Doctoriţa şi impresarul (partea a treia: Vali îşi face curaj)

De citit: https://psihedelicul.wordpress.com/2011/05/10/doctorita-si-impresarul-partea-a-doua-cum-arata-barul/ .

— Sigur e-n regulă?

— Sigur, sigur, articulă chitaristul cu plăcintă de mere adamice.

„Diiid you know?… It was all going to go so wrong for you”…

Cuvintele lui David Gilmour se insinuau, înfrigurate, precum cele ale lui Dumnezeu pus în situaţia de a îşi exprima compasiunea faţă de Adam, părinteşte, ca şi cum i-ar fi părut rău că, într-un moment de furie, i-a trosnit una după ceafă de l-a trimis, învârtindu-se, până în străfundurile mundanului.

„And diiid you see?… It was all going to be so right for me”…

Mira deschise o clipă ochii din visarea pinkfloydiană. În celălalt capăt al tejghelei, la masa martorilor, Vali le cânta rockerilor o dată cu mp3-ul, făcându-i să zâmbească momentului de graţie pe care îl avea atunci vocea lui, de obicei asemănătoare unei scroafe intrate din greşeală într-o imensă centrifugă de vată pe băţ. Tot plimbându-şi privirea de la un martor la altul, bărbosul dădu de bruneta aceea cu ochi somnoroşi, cu sprâncene voievodal arcuite…

„Hey yooou… Did you ever realize what you’d become?
And did you see that it wasn’t only me you were running from?”…

— Nu, nu de tine fugeam! surâse străinul larg către brunetă, răspunzând zâmbetului ei complice, ca de la cunoscător la cunoscător.

— Poftim?

— Ziceam că… Dă-te, Ioane, la o parte… Ziceam că nu de tine fugeam, râse Busuioc odată ajuns lângă ea. Manuela se întoarse întâi în dreapta, apoi în stânga, pentru a-l putea vedea mai bine pe intrus, dar rapiditatea mişcărilor le dădu aerul că ar fi urmărit, speriată, un şoricar ce ar fi ţâşnit după o pisică sau un dulău de aport după lemn ori disc, aceasta mai ales că, după 25 de ani, obrajii, roşii, ai Lynxului începuseră să se fleoşcăiască, dându-i un aer de mops sau de cârciumar sictirit („piele de beţivan — ce vreţi?”) şi mustaţă pe oală ce nu voia în ruptul capului a se uni cu bărbuţa sârmoasă. În 2022, anul petrecut departe de Veta, în Bucureşti, zgârcindu-se la maximum pentru aducerea prietenei la Spitalul Universitar din Capitală, impresarul avea să slăbească jalnic, proces urmat de accentuarea flascităţii. Soţii Cepta fireşte că se îngrijorau văzându-l şi îl îndemnau să stea liniştit, că şi în Cluj-Napoca existau posturi bune, dar el nu şi nu, în Bucureşti se derulau programe majore de cercetare, Mira merita felia cea mare. Ce se petrecea? România dovedea încă o dată că se putea dezvolta foarte bine sub imperii: generaţia ’90 crescuse şi se maturizase sub influenţa noii URSS de la Strasbourg, Bruxelles şi Luxemburg („UERSS”, după formula euroscepticilor), însă poporul român, acel „monstru care îşi scoate capul înfricoşător dintr-o grămadă mare de moloz” (vorba lui Lemmy caracterizând rockul), poporul român, zic, reuşise şi de această dată să şunteze dominaţia străină cu propriile ei arme (fireşte, în limitele diplomaţiei — doar nu îşi permitea să rişte o intervenţie militară câtă vreme nu se bucura nici de capacităţi de luptă impresionante, nici de aliaţi pe picior de egalitate şi fideli). Iar armele în chestiune erau fondurile europene: generaţia ’90, după cum spuneam, se afla acum în jurul vârstei de 30 de ani, se şcolise o parte în ţară, o parte în străinătate, furase şi ea şi continua să fure din România, precum înaintaşii, dar înţelesese că, dacă voia să cosmopolitizeze ţara după firea ei, a generaţiei, trebuia şi să investească câte ceva, iar una dintre surse erau banii europeni, pe care cercetătorii (mai români decât politicienii) puseseră imediat mâna şi reporniseră motoarele oprite în 1990. Unul dintre aceste motoare duduia acum în cercetarea medicală, unde, oricât ar fi urât sudul ţării, Laurei Cepta i-ar fi plăcut să îşi vadă fiica. De aceea, după oarecare hâr-mâr, doctoriţa se învoise cu mutarea Mirei-Elisabeta în Bucureşti, împreună cu alunecosul dar, se pare, altruistul ei prieten. Părinţii medicinistei se oferiseră să contribuie cu jumătate din sumă, însă viitorul ginere se opusese categoric. Văzând aşa, dermatologa se simţise datoare să facă ceva pentru olteanul ogârjit de zgârcenia anului 2022, aşa că îi realizase un lifting facial de toată frumuseţea, başca îndepărtarea tuturor aluniţelor ce ar fi pus probleme. În august 2023, pe litoral, la şase luni după nuntă şi la o lună de la licenţa Vetei, Ion şi Romi aveau să observe această a doua schimbare cu un „ia uite, mă!” invidios, în timp ce, ignorate, şaormele li se sleiau în mâini, martore (şi ele) la examinarea pe toate feţele a textierului „defrişat”.

