Marele capitol despre Emilia Zugschnauze

— Mai e cineva treaz? se auzi o voce în chiorenia de întuneric din cameră.

— Dr. Zugschnauze*?

— Emilia, domnule impresar.

— Vali.

— Vali. Hai la o ţigară.

— Vin, da’ nu fumez. Eventual, la un suc de lămâie, că am capu’ cât Ion.

— Bine.

La o masă din bufetul hotelului, Valentin îşi masa tâmplele, privind în gol către suprafaţa ei.

— Hm-hm-hm! Pfff… îşi pufăi blonda râsul, privindu-l pe impresar. Cum reuşeşti de îi suporţi?

— Pe cine?… Aaa… Nu ştiu. Trebuie să lăsăm ceva în urmă… Aaah… gemu mahmureala, prin degete, către tâmple. Da’ ce s-a-ntâmplat aseară?

— Hahahaha… Tu ai adormit repede sau nu-ţi aminteşti?

— Emilia… ştiu că te-ajută figura, dar te rog: nu face pe anchetatoarea cu mine.

— Serios? M-ajută figura? Wieso?

— So, dass man sich leicht vorstellen kann, dass Sie…

— Dass du.

— … dass du sehr… Wie könnte ich am besten formulieren? Dass du tödlich scharfsinnig bist. Gott… wie eine… wie sagt man „mahmureală”?

— „Der Kater”.

— Genau. Wie ein Kater…**

Şi, după o pauză de „puf”-„ah”:

— Un sârb din satul unor străbunici avea o vorbă…

— Ce zicea? „Druže Tito, mi ti se kunemo”?***

— Nu huli!

— Nu hulesc. Zâmbesc doar. Ce spunea?

— Când se-mbăta… Ahhh… continua masajul Psihedelicului de unul singur. Sau când era mahmur… Zicea că parcă i-ar fi trecut un câine negru printre picioare.

— Wieso?

— Vizo, mizo, Adalgizo… Îl lua cu negură pe dinaintea ochilor. Îl înţeleg… Noroc cu tine, că eşti blondă — te tocmesc ăştia din Constanţa pe post de far.

— Hehehehe…

— Da…

Altă pauză. Emilia îl privea pe Vali cu o admiraţie ascunsă sub cortina de fier a unei severităţi examinatorii. Busuioc nu vedea decât centrul mesei rotunde din marmură.

— Ce-aţi făcut după ce-am adormit eu?

— Da’ tu nu mai ştii ce ai făcut până să adormi?

— Parcă… Voi jucaţi „sticluţa”: Mishu ajunsese în chiloţi, tu îl ţineai de un fel de lesă improvizată dintr-un hanorac… Ion cânta la chitară, Romi bora pe balcon, Mike… nu ştiu ce făcea. Sandu şi Gabi râdeau de Mishu şi-şi aşteptau rându’ la „sticluţă”. Mi se pare că mai erau vreo două-trei „groupies”. Hâc! Pardon. Eu… nu-mi amintesc ce făceam. Nu vă spuneam bancuri?

— Nu.

— Vorbeam cu Veta la telefon?

— Pe-aproape.

— La ce vorbeam cu ea? La porumbei călători?

— La poezie.

— ?

— Uite-aici — şi Şenilia scoase din buzunarul rochiei o foiţă cu scrisul Psihedelicului.

— Le citesc eu, întinse el mâna, cu palma în sus şi cu ochii închişi.

— Nu te deranja.

— Nu profana. Întotdeauna îmi citesc sau îmi recit poeziile, dacă mă aflu prin preajmă…. Ce scrie-aici?

Ea era frumoasă
Cât nu putea ea duce:
Domnul a lăsat-o
De ambele picioare
Pe Dânsul s-apuce.

*

Ea era frumoasă
Cât nu puteam noi duce:
Când păşea-n odaie,
Noi între noi luceam doar
Peltele caduce.

Emilia aplaudă.

— Vai, nu pot să cred…

— Ce?

— Prozodie pestriţă… Eee, se enervă impresarul după o pauză contemplativă. Uite — mă fac al dracu’, scoase el stiloul:

Frumuseţea ca povară,
Frumuseţea ca război
Stă să intre-n noi prin pară
Şi să iasă prin pisoi.

Dr. Zugschnauze îşi duse două degete la buze, apoi le lipi de fruntea textierului mahmur şi spontan.

— Ferice de doctoriţă… Când mi-o prezinţi?

— Când ai drum pe la Bucureşti.

— O să tot am — îmi fac ONG.

Lynx îşi ridică privirea şi luă aminte la ea.

— Hmh… O fi, făcu el din umeri.

— Sigur.

— Sigur… Să nu fii Führereasă, ca soacră-mea.

— O să-ncerc.

— Sau liberal-stângisto-drepturiomuistă.

— Hehe… Nici atât. Oamenii mei o să aibă drepturi doar în măsura în care le merită.

— Perfect.

Pauză.

— Nu mă-ntrebi despre el?

— Nu mă-ntrebi despre chef?

— Eh…

— Nu te supăra, mămicule… îi zâmbi el trist. S-a descoperit în alcool un agent ursuzogen.

— Zău? Şi cum îl cheamă pe „s” din „s-a”?

— Lynx Holloway.

— Fenolmenal!

— Wirklich^… clipiră greoi luminile „cercetătorului”, plecându-se.

Pauză.

— Ăia s-or fi trezit?

— Nu cred.

— Mă duc să mă culc.

— Stai, să-mi termin ţigara.

— O să te termine ea pe tine.

— Şi pe tine şaormele.

— Am să te trec în testament.

— Cu ce?

— Cu un text de bocet pe muzică de Ion, cu care să te-nfăţişezi la căpătâi.

— Pfff… râse oceanografa locomotivistic. Vaporistic, dacă vreţi. Hai să mergem… bardule, îl îndemnă, o dată cu ea, scrumul ultimei ţigări.

— Bard… cu oiştea în gard.

Pe coridor, Valentin rămase în urmă, ca să îi scoată papucului o pietricică din talpă. Emilia nu îl observă — merse înainte.

