânce!”), Cerasela, după cum spuneam, i se supusese atunci lui Eduard-Constantin, dar, cu primul prilej, prinsese rămăşag cu chitaristul. Dealtfel, „Domnu’ Hhhedi” (după cum îl lua Ion în răspăr, căci era pizmă veche-ntre ei doi) se prezenta la fel de mare parior precum era Psihedelicu’ de mâncău. La casele de pariuri, mai mergea cum mai mergea, dar pe martori îi usca. Nici iubitele lui nu erau cruţate. Îşi scotea, astfel, pârleala de la toate cinele romantice cu lumânărele şi beţigaşe parfumate, precum şi de la toate şubele din frişcă în care le înfofolea pe… „Eee, pe cine… Pe paţachinele-ălea pistruiate!” făcea Ionelio, neînţelegând pasiunea lui Talent pentru aşa ceva. „Aşa atât de grăunţos ceva”, îl pastişa el pe Lynx cel din anii de statuie şi Mocheta, care se tot mira ce-l găsea pe Ion să se combine cu tot felul de aschiloambe, cu „aşa atât de puţin ceva”.

Cerasela, zic, pusese rămăşag cu Eduard. Evenimentul nu era cine ştie ce (un meci de praştie-ntre doi puradei), dar Edi se înflăcărase („Eee… Punem pariu c-o să câştige ăla gras, cu moacă de fraier, de seamănă el cu Ion?”), aşa că pistruiata se învoise.

Dacă s-ar fi aflat vreun hematolog prin preajmă, n-ar mai fi avut nevoie de ac să-i afle grupa sanguină lui Edi  Talent: chitaristul îşi înfipsese până la sânge unghia într-un deget, ca să-şi stăpânească atât urletul de ciudă, cât şi o vorbă de dulce la adresa Ceraselei. Nu de alta, dar se găseau în Postul Paştelui.

Aşa păţise atunci „Domnu’ Talent”. „Domnu’ Talent” avea şi el o poveste: mergeau trei dintre Black Codes-i pe stradă, în drum spre repetiţii, iar Eduard rămăsese în urmă, pălăvrăgind la telefon cu Cerasela:

— Hai, Talent!

— Stai, Radule, ho!… Cerasela, te las — te sun mai pe seară.

Grăbind pasul spre Madagan, Edi nu observă cum o minge i se rostogoli până la picioare.

— Domnu’ Talent, ne daţi şi nouă mingea, vă rugăm?

— Cum? „Domnu’ Talent”? Aaaaaahahahahahahahahahahaaa… „Domnu’ Talent?” Aha… Aha… Ahahahaha…

Constantin-Eustaţiu Corniţescu se tăvălea, la propriu, pe caldarâm.

— Ho, bă, tâmpitule, că-ţi rupi hainele!

Nimic… Într-un târziu, se ridică, mergând cam ciudat. Abia sala de repetiţii putu spune, prin ferestrele ei deschise, că râsul Gibonului se încheiase cu un moţoian care…

— Îîîîîîu… Împuţitule! Marş la baie!

Când se întoarse, Costoix îşi ascundea „locu-al bun” (după cum se exprima Radu) cu blugii ce cunoscuseră şi ei jetul robinetului.

— Bă, da’ n-am ce să iau pe mine…

De bine, de rău, Edi ajunse la galerie şi desprinse draperia, cu care Eustaţiu îşi înfăşură coapsele păroase.

Aşa făcuseră ei atunci la repetiţie şi la fel se întorsese Gibonu-acasă, atrăgând priviri şi tuşituri tendenţioase, mai ales când Radu, ca să se complacă în circărie, îl lua pe Constantin la braţ şi rânjea larg spre trecători.

La un săculete de luni după acest moment, Edi Talent pierdea pariul cu Cerasela. Miza era cât se poate de clară: un câine. „Dacă pierd eu, îl dăm pe Liţă.  Dacă pierzi tu, îi luăm căţea, să nu se plictisească.”

Iar acum, Edi ce făcea? Pierdea pariul — aia făcea. Înciudat, nevoie mare, de cum au ajuns acasă, la sunat pe Alex Brânzan, care se cunoştea cu unii de la un adăpost pentru animale. Grinderu’ s-a mişcat repede, la fel de repede precum cei doi câini: nişte luni mai târziu, casa Talent urla la Lună şi leorpăia la lapte din zece guri în acelaşi timp contorsionat pentru Edi mai ceva decât tricourile pe care le năduşea cu-atâta câinăraie pe cap. Şi… hai să-i dăm: ia şi tu, Grindere, ia şi tu, Madagane, Costi, Mircea… care mai sunteţi pe-aci. O căţeluşă a ajuns, astfel, şi la Romi, aşa că iată-l acum pe chitarist, în vara anului 2031, bătând de zor cuie-n cuşcă.

— Hai, Mishule, venişi?

— Bă… Da, da’ sunt călcat de tanc.

— Păi, ce păţişi?

— Sunt nedormit, Romi… Am fost de gardă… Îîîăăăaaahaha…

— Hooo, că-ţi dădură balele… Căscăule… Ia zi: ne-apucăm de treabă?

— Da — adu-aci, că, dacă intru-n casă, adorm pe loc.

Vali şi Veta făceau renovări, aşa că studioul se mutase la Romulus-Anton Săvoaie, zis Malvictus The Guitar Tamer, care Malvictus tocmai compusese „o şşşmenozală păntru zongoră” şi voia să vadă cum se nimereşte vocea, pe un text scris la repezeală, numai pentru prozodie.

Deodată, chiar în faţa lui Mishu, apăru Emilia. Până s-apuce Bercea a o-ntreba de sănătate, nemţoaica, privindu-l aşa cum numai ea ştia, se lăsă-n genunchi în faţa lui.

— Uuuh… Uuuh… Aaah… Aaah… Aaahahahaha… Emilia, termină, că mă gâdili!… Ne vede Romi… Aaahahahahahaha… râdea Stelu’, gândindu-se că următoarea etapă ar fi fost să o tragă după el în nişte tufe de liliac din apropiere şi, înainte de-a sări pe ea, să-nceap-a cânta din Kiss („I was made for lovin’ you, babe, I was made for lovin’ you”), ţinându-se de cataramă şi dansând ca Village People în „YMCA”. Asta cu atât mai mult cu cât o celebră poză martoricească îl înfăţişa pe Plodu’ Întunerecului în tricou cu Kiss şi boit pe faţă cu făină, un ochi avându-l mânjit în formă de stea cu cremă de cacao, de ‘ceai că cine ştie ce pitbull lolăitor era. Sora acelei poze era mai mare c-un talger decât ea, un talger de baterie aşezat drept pe claia de păr a Pârtzului, turtindu-i-o ca plăcinta faţa unui actor de filme mute.

— AAA!… CE? Pleacă! Pleacă! Marş de-aici!

Căţeaua lui Romi, Zavarica, venise atrasă de mirosul pantalonilor scurţi proaspăt spălaţi, purtaţi de Plod direct pe piele. Ei fiind, pe deasupra, largi şi subţiri, vă închipuiţi ce a ieşit. Reclamă mai bună la balsam de rufe nici că se putea.

— Au, fi-ţ-ar căţau-a dreacu’, Romi!

Anunțuri

Un gând despre „Cum s-a scăpat Costi pe el sau Martori şi câini”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s