Discursul unei nobeliste

Stimaţi membri ai Comitetului, doamnelor şi domnilor, dragi prieteni,

Suntem o generaţie nu norocoasă, ci de-a dreptul binecuvântată. Ne-am născut în jurul anului 2000, aşa că am fost scutiţi atât de foametea (cel puţin, din cărţile de istorie) a anilor ’80, cât şi de tulburările nouăzeciste şi de exagerat de mediatizata criză economică a celui de-al doilea deceniu din secolul nostru. Totodată, am avut şansa de a veni, ca vârstă, imediat după generaţia ’90, fapt ce ne-a ajutat să găsim deja în desfăşurare revirimentul românesc douăzecist.

Noi — har Domnului! — am fost, după cum spune dr. Mira Cepta, neurochirurgul echipei, „o generaţie cadorisită”, prin simpla noastră naştere, dintr-o viţă nobilă: viţa anilor 2000. Noi nu am prins nici comunismul, nici Revoluţia, nici dureroasa şi imunda tranziţie nouăzecistă şi aproape nici chiar gogoriţa numită „criză economică”. Noi am fost — şi suntem, cât încă minţile ne ţin — generaţia afirmaţiei cu boltă înaltă peste critică. Dacă-mi permiteţi, l-aş cita pe textierul grupului de prieteni, de care, oricâte antipatii reciproce am fi avut, nu pot să fac abstracţie:

Suntem trubadurii ce nu au răbdarea
De-a sta să disece o scârnă-n treizeci,
Ci, iute gândindu-şi contrabalansarea,
Direct vin pe tavă cu calde şi reci.

Rămânând în domeniul literelor, vreau să vă spun că nu de puţine ori am avut coşmaruri gândindu-mă ce s-ar fi întâmplat dacă vreunul dintre noi ar fi urmat calea literaturii. Ca să se afle aici, ar fi trebuit să se afunde până sub bărbie în miasmele marxismului cultural. Staţi… Nu vă agitaţi… Vreau să spun că, dintre toţi nobeliştii pentru Literatură, pot să-i număr pe degete pe toţi cei care au evadat din cloaca modernistă a angoasei şi din cea postmodernistă a resemnării chic. De ce vă agitaţi? Am spus ceva greşit? În domeniul păcii de-am fi activat, ar fi trebuit, tot aşa, să ne dedăm la o monstruozitate: monstruozitatea războiului. Să nu îmi spuneţi că mulţi dintre nobeliştii pentru Pace nu au în spate nişte mormane de victime în aşa-zisele „războaie pacificatoare”.

Revin la medicină: probabil că vă întrebaţi cum am reuşit să… să rupem gura târgului — ce mai! Păi… simplu: ca Edison: 1% inspiraţie şi 99% transpiraţie. Deşi, în privinţa cifrelor, aromânul nostru Nikola Tesla îl cam contrazicea. Tot ce se poate; ideea e doar că aici ne zbatem în ştiinţe, nu în blablabla. Glumesc. Nu în arte, vreau să spun, unde, vorba soţului meu, Mihai Nazarov, „de la un nivel al inspiraţiei în sus, este cam dificil să rămâi ateu”.

Cine subestima România, ca pântec spiritual, şi pe români, toţi filosofaşii de gazetă (mai mult ori mai puţin patibulari), toţi jurnaliştii neocominternişti… deminterniști, mai pe scurtătură… în fond, toţi aceşti criminali în idei au ascuns şi continuă să ascundă, sub sinistra noţiune de „cetăţean”, cele mai insalubre aberaţii umane, legate de ţara de provenienţă la fel de mult ca nişte particule între ele aflate în mişcare browniană. Astfel, „cetăţean român” a ajuns orice cerşetor din Paris, „cetăţean german” a devenit te miri ce bişniţar care nu vede mai departe de halviţele şi de sugiucurile lui, în „cetăţean maghiar” s-a transformat tot ucigaşul mişel de discotecă… Reiau: toate progeniturile astea ale „progresismului” iacobin, toţi comunarzii aceştia postmoderni, postindustriali, post… ce vreţi dumneavoastră… care vin în urma a ceva ca potaia după căruţă, în legătură cu ei toţi, am greu exprimabila satisfacţie de a îi şti acum rozând zăbala… E o expresie românească — înseamnă „a-ţi fi ciudă”. Îi ştiu, deci, rozând zăbala şi pregătind următorul articol, plin de dejecţii la adresa noastră. Dar mă bucur. Încă nu suntem morţi, ca să fim vorbiţi numai de bine.

Dar în sfârşit… Vorba multă — sărăcia omului. Cu tot respectul cuvenit distinsului Comitet, îi mulţumim pentru finul simţ, pentru capacitatea de a aprecia munca bine făcută şi, în numele tuturor colegilor mei, prezenţi aici în totalitate, dedic acest sublim premiu medicului Nicolae Paulescu… Staţi, nu întrerupeţi!… Doctorului Nicolae Constantin Paulescu, descoperitorul insulinei, unul dintre cei mai creştini medici români care au păşit pe coridoarele spitalelor, dar care, într-un moment de întunecare, s-a încrâncenat împotriva unora care atât aşteptau (pentru a îşi declanşa obişnuita autovictimizare) şi, în consecinţă, a intrat în conflict ideologic cu Comitetul pentru Nobel al timpului său. Așadar, eu, cel puţin, îmi voi folosi partea de bani pentru a cinsti pe toate căile memoria acestui savant român pe nedrept trecut sub tăcere. Datorită descoperirii sale, mulţumită insulinei, zic, am reuşit noi să descoperim remediul definitiv la Alzheimer.

Vă mulţumim!

Anunțuri

Un gând despre „Discursul unei nobeliste”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s