Emilia Zugschnauze, doctor în oceanografie şi în matematică („doctor în meduze şi-n ipotenuze”, cum grăise beţia Psihedelicului din noaptea precedentă), avea o piele apneic de albă, mai ales pe picioare — ca spuma rămasă pe peretele oalei, pe care copilul o linge după ce mama a golit-o în tăvile pentru checuri. Mişcările Cremiliei nu denotau nimic lasciv, iar pe stradă aveai mari şanse de a trece pe lângă ea precum săgeata pe lângă capul unui Walter Tell^^ aflat în câmp liber. Per ansamblu, femeia nu atrăgea atenţia decât, poate, prin pardesiele sale comisăreşti, cu gulerul mereu ridicat, cu centura ce îi sublinia mijlocul şi cu fâşul care şoptea descântece — descântece asupra lui Mishu, care urma să se însoare cu ea, doi ani mai târziu. Pielea aceea, însă, albă ca lumina văzută de cei în moarte cerebrală, dădea migrene faunei martoriceşti şi îi provoca nu de puţine ori lui Vali impulsul de a face precum copilul de mai sus. Îl împiedicau, însă, câteva aspecte…

— Emilia… stai! Stai aşa, veni el din urmă. Dr. Zugschnauze… bolborosi el apoi cu ochii măriţi, în timp ce o ţintuia de perete, fără s-o atingă — numai sprijinindu-se cu o mână de tencuiala răcoroasă, iar pe cealaltă ţinând-o în şold. Gura tăcea, dar ochii ţineau discursuri. Doamne, ce fac? se smulse el, dându-şi două palme ce clipociră în liniştea holului ca ţuica în tăcerea conjurativă a unui butoi sau a unui beci. Sunt om însurat. Şi, în plus…

— În plus?

— Nu contează.

— Zi.

— O să-ţi povestesc.

— Acum! îl apucă femeia de guler, aducându-l la zid, în locul ei, pe figură cu o mânie vizibil însăilată — mai degrabă cu voluptatea unui contraatac permis de garda coborâtă a textierului.

— Nu, Emilia — hai să fim serioşi, se eliberă el.

— What will it take? întrebă ea cu accent italian şi cu un gest pe măsură de expresiv, în maniera aceluiaşi popor.

— O pace de câteva zile, să mă mai lase zbuciumul. Intrăm uşuuurel în cameră, să nu-i trezim pe oameni — da? Mă bag la somn — ca să ştii.

— Mda…

Peste o săptămână, formaţia bătea litoralul românesc în sus şi-n jos. Într-o pauză de soare-scaldă-„Romi, nu sta cu nisipu’ pe cearşaf, idiotule!”, Vali sforăia cu faţa-n sus, iar maţu-i bolborosea cu şaorma-n jos. Veta şi Manuela mai aveau câteva zile până la concediu. Gabi, tobarul, urma exemplul impresarului. Sandu, chitaristul armonic, se ştiobâlcăia în apă, cu Mike şi cu Romi. Mishu era plecat după bere. Ion stătea în picioare, purtând căştile-n urechi, şi se usca la soare, cu faţa aia a lui suferindo-melancolică, vizibil rodnică în procurarea de gagici, pe care martorii i-o cunoşteau de când lumea: involuntară în anii statuisto-mochetişti, apoi minuţioasă după ce Johnny o conştientizase. Emilia zăcea lungită pe şezlong, cu o tonă de cremă pe corp şi cu o revistă pe cap.

— Deci, zi, samsar, îl înghionti ea cu degetul mare de la picior, fără a-şi descoperi faţa: cum stăm cu producţia de pretexte la hectar?

— Sforrr…

— Mă, tu dormi?

— Sforrr…

— Alo!… „Vor der Kaserne, vor dem großen Tor”…^^^ începu ea să cânte.

— Mmm… Piloate… dorm — lasă-mă-n pace!

— Pilotu’ e-n apă — aici, e turnu’ de control, râse oceanografa.

— Ce e, Emilia?

— Ziceai că-mi spui.

— Mmmh… gemu Busuioc, deranjat. Semeni c-o mătuşă de-ale mele — e bine? Nu pot să fac abstracţie de-aşa ceva, oricât aş încerca. Vreau să dorm — noapte bună, se smuci el pe partea cealaltă, nemaiapucând să vadă şezlongul ce se răsturna pe-o parte, cu tot cu nemţoaică, umplând-o de nisip. Plaja de-aia e plajă — să dormi, fu ultimul lui mormăit înainte ca propriul cinematograf să-şi înceapă proiecţiile.

În fond, la fiecare întâlnire cu dr. Emilia Zugschnauze, destinul îi servea lui Vali Busuioc lecţia că există şi iubire frăţească a unui bărbat pentru o femeie şi, mai mult decât atât, îl învăţa să nu râvnească la partenera unui prieten, chiar dacă ea şi-o cerea. Cerutul, însă, urma să se estompeze în ultimii ani de căsnicie a soţilor Bercea şi Zugschnauze, atunci când oceanografa era din ce în ce mai des plecată pe mări şi oceane, în vapoare şi batiscafuri, atât în regiuni paşnice, cât şi în zone de război, sub pretextul unor studii despre viaţa acvatică şi, mai ales, despre impactul luptelor asupra vietăţilor de sub ape. Tot sub ape şi-a găsit sfârşitul, sub forma unei torpile bine ţintite spre batiscaful ce o purta în burta lui, dar asta este deja altă poveste.

Emilia Zugschnauze, nemţoaică pursânge, se trăgea din Lübeck, oraşul natal al lui Thomas Mann, şi arăta ca desprinsă din romanele acestuia: înaltă, slabă, ciolănoasă, obsedant de albă (mai obsedantă decât albul care a urmărit-o pe Mira-Elisabeta Cepta întreaga viaţă), cu privire ce parcă bătea tactul unui solfegiu sau al unei despărţiri în silabe, în ritm cu interlocutorul analizat cum greu şi-ar fi putut închipui cineva, blonda părea în orice clipă gata a te întrerupe cu un singur gest, mai scurt decât sârma dintre ramele aurii, subţiri şi înguste ale ochelarilor cu reflexe mov ca lumina aparatului dentar de fotopolimerizare: „Stop. Fehler. Wieder anfangen.” („Stop. Greşeală. Reîncepeţi.”)