— Nu de tine fugeam, domnişoară…

— Mira. Mira Cepta.

— Vali Busuioc. Îmi pare bine.

—  Şi mie. Ea-i Manuela şi-i supărată pe tine.

— Da? De ce? zâmbi Vali în timpul glacialei (din partea blondei) strângeri de mâini.

— Ce-ai tu cu Michael Jackson? se încruntă Manuela.

— Eu? Hah… Eu n-am nimic cu el; ba dimpotrivă: îmi pare bine c-a existat un personaj atât de… pitoresc. Pedosfera trebuie să fie mândră c-a primit o asemenea figură, nu îşi putu stăpâni el un rânjet în timp ce accentua cuvântul.

— Ha, ha, ha… Ce să spun…

— Spune, de exemplu: „Un vultur stă pe pisc c-un pix în plisc.”

Mira izbucni în râs, râsul acela al ei care parcă spunea: „Mă, cine m-o fi procopsit pe mine cu de-alde voi? Unde v-am găsit, vere? La ce talcioc?”

— Da? Da’ nu mai bine spui tu: „paraizopropilbenzaldehidă”?

— Ba spun — uite: „paraizopropilbenzaldehidă”. Şi-ţi zic şi la ce se foloseşte cuminaldehida asta: la obţinerea de produse de toaletă şi de detergenţi, se transformă nou-venitul într-un baros pentru tencuiala Manuelei, blonda neştiind că numai cu câteva luni înainte, în Bucureştii de cazan, impresarul făcuse relaţii publice pentru o firmă de cosmetice.

— Mmm… mh! Cum de reuşiţi voi, oltenii, să fiţi aşa? se îndârji blonda dezarmată, cu pumnii strânşi, după ce aflase de la Sile ce hram purtau cei mai mulţi dintre martorii strânşi în jurul mesei.

— Cu talent, zâmbi celălalt, provocând acelaşi râs la bruneta cu ochi somnoroşi, care, ştergându-şi lacrimile, ridică un deget spre el:

— I-auzi! Şi cei doi, zâmbindu-şi larg, începură să cânte tare, făcând-o pe Manuela să îşi astupe urechile:

„The rain fell slooow, down on all the roofs of uncertainty.
I thought of yooou and the years and all the sadness fell away from me.”