Partea interesantă din istoria familiei Zugschnauze începea la 1848, când unul dintre vlăstarii unui neam de vază din Bremen refuzase să urmeze linia contrarevoluţionară a rudelor şi se retrăsese în părţile Lübeckului, luând cu sine o singură boccea, plină ochi cu operele complete ale lui von Goethe, dăruite de naşul său, care, deşi îl dezavua, nu se dezisese de rolul de tată spiritual, încercând de câteva ori să îi trimită bani, în momente de ananghie, dar fiind constant refuzat, mai puţin în privinţa cadoului de nuntă, eveniment la care fusese invitat de către fugar ca mesean de cinste şi prezentat tuturor drept cel datorită căruia luase contact cu marile idei europene. „Franz, te rog — a curs sânge nevinovat în numele acestor idei”, îl rugase naşul cu o politeţe desăvârşită de mimica de Stonehenge uman. „Fii mai rezervat.” În Lübeck, „revoluţionarul” îşi schimbase, simbolic, numele în Zugschnauze (satirizând, astfel, rigiditatea şi lipsa de umor a neamului de care se despărţise), se angajase ca gazetar, trăise cu chirie pe unde apucase, se căsătorise târzior cu fiica unui coleg mai bătrân de la redacţie şi, cu sprijinul acestuia, reuşise a-şi înjgheba o familie.

În 1870, în urma unei crunte certe, îşi părăsise soţia şi fiul de trei ani,  se înrolase în proaspăt izbucnitul războiul franco-prusac la vârsta de 49 de ani (după ce îl adusese în pragul clacării pe ofiţerul de la recrutare), luptase destoinic până în august 1870, când Bătălia de la Wissembourg îi adusese un glonţ în incizura jugulară, declanşându-i un aspersor de sânge şi fragmente de oase, cartilagii şi piele. „Războiul nu este pentru revoluţionari”, titraseră ziarele adversare.

Băieţelul crescuse sub îngrijirea mamei (recăsătorită la un an după aceea cu un francez tânăr, mort doi ani mai târziu de pancreatită autoimună), mamă care avusese grijă să îl înveţe că războiul este cea mai mare monstruozitate inventată de om, predicând o pace radicală transnaţională ce friza chiar antiunionismul în Germania proaspăt unificată. Copilul prinsese ideea, aşa că la 15 ani se gândise că nu există domeniu mai transnaţional decât comerţul, aşadar urmase această cale la liceu şi la facultate. În anii universitari, viziunea lui îngustată dar aprofundată despre comerţ fusese extinsă de contactul cu nişte minţi pe cât de lacome, pe atât de geopolitice în gândire. La nici 25 de ani, aceia îl cooptaseră într-o echipă ce vindea diamante false unor columbieni.

Prima Conflagraţie Mondială îl prinsese într-un pacifism total, făcând de zor comerţ cu bere cu negustorii din Franţa bombardată, dar Republica de la Weimar îl judecase ca profitor de război şi îl închisese în 1919 la Ebrach, unde şi murise doi ani mai târziu, în urma unei bronşite puternice, nu înainte, însă, de a lăsa în urmă o fată de 11 ani şi un băiat de 13, ce aveau să termine Arhitectura, respectiv Relaţiile Internaţionale şi să lucreze în echipa lui Albert Speer, respectiv a baronului Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei naziste la Bucureşti, fapt ce le adusese lungi şi îndârjite ostracizări din partea agenţilor denazificării. De Nürnberg nu putea fi vorba, întrucât cei doi ocupaseră posturi mărunte şi făcuseră parte din NSDAP numai cu numele (nesimpatizând cu „unul care deturnează în sânge sensul naţionalismului şi forţează Germania să se dezvolte în ritmul cizmei lui”), iar băiatul la Bucureşti nu efectuase decât muncă în domeniul culturii, învăţând uimitor de repede limba română, atât singur, cât şi cu ajutorul unei colege de la ambasadă, urmaşă a filologului Konrad Duden şi viitoarea soţie a tânărului Zugschnauze. Din ei doi avea să iasă bunica patriliniară a Emiliei, iar din cumnaţii lor avea să vadă lumina zilei tatăl lui Wilhelm „Willi” Zugschnauze, unchiul traficant de arme al „doctorului în meduze şi-n ipotenuze”.

Sătui până-n gât de tracasările lumii postbelice, fostul funcţionar de ambasadă şi fosta arhitectă (aruncaţi acum în nişte posturi mizere de muncitori într-o fabrică de chibrituri RFG-istă) regăsiseră pacifismul extremist al străbunicii, marcat din nou de zornăitul banilor în teşcherelele urmaşilor (proveniţi din comerţul cu bere), deşi de Oswald, părintele Emiliei, nu se lipise nici măcar teoria utilităţii marginale, băiatul glisând pe linia lingvistică a bunicii de la Bucureşti şi reuşind, în scurt răstimp, să impună româna ca a doua limbă familială. Fratele lui avusese ghinion de nevastă stearpă, dar din Oswald ieşise în 2000 Emilia, chintesenţă de memorie, cinism şi spontaneitate, aceea care, cu bani de la Willi, via ONG-ul ei de studiere a vieţii acvatice, avea să sponsorizeze considerabil formaţia Jeg Tzappeshlitz până la moartea ei, în 2045, în urma torpilării încă neidentificate a batiscafului de cercetare în care se afla.

Emilia era înţepenirea solemnă a gâtului într-un guler renascentist înalt, gât făcut pentru panoramări geopolitice, iar nu pentru tremuriciul cocârjat al buchisitorului moldovean de secol al XXI-lea, care, în ambiţia lui, voieşte cu orice chip să dovedească lumii faptul că, odată instalat în Bucureşti, este în stare să îşi dezlipească eticheta de „ţăran”, lipită, după părerea sa, de schematicii bucureşteni, se lansează în studiul sociologiei, găsindu-şi refugiu mai cu seamă în teoreticienii stereotipurilor culturale, alunecă, uşor-uşor, în tabăra Şcolii de la Frankfurt şi sfârşeşte ca militant pentru „egalitate”, „toleranţă”, „diversitate” şi alte asemenea, idei încununate de sentimentul de vină pentru simplul fapt de a aparţine rasei albe, indus de contactele lui de om „atent şi imparţial informat” cu mediile de comunicare în masă „internaţionale”, după declaraţia lui, „occidentale”, după spusa realităţii.

Emilia nu era aşa: savanta cea blondă se dovedea conştientă — teist pentru urechile martorilor, deist pentru cârlionţii Printzului — de binecuvântarea genetică ce se abătuse pe capul ei: încrucişarea a două viţe germane: una de negustori din tată-n fiu în bere (în genere, cinstiţi, singur Willi Zugschnauze distorsionând tabloul de familie cu traficul lui cu armament, sub paravanul ONG-ului nepoatei) şi cealaltă de lingvişti, vrednici urmaşi ai lui Konrad Duden, care îi insuflaseră micuţei Emilia dragostea pentru arta de filigran a cuvintelor, dragoste pornită nu din vreo iluzie a talentului (riscând să degenereze într-un tăcut cult al personalităţii, de una singură, în faţa oglinzii), ci dintr-o pasiune voluptuos gustativă în pronunţie pentru limba română, având şanse să nască, în urmaşă, priviri de psiholog asupra bieţilor rătăciţi pe care neavizaţii îi considerau poeţi.

Emilia avusese, în primii ani de facultate, câteva încercări literare, concretizate în nişte versuri atât de ermetice şi de enciclopediste, încât, înţelegându-le, aveai impresia că auzi foşnetul dungilor de pantaloni ale lui Ion Barbu şi Şerban Foarţă, îngenunchind în faţa glacialei blonde. Cremilia nu a crezut niciodată în literatura blajină, „de bunicuţi”, în stare să zâmbească spiritual către intelectualii de gazetă, aşa că le-a făgăduit lui Mishu şi lui Vali — singurii cititori ai manuscriselor — că va continua să scrie la fel de „verticaliceşte fantic”, după cum se exprima ea, rugându-i să nu se gândească la prostii, dar în zadar. Le-a promis continuitate stilistică, însă, în acelaşi timp, le-a jurat că viaţa ei nu va vedea poeziile publicate, jurământ ca o lămâie preventivă împotriva greţii provocate de nebuloasa de critici literari anticipaţi de Emilia drept nişte scaieţi în trena operei sale.

Ca să motiveze înclinaţia spre oceanografie, Cremilia brodise (pe un gherghef real, confirmabil de către Willi) o frumoasă poveste cu plaja de la Mamaia, cu scufundările curioase de gimnazistă în apa aceea mai clară decât alfabetul latin… iar vraja matematicii o explica, simplu: „cinism divin”. Cu ştiinţa numerelor chiar aşa stăteau lucrurile în viziunea blondei, iar în spatele celeilalte, a apelor stătătoare, se afla stăruinţa de o vară întreagă a unchiului Willi, dublată de vizite pe la diverse litoraluri, delfinarii şi oceanarii, ca liceana să se convingă de minunăţia albastru-verzuie.

Când îi cunoscuse pe martori, Şenilia (cum grăise Valentin chiar în noaptea aceea, beat şi inspirat, la auzul originii germane) locuia, pentru câteva zile, într-un hotel din Bucureşti, unde venise cu scopul de a tatona piaţa ONG-urilor şi pentru tratative cu diverşi specialişti interesaţi de înfiinţarea unei asemenea organizaţii, internaţionale, “pentru studierea vieţii acvatice şi a impactului conflagraţiilor asupra ei”, după cum formula tânăra de 26 de ani, proaspăt doctor în oceanografie şi lucrând de zor la doctoratul în matematică.

Dr. Zugschnauze tocmai ieşise pe coridor, la o ţigară, când auzi paşi greoi pe scări şi bombăneli nu tocmai reverenţioase la adresa conducerii hotelului, care nu catadicsea să repare un amărât de lift. Pasămite, stabilimentul era unul de mâna… numeroasă ordinal, în tot cazul: soluţie de zgârcenie pentru Psihedelic — financiarmente părtinitor cu beţivăneala formaţiei, în defavoarea condiţiilor de locuit — şi de discreţie pentru Emilia, care nu dorea o publicitate prea mare pentru demersurile sale ONG-istice. În urma bombănelilor, se iviră, pe rând, un cap perciunat, unul blond pletos şi un al treilea tuns scurt: Mishu, Sandu şi Mike se uzmeau cu două genţi fiecare, mari cât ale unor debarasatori de cadavre.

Cremilia îi ştia de pe la televizor, le ascultase toate compoziţiile esenţiale şi îi respecta, nesimţind, totuşi, vreo încântare deosebită pentru muzica lor. Acum, însă, pe femeie o apucă un râs atât de violent, încât puţin îi lipsi să răstoarne măsuţa din faţa fotoliului, cu tot cu scrumiera de pe ea: nemţoaica îi vedea, în clipa de faţă, în toată umanitatea lor chinuită, de pălmaşi ai vieţii hoteliere. Cei doi instrumentişti mârâiră enervaţi, iar lui Sandu chiar îi scăpă o înjurătură americană printre dinţi. Numai Mishu zâmbi sincer, deparazitat de toată tracasarea recentă, adresându-i un “LOL” ce coincise cu risipirea fugarilor nori de până atunci, la propriu vorbind: era un iunie proaspăt ca Veta care stătea la sfârşitul lui, pe 22, cu a douăzeci şi opta aniversare.

— Daţi-mi voie să vă ajut, se oferi, în picioare, accentul german din faţa fotoliului, accent încă umed de lacrimile râsului.

— Nu, doamnă — vă mulţumim, dar nu e nevoie, replică Mikey cu cea mai curată politeţe cazonă deprinsă în raport cu braşovencele fascinate de piloţii militari în uniformă de paradă.

— Dar vă rog… Şi sunt domnişoară — nu mă-mbătrâniţi!

— Domnişoară — îmi cer scuze.

— Nu face nimic.

— Ne puteţi ajuta, de exemplu, cu vizita la cheful de diseară, zâmbi din nou Mishu.

— Nu, nu vreau să deranjez…

— Dimpotrivă, dimpotrivă.

— Mulţumesc. O să văd.

În vremurile acelea, Cremilia nu bea deloc alcool, aşa că noaptea de atunci i-a rezervat delicii de spectatoare la diversele teatralisme ale rockerilor. Era 2026, anul când martorii lucrau de zor la “Deprinderi”, ultima parte a trilogiei “Construind imperiul”. Cu Emilia, în schimb, ei au construit căi de acces în damigeană pentru curenţii de aer bucureştean.