— Adevărat… răspunse Busuioc cu celebra replică a lui Nazarov, care şedea acum în bar şi privea în gol, la unison cu Ion Clăparu’, gândindu-se, probabil, la aceeaşi Marghioală, “soprană urgisitoare, bucurie a spitalelor mele viitoare”, după cum îi scrisese Chilotu’ într-o misivă plină de of şi vai. După izgonirea din formaţie şi întoarcerea definitivă la Timişoara, Maria Balc-Stegaru mai ţinuse legătura cu Juan-Alejandro, dar numai la nivel colegial, dându-i de înţeles că el era deja istorie. Johnny nu pricepuse acest lucru, ba chiar prinsese a se înflăcăra mai tare, mergând până acolo încât începuse, indirect, prin Mishu, să facă demersuri pentru împăcarea cu Costi şi cu Mircea, în vederea părăsirii Jeg Tzappeshlitzului pentru Black Code. Abia doi ani mai târziu, în 2020, o dată cu albumul “Aer-sol în si bemol”, cu “Die Gewehrmatratze”, acea explozivă compoziţie a lui Mike, abia atunci avea Ionelio să îşi dea seama că Nazarov chiar era în stare de ceva, nu doar să-şi ia curele de la ta-su şi nume de manelişti pe ghiozdane. Între timp, obsesia lui Clapeş pentru Maria avea să se stingă, datorită descoperirii, în Cluj-Napoca, a mai multor gagici pe calapodul Zambilicii, obsesia lui statuisto-mochetistă: aschiloambe, introvertite şi depresive. De Zambilica se despărţise dintr-o mare prostie: fiind John într-o zi singur acasă, prin 2007, o invitase pe la el pe mica şi timida Zambilică (vorba vine “mica” — era cu un an mai mare). Şi, din vorbă-n vorbă, din sfâr în sfâr al prăjelii de ceapă pentru spaghete, cei doi nici nu băgaseră de seamă cum se pomeniseră unul peste celălalt, goi până la brâu. “Ş-atunci… Ş-atunci, Mishule… mi s-a făcut milă de ea, cum era ea aşa, mică şi firavă… Mi s-a făcut milă de ea. Ce râz’, bă, hapciupaliticule?” se supărase Noxul pe Printz, care, hohotind, scăpase din mâini “purceaua” de Cola fără dop în mijlocul magazinului, de-i dăduse vânzătoru-afară-n şuturi pe-amândoi. Lucrurile cu Zambilica întocmai aşa stătuseră, iar ceea ce se întâmplase ulterior urmase legea gravitaţiei martoriceşti: când unuia i se întâmpla ceva ruşinos şi, în plus, povestea, ca fraierul, atunci cu necesitate se crea un câmp de băşcălie în jurul lui, el fiind, însă, receptor. Întocmai aşa se petrecuse cu Ion: Mishu şi Mircea, colegi cu Clăpăugul în încă viul (sau, mai bine zis, “în încă nedefunctul”) Black Code al anilor 2005-2007, prin bunăvoinţa pixelilor camerei de la mobil, strânseseră o mână de martori (“aşa… cam cât ai da la scroafă”, lămurea John cu năduf), se filmaseră cântând “Prost ai fost că n-ai… întrebat-o de sănătate” (făcând intentionat pauză), urcaseră filmuleţul pe Internet, apoi dăduseră mesaje în masă cu legătura către el, mesaje ce, din greşeală, ajunseseră şi la id-ul Zambilicăi, cu un “Hă, hă, hă: ia uite, loome” (c-aşa se prostea Clapesh, care, credibil sau nu, fusese el însuşi unul dintre diseminatorii mesajului), “ia uite, loome, ce făcură Bercea şi Chelu.” Ionescu abia după aceea îşi dăduse seama că mesajul fusese primit şi de fată, dar era deja prea târziu. La sfârşitul acela de săptămână, Zambilica se afla la ţară, aşa încât Ion avea două zile să dea din colţ în colţ după un hacker care să se priceapă la spart conturi de messenger, mai ales că în acele zile Noxxie era certat cu Cătălin Stroe, hackerul martorimii craiovene. Cum căutarea eşuase, eşuase şi relaţia lui cu fata.

Acum, în schimb, ceea ce nu observă nimeni, în afară de Mishu (care, după cum s-a văzut, era girăfuţul martorimii statuisto-mochetiste, cu gâtul lui lung mai mult la figurat decât la propriu) fu, în timpul „the rain fell slow”-ului, lucirea din ochii impresarului şi a medicinistei, el văzându-se cu zece ani mai tânăr, la începutul anului al doilea de Comunicare, cu pleata proaspăt formată, iar ea închipuindu-se la capătul unui drum de zece ani, de şcoală şi de muncă, rezidentă într-un spital obsedant de alb, la fel de alb ca lungul ei halat, trenă legitimând fiziocratic dreptul de a se organiza în caste al medicilor cinstiţi până la sacrificiu… Şi, în alergările lor, unul aşa, altul în sens opus, se întâlniseră acum, cu gând să bată palma din fugă, dar se vede treaba că se prinseseră într-o învârtită ce abia începea…

— Voi în ce vreţi să vă specializaţi? le întrebă intrusul.

— În pediatrie şi-n genetică, răspunse Manuela cu o trufie abia ascunsă.

— Ooo… În două? Păi, n-o să-ţi fie greu?

— Explică-i tu, Mira, făcu blonda, în ochii verzi cu o lucire parte sastisită, parte de jenă că interlocutorul nu cunoştea o regulă atât de simplă:

— Genetica totdeauna-i o supraspecializare.

Răspunsul textierului veni sub forma unui zâmbet ce parcă spunea: „Daaa? I-auziţi, copii, ce-a zis Manuela! Ce-i spunem noi? „Braaavo, Manuela!”” Blonda sesiză nuanţa, aşa că îi răspunse lui Holloway în acelaşi nonverbal registru, cu o ridicare scurtă a bărbiei, gest în cadrul căruia zâmbetul apăru miiic de tot, ca o gaură de mitralieră într-o cazemată: „Aşa să ştii!”