În anul care s-a scurs între vara lui 2026 şi vara lui 2027 (vasăzică între beţivăneala oceanografo-martoricească din Bucureşti şi cea din Constanţa), Cremilia şi Mishu au păstrat legătura, ca două animale exotice unul pentru celălalt care îşi dau târcoale, ca două numere prime între ele care, cu aceleaşi târcoale, îşi caută divizori comuni proprii. Cei doi, zic, au păstrat legătura: telefoane între două concerte, respectiv două capitole ale lucrării de doctorat în oceanografie… lungi conversaţii pe messenger despre sensul ultim al lumii şi despre căi macabre de dominare a ei… întreceri în versuri ermetice, nu toate prozodiate… şi, în clipele de respiro, câte o miştocăreală despre martori şi chiar despre ei doi înşişi, cu diverse evoluţii distopice pentru fiecare. Mihai îşi găsea, în sfârşit, pe cineva cu care să discute tot, dar absolut tot ce băjenărea prin hăţişul lui de circumvoluţiuni.

Emilia a mai avut drumuri în România (unul în Constanţa, altul în Timişoara şi vreo cinci în Bucureşti), aşa că Mishu von Dunkelheit nu i-a dus dorul. Cel puţin, nu până într-acolo încât să devină al doilea Ion din epoca statuisto-mochetistă, cu dinţii cheii patinând în traiectorii de „LOVE SUCKS” pe antebraţe. Dealtfel, Stelu’ i-a simţit Şeniliei lipsa doar la nivel polemic — în zona carnală, Plodu’ era paşă. Sau „calipf”, după cum era poreclit ateul rob al lui Dumnezeu Empedocle „Titi” Titirez, menit să grijească de instalaţiile de lumini ale trupei şi care, întâmplător sau nu, era tot absolvent de Matematică, dar nu cu doctorat, ci cu vânturat: prin ţări străine alături de Nelu Mierloi şi prin vinuri senine alături de Vali Busuioc. Şi el pendulase, ca sunetistul Ozi, între Jeg Tzappeshlitz şi Black Code, dar nu fusese determinat spre Bucureşti de o bătaie cu cineva (ca Ozi cu Costi, în Timişoara), ci de încifratele promisiuni ale impresarului psihedelic de atingere (pe rând sau simultan — la alegere) a Nirvanei artistice, beţivănistice şi curvăsăristice alături de trupa bucureşteană. Cognomenul „Calipfu’ ” şi-l luase în liceu, din cauză că îl folosise de prea multe ori în referirile la un profesor veliersitic de mustăcios care, în viziunea lui Titirez, ar fi fost calif în altă epocă, datorită impozanţei şi tenului negricios şi care, tot în viziunea lui „E. T. call home” (porecla din partea Mishului), ar fi pufăit pe sub mustaţă cuvântul „calif”, făcându-l să sune „calipf”. Însă, la fel ca în cazul lui Mircea Chelu, care folosise de prea multe ori cuvântul „martor” cu sensul dat de el, tot aşa se întâmplase cu Empedocle Titirez, care simţise, pe propriii dinţi căscaţi în hohot de râs, efectul de bumerang al poreclei.

Titi nu era special doar datorită Matematicii, ci, mai ales, pentru cealaltă facultate, absolvită cu punga de gheaţă pe cap şi cu picioarele-n apă fierbinte: Facultatea de Limbi Străine, secţia de Engleză-Chineză. Aici, fusese coleg cu unul, Theodor „Teddy” Gărgăriţă, un slăbănog ce semăna leit-poleit-telocitoit cu Ronnie James Dio, dar avea vocea în jumătatea simetrică de octave. Vali fusese la o grosime de unghie de neam prost distanţă de a-l lua pe Teddy în formaţie, dar acesta, la o lună după absolvire, se călugărise, devenind, în scurtă vreme, unul dintre cei mai buni basso profondo monahali români.

Din tot grupul de roacheri, Titi era singurul profesor: timp de cinci ani buni, predase matematica la un liceu de fiţe din Bucureşti, reuşind, după un an şi jumătate de contorsiuni ale voinţei şi ale imaginaţiei, să îi facă pe popândăii de acolo a îndrăgi domeniul ori, în cel mai rău caz, a semna un tratat de neagresiune cu ştiinţa polinoamelor îmbârligate. La retragerea sa, în 2020, în favoarea luminismului (în Black Code, fiindcă era mai prieten cu Nelu decât cu Vali), Titi era sărbătorit cu un tort cât toată Malebolgia, iar la vreo jumătate de an după aceea, din pântecele unei fete care absolvise liceul în aceeaşi vară, ieşea un prunc ce avea să devină un aclamat matematician al secolului al XXI-lea, mic, blond, creţ şi fălcos şi care, când râdea, micşora ochii şi ridica sprâncenele, plecându-şi uşor capul şi privindu-te pe sub arcade, de parcă l-ar fi apucat râsul în timp ce se scremea, generos de asemănător cu inginerul de lumini al formaţiei timişorene, care, în timp ce se plictisea la catedra liceală, îşi luase diploma în Mecanică la „fără frecvenţă”, din dorinţa de a fi „dom’ inginer”, nu doar „băiatu’ de la lumini”, în perspectiva apropiată a colaborării cu Black Code, promisă de Constantin Corniţescu.

Titi era maestrul despărţirilor, rămânând în istoria martorilor bucureşteano-timişoreni pentru toate inimile intacte sau rapid cicatrizate pe care le lăsa în urmă, de la una de 15 ani (el având 30), lecuită de gărgăuni sburătoristici prin cureaua lu’ ta-su, în urma unui telefon anonim (anonim pentru cine nu cunoştea vocea matematicianului), până la alta, de 65 de ani (el având 40), pe care o determinase, prin intermediul pateticei influenţe a lui Mishu The Prince, să lase jumătate din avere „îndoliatei” familii Titirez, la presupusa moarte a Calipfului, aflat pe patul spitalului unde lucra Pârtzu’, cu aparatul de EKG măsluit, astfel încât să arate linie continuă, dar care Calipf, pentru deplină veridicitate, zăcea în comă alcoolică voluntar indusă, în urma căreia urma să aibă o pumnangelică polemică cu Mike, credinciosul formaţiei, pe tema ateismului dăunător în situaţii hazardate. Empedocle ştia, la o adică, să fie şi artist, două dintre fufele cu care stătuse având parte de epigrame precum: „Tu versurile-asculţi cu/ O încântare snoabă,/ Că surdă nu eşti, numa’/ Că nu pricepi o boabă” sau „În ciulamaua mea de sensuri,/ Tu nu prea ai ce căuta —/ Eventual, vreo două flexuri,/ Ca să-ţi mai taie din dambla”.

Pe cât a fost trupa Jeg Tzappeshlitz de binecuvântată cu har şi cu succes la public, concomitent cu puternicul şi sănătosul mesaj naţionalist românesc, pe atât a fost de blestemată la instabilitatea formulei. Bine, exagerez — atât doar că formaţia martorilor bucureşteni nu a avut şansa de a îşi vedea de la început până la sfârşit acelaşi sunetist şi acelaşi luminist: atât Ozi, cât şi Titi şi înlocuitorul său, Cătălin Stroe, nu au fost angajaţi decât de azi pe mâine, de la un concert la altul. Abia după evenimentul de pe „Oblemenco” a avut Ozi noroc de a fi propus sunetist permanent de către Ion, de bucurie că se-mpăcase cu ta-su.

Calipfu’ rămăsese în istoria martorilor printr-o beţie crâncenă, în care spunea că îl cheamă Entalpen Turumbellcea (prelungind cum se cuvine „l”-ul) şi cânta din Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică şi Neluţu Ploieşteanu, încercând, în acelaşi timp, să meargă drept de-a lungul unei dungi a gresiei şi mirându-se că nu îl mai ascultau picioarele, membrele inferioare îndreptându-l spre cei doi pereţi mereu primitori şi prevenitori de prăbuşiri. Pe fata cu care era pe felie în perioada aceea o chema Ruxandra, însă Titi, în noaptea cu pricina, mereu îi zicea Elvira, motivând c-aşa o arăta faţa şi luându-şi, în consecinţă, îmbelşugate palme de la ea. Tot în noaptea aceea, Titirez fusese la o densitate gazoasă distanţă de a fi acuzat de ameninţare cu moartea, când scosese din ghiozdan şi asamblase o cumplit de verosimilă puşcă pe bile şi începuse a-l ameninţa pe Mike, ca răzbunare faţă de cafteala catehistă câştigată de Pilot. Acesta, văzând puşca, se făcuse mic pe scaun şi se pornise pe cruci şi pe rugăciuni, cu o fosforescenţă tanatică în ochi, ce-i îngrozise pe martori. Omul cel mai stăpân pe sine fusese Manuela, care sărise să-i ia nebunului puşca din mână, dar ochirea acestuia înspre ea o făcuse să se reaşeze. Salvarea venise dinspre Sandu Melcioiu, chitaristul armonie, care, făcând o pârghie din degete şi furculiţă, o proiectase către ochii luministului, dar Providenţa — atât de hulită de Titirez — alesese fruntea în locul orbitelor. Restul (groaza până la leşin, oblojirea din partea Vetei, exilul în şuturi al Calipfului la Timişoara, primirea cu hohote de râs din partea lui Costi) este previzibil.

Râzând cu lacrimi de amintirea „chinezului” (a cărui moarte avea să fie tot ilară, în aparenţă, când un măgăruş nărăvaş a zvâcnit din crupă şi l-a aruncat zece metri mai încolo, într-un pârâu cu adâncimea de… nu bănuia că matematicianul de 60 de anu nu ştia să-noate), hlizindu-se, aşadar, de poveştile cu el, cuplul „wireless” Mishu-Cremilia (vorba lui Ion) intra şi ieşea din iarnă, suind troienele cu undele dintre ei şi cu aburii de cafea ce consfinţeau vizitele nemţoaicei în România.

Când Mihai a cerut-o-n căsătorie pe Emilia, treaba s-a petrecut eliptic de firesc. Cei doi nu s-au certat niciodată; de altminteri, nici nu ţi-l puteai închipui pe Mishu nervos — într-atât era de calm —, iar Emilia, decât să ţipe, mai bine îşi aprindea o ţigară şi începea să măsoare camera în lung şi-n lat, tăcută numai din gură; picioarele, în schimb, călcau apăsat, parcă spunând: „Uite: aici ar trebui să fie mormântul lui X, aici ar trebui să zacă Y, aici să-şi lase hoitul Z”…

Treaba, după cum spuneam, a ţinut regim de la cuvinte: stăteau cei doi la masă într-o dimineaţă, bându-şi cafeaua în apartamentul lui Mishu (unde, după vara lui 2027, Cremilia s-a stabilit destul de natural, anunţându-l pe Pârtz să nu se mire dacă, o dată pe lună, ea va da o fugă preţ de câteva zile până la Oceanul Indian), stăteau ei, deci, la cafea, mai tăcuţi decât două locomotive în depou, când Mihai a deschis gura:

— Auzi, Emilia? Noi n-ar trebui să…?

— Ba da.

— Adică… ar cam fi cazu’.

— Normal.

Şi asta a fost tot. A doua zi, Mishu se sfătuia cu Padre:

— Ia zi, Remus: care să fie-ntâi?

Remus, care era şi preot şi comunicator (adică era dat pe foc), nu a stat prea mult la „c-o fi, c-o păţi”:

— Întâi, acolo, la ei, în Germania, şi dup-aia-n România, ca să creadă lumea că vă cununaţi ortodox ca o ispăşire a rătăcirii protestante de la nemţi. Am eu grijă de asta; de fapt, mai mult Vali, că eu, ca preot, nu e frumos să mă expun prea mult în presă. Iar el îi cunoaşte şi pe-ăla, şi pe-ăla, de la ziar, de la TV — ştie el cum s-o dea să iasă bine.

De ieşit, a ieşit la marea meserie — nu-i vorbă; atât doar că, în zbor spre Essen (oraşul al cărui nume mereu îi dădea furnicături mâncăului de Vali), dr. Zugschnauze tot chibzuia cum să-i zică lui Mishu de unchiul ei: să-i spună, pur şi simplu, că e traficant de arme ar fi însemnat piruete cu chibritul aprins prin preajma butoiului cu pulbere. Să i-l prezinte ca pe un om de afaceri, nici asta n-ar fi mers, pentru că nici Mihai nu era de ici, de colo, nu era câştigat la belciuge, ca să poţi crede că nu s-ar fi prins.

Bătând din talpă cu un calm aparent precum poziţia unei proteze în apa din pahar, Emilia îşi plimba arătătorul pe pluşul scaunului din faţă, ca şi când ar fi făcut socoteli. Nu-i venea nici o idee. O chemă pe stewardesă:

— Un whiskey, vă rog.

— Imediat.

Băutura căzu în stomac ca Adam în păcat.

— Ce bei, vere, poşirca aia? se trezi Mishu din aţipeală.

În loc de răspuns, Cremilia îi trecu mâna prin păr, zâmbindu-i ca unui copil care te întreabă cum vin pruncii pe lume. Pruncu’ Întunerecului se lăsă la loc pe spate, cu un „LOL” placid.

— Auzi?

— M…

— Am un unchi negustor de artă.

— Cum să faci negustorie cu artă? îşi strânse Mihai buzele.

— Ca să educi gustul popular, de exemplu.

— Mh… Mai bine-ar ieşi artiştii la rampă, direct. Ce atâţia intermediari?

Din nou zâmbet al oceanografei, din nou mână prin păr.

— Mishule, Mishule…

— Păi, aşa e.

Emilia se-ntinse pe spate, ca să evite polemica. Până la Essen, mai era drum lung… Putea Remus să ţină o liturghie întreagă.

Ca să-l înţelegi pe Remus-Gabriel Manoilă, zis “Padre”, ar fi trebuit să ai cel puţin o teofanie, plină de aură ca stejarul din Mamvri de ghindă sau precum cristelniţa de apă, apă pe care mai mereu o bea popa, moralizator, în faţa martorilor drojditori. Părintele nu bea vin neliturgic decât de două ori pe an — la aniversare şi la onomastică —, dar şi atunci cu aerul de “iartă-mă, Doamne, că-Ţi umblu-n fondul de transfuzii”. Sau, cel puţin, aşa-i spunea Mishu, bănuindu-l de făţărnicie: “Marfă de Galaţi — dai un leu şi iei un braţ”. Dar Padre, gălăţeanul, nu era deloc făţarnic: cu aceeaşi vervă cu care îţi închina un panegiric era în stare să te trimită în “părţile materne orăcăitorogene”, în funcţie de cum îl călcai pe bătături sau pe pedalele războiului de ţesut văluri pentru camilafce, la care lucra cu ardoare împreună cu Dora, soţia lui, cu trăsături şi gesturi de voduleasă.

Uimitor sau nu în epoca Preafericitului Daniel, Remus avea un neobişnuit simţ al afacerilor: ori de câte ori se întâmpla să se căsătorească sau s-o mierlească vreo celebritate ori să îşi boteze un copil, Padrissimo organiza licitaţii crâncen strânse cu multe televiziuni pentru drepturi de televizare. Veniturile erau împărţite, invariabil, între Mitropolie (o jumătate) şi diverse proiecte de construcţii în interesul poporului român (cealaltă jumătate). De fiecare dată, însă, sursele mediatice potrivnice (dintre cele perdante la licitaţii, dar nu numai ele) prezentau distorsionat gestionarea respectivelor venituri, dând apă la moară diverşilor atei militanţi (liberaşti şi nu numai), însă Padre nici nu se sinchisea de ei. Rarele investigaţii ale statului se soldau constant cu mărturii ale celor ajutaţi de popa Remus, iar apele, inevitabil, se linişteau, căci printre susţinători se numărau şi avocaţi admirabili, colegi de barou cu Dora.

Remus i-a cununat pe toţi, dar pe toţi martorii bucureşteni, fără excepţie: de la Mike până la Romi. Chiar şi perechea Vali-Veta i-a stat sub cununii, părintele cel blond şi cadaveric de alb obţinând “dispensă” de a se deplasa la Cluj-Napoca în februarie 2023. Este, de aceea, lesne de înţeles de ce trupa Jeg Tzappeshlitz s-a ataşat de el şi de ce, înainte de fiecare turneu, Mike Nazarov, credinciosul formaţiei, dădea cu banu-n Remus să le facă sfeştanie pentru fiecare lucruşor, de la namilele de autocare până la microfonul cu cască pe care neobositul Mishu The Prince îl purta pe scenă când trecea să dea mâna răsfoitor cu spectatorii primului rând.

Remus fusese cel care, văzând dezmăţul în care căzuseră cei doi ingineri de lumini, Stroe şi Titi, le făcuse lipeala cu două fete impecabile, cu care aceia se şi căsătoriseră mai pe urmă, fapt ce îi atrăsese din partea lui Texteş prelucrarea unor versuri de manea, primite cu hohote de râs şi cu o purcea de doi litri din cel mai bun vin pe care era în stare să îl producă via bisericii sale:

Da’ cine-i mare sacerdot,
Da’ sacerdot de sacerdot?
Da’ e-n slujba lui Savaot,
Da’ Savaot de Savaot.

Da’ dai şi bani, da’ dai şi bani,
Da’ dai şi bani, dai şi femei,
Da’ toate astea, toate astea
Pentru-enoriaşii tăi.

Deşi mulţi dintre martori se aşteptau ca sfârşitul pământesc al părintelui să constea într-o ridicare de viu la ceruri, pe linia Enoh-Ilie, ori, cel puţin, să fie urmat de o mumificare naturală, moartea blondului cu ochi de exorcist a avut, totuşi, o bucată de cer în ea: în 2072, la 86 de ani, o dată cu a şaizecea aniversare a căsătoriei, Remus-Gabriel şi Dora au fost aruncaţi cât colo de un braţ rupt al tiribombei în care se urcaseră. Padrissimo a avut parte de funeralii naţionale, căci banii aceia pe care îi obţinea pe căi obsedante pentru liberaştii cu mâncărimi în fund de care am pomenit îi folosise pentru ridicarea a cinci biserici, trei mănăstiri, şase şcoli generale, două licee şi nenumărate aşezăminte de caritate, plus diverse proiecte cu ONG-uri pentru familie şi educaţie.  Iar banii necesari nu îi obţinea doar din drepturile de televizare, ci şi din extrem de obositoarele stăruinţe pe lângă cei mai bogaţi, dar şi cei mai scârţari slujitori ai Domnului, deopotrivă mireni şi monahali, printre aceştia din urmă numărându-se şi acel înfricoşător de talentat basso profondo român numit Theodor Gărgăriţă (Teodosie sub potcap), coleg de clasă cu Empedocle Titirez şi cel mai bun din tagma lui, făcându-le concurenţă serioasă ruşilor.

Singura mare dezamăgire a lui Padre fusese la fel de singura sa fiică, ce purta dacicul prenume Zina şi care nu voise cu nici un chip să îşi aleagă o ocupaţie mai de pământeancă, ci, imediat după facultatea bucureşteană de Energetică, secţia de Hidroenergetică, se făcuse acrobată de circ, fapt ce aproape că îi atrăsese dezmoştenirea, şi i-ar fi atras-o cu siguranţă dacă, la un an după intrarea în lumea aceea ciudată, fata n-ar fi venit în faţa tatălui de mână cu un coleg de breaslă, rugându-se de el ca de arhanghelul lui patron să îi cunune.

— Remuse, Remuse… oftă Mishu, privind prin hublou.

Petrecerea din Germania a ţinut o singură zi, cei doi păstrându-se pentru chiolhanul din România, la cort, pe ştirb pietruita stradă Borsec, unde se născuse Printzu’.

— Neam de neamu’ Catargiului n-a văzut doctor în meduze şi-n ipotenuze! se-mpăuna Stelu’.

— Vraiment, mânca-ţ-aş, se prostea Emilia cu accent ţigănesc. O, că frumos eşti, hali-ţ-aş pirostria lu’ matale!

Acolo-a fost trânta cea mare: a ţinut cheful trei zile-n lanţ, cu mâncare la cazan, cu ţuici ce se dădeau la tine făcând „dop!”, cu cântăreaţă care băga o „Roată, roată şi iar roată” de crăpau oglinzile Luvrului (ce n-a văzut Parisu’!), cu fugărit găina beată printre picioarele nuntaşilor („Aţân-te la ea! Aţân-te la ea!”), cu furatul miresei şi un telefon de la Mike („Suntem în avion, fraiere!”, de era să crape inima-n Mishu), cu fel de fel de obiceiuri bizare… Dar cireaşa de pe tort a fost Empedocle Titirez, bravul lor inginer de lumini, care-o ştersese englezeşte în prima seară: acum, în faptul celei de-a treia seri, dădea prelata cortului la o parte şi intra însoţit de un ţigan ursar şi dihania lui, luaţi tocmai de la Novaci, de la poalele releului. A tras urs-un galaon de-au făcut pe ei câţiva copilaşi ce stăteau în primele rânduri, cu gura căscată ca la negustorul de halviţă. Pe urmă:

— Hai — care vreţi să vă calce?

— Mă, Titi, ce vorbă e asta?

— Să vă-ndrepte şalele. Ştii cum te simţi dup-aşa ceva? Ca Nadia la Montréal!

Vali, mai cu tupeu în el şi cu ţuica-n nas, a făcut un pas înainte:

— Ia, jupâne…

Urla impresarul ca un bariton pe LSD, dar nu de durere, ci de plăcere. Urla şi râdea:

— Aaaaaa! Hahahahahaha… Arde-o, Moş Martine! Şi p-ici, şi p-ici… Se uita Veta şi-şi făcea cruce, de ce bărbat îi dăduse Dumnezeu.

Pe urmă, s-a-ncumetat Ion, pe care-l pusese Mishu cumnat de mână:

— Ia, mă — care e vrăjeala?

Vrăjeala pe „şelele” clăparului a fost mai tăcută decât la textier, căci Ionelio o simţea ca pe o dulce rapsodie, învăţat fiind cu Castela, care îi juca tontoroiul pe spinare după fiecare concert.

Apoi, s-a băgat Mike — nu se cădea ca tocmai el, ditai locotenentu’ de aviaţie, să se sperie de aşa ceva. Bine, în anii statuisto-mochetişti, se speria de căţeluşa boldei a lui Mishu, dar anii aceia trecuseră. Ţiganul s-a uitat mai aşa la el, văzându-l mic şi cu figură de copil, dar muşchii „eins-zwei-drei”-ului aerian nu l-au lăsat la greu.

Empedocle nu minţise: după acţiunea asta, toţi trei se simţeau uşooori… ca pana de porumbel, de ‘ceai că-i podidise imponderabilitatea. La urmă, a venit rândul ursarului, care, pân-atunci, îi cântase ursului:

— Ştiţi „Cielito lindo”? i-a-ntrebat el pe lăutari.

— Ooo, da’ cum să nu! a zâmbit şeful formaţiei. Gicule, do major!

— Gata, şefu’!

A băgat ţigan-un vals cu ursu’, de le-au trosnit fălcile celor de faţă când le-a picat mandibula. Este de prisos a spune că zece ani încheiaţi a vuit mahalaua de poveşti de la nunta Mishului: tineri, bătrâni, femei, copii, toţi au jucat de le-a sărit basca din cap, învârtejind praful până la bulevard, încât se mira lumea care-aştepta autobuzul în staţie ce i-o fi găsit pe catargieni. Dac-ar fi avut gură, chiar şi mlaştinile Şercăi ar fi spus povestea în faţa guşterilor verzulii ca mucegaiul brânzei aduse tocmai din Franţa: cadou de nuntă de la soţii Nazarov.

S-au spart în figuri, ce mai! În seara de după a treia zi, mahmuri şi cafegii, Mihai şi Emilia se priveau ca viţeii, cu capul în palme şi sufletul în montagne russe.

— Nuntă!

___________________________________________________________________________

* Bot de tren (germană).

** „— Cum aşa? — Aşa, încât poţi lesne să-ţi închipui, că dumneavoastră… — Că tu. — … că tu foarte… — Cum aş putea să formulez cel mai bine? Că tu eşti ucigător de inteligentă. Doamne… ce mai… cum se spune la (…) — Exact. Ce mai mahmureală…” (germană).

*** „Tovarăşe Tito, vă jurăm” (sârbă).

^ într-adevăr (germană).

^^ fiul cel mai mic al lui William Tell, în legendă legat de copac.

^^^ „În faţa cazărmii, în faţa porţii celei mari” (germană) — primul vers din cântecul „Lili Marlene”, înregistrat şi făcut celebru de către cântăreaţa germană Lale Andersen în 1939, piesa rămânând cunoscută până în zilele noastre, mai ales datorită faptului că, în timpul celei de-A Doua Conflagraţii Mondiale, a fost populară în ambele tabere, în diverse traduceri. A făcut parte din coloana sonoră a filmului „Underground” (1995), regizat de Emir Kusturica.

Anunțuri

Un gând despre „Marele capitol despre Emilia Zugschnauze”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s