— Şi tu, Mira?

— Nu ştiu încă… răspunse bruneta, plecând ochii spre halat, mai alb decât flacăra de magneziu. Pe Mira-Elisabeta o obseda albul dintr-un motiv foarte simplu: primele ei amintiri, de la doi ani şi ceva, se legau de cearşafurile („verincile, tu, c-aşa se zice la noi, în Ardeal, oltene”, îi râdea Mira, descheindu-i un nasture de la cămaşă, în timp ce se înălţa pe un picior şi îl ridica pe celălalt la spate), de cearşafurile puse la uscat pe trei culmi una după alta, pânzeturi pe care atât curăţenia, cât mai ales soarele acela puternic pentru ochii ei de copil le făceau de  un alb strălucitor, ca albul unui steag al creştinătăţii arborat înaintea unei lupte cu păgânii. De la înălţimea ei de-o şchioapă, albiturile păreau nişte pânze dintr-acelea verticale care sunt puse pe scenă pentru a marca trecerea către culise  şi pe care oamenii de teatru le numesc „pantaloni”. Mira întreaga viaţă a păstrat amintirea cearşafurilor, cu ea mică de tot, alergând printre ele şi dându-le la o parte cu mâinile de parcă ar fi fost nişte hăţişuri… apoi, pe măsură ce ea creştea, cearşafurile coborau din ce în ce mai mult, ca nişte cortine ce s-ar fi dat la o parte în jos. Ani de-a rândul a urmărit-o amintirea goanei printre cearşafuri însoţită chiar de senzaţia fizică a „răsfoirii” lor atât cu mâinile, cât şi cu nasul, iar obiceiul de mai târziu, începând cu ultimii ani ai liceului, de a folosi săpunuri şi parfumuri cu miros de mere verzi, de atunci i se trăgea. În nopţile de somn singuratic (anii de la Cluj-Napoca şi, mai apoi, cei de la Bucureşti, când Vali era plecat cu formaţia), în nopţile acelea, zic, în starea hipnagogică mai cu seamă, îi revenea amintirea tactil-olfactivă a hârjonelii printre albiturile clujene, hârjoneală transformată în senzaţie de înot, cum stătea ea aşa, lungindu-se şi chircindu-se pe diagonala patului, cu unghiile în pernă, imaginându-şi că perna era spinarea textierului şi gândindu-se ce centri nervoşi i-ar atinge. Dr. Cepta avea timp de toate astea la sfârşit de săptămână sau chiar şi în timpul ei, dacă stresul de la slujbă nu depăşea limita uzuală.

Pe măsură ce Mira crescuse, amintirea albului din cearşafuri fusese completată de cea a albului din spitale, unde se minuna văzându-i pe medici cum îşi păstrau calmul în mijlocul atâtor suferinţe. Ba mai mult: ceea ce îi servise pentru totdeauna drept lecţie de viaţă fusese zâmbetul ce era în stare să se înalţe de deasupra halatelor lui Corneliu şi al Laurei (oricât ar fi fost de grea operaţia din care ieşeau) când o zăreau venindu-le în întâmpinare din camera de gardă, unde, în albul general, radioul negru cu ceas deşteptător de la căpătâiul patului auster părea un drac ce s-ar fi ţinut scai de tine prin vămile văzduhului. De aceea, întâlnirea cu sunetele şi cu videoclipurile de la „Radio Ga-Ga” al Queen-ului şi, mai apoi, cu cele ale tuturor pieselor de Kraftwerk cu modulator de voce şi cu trimiteri spre zona sonorităţilor din electromagnetism, întâlnirea cu ele avea să se producă laolaltă cu o teamă aproape mistică, precum cea a unui om preistoric în faţa sunetelor unui şaman. Mai târziu, dr. Cepta avea să îşi lămurească de ce tocmai teamă: în primii ani ai conştiinţei, ce coincideau cu primii ani de hoinăreli pe holurile spitalelor, văzuse şi, mai ales, auzise vorbind prin laringofon oameni proaspăt operaţi la gât (care scoteau sunete precum cele ale unei formaţii de electro-pop), fapt ce îi produsese prima cutremurare în faţa suferinţei, cutremurare ajunsă la apogeu prin clasa a treia, o dată cu ascultarea la căşti a piesei „Ohm, Sweet Ohm” de una singură, în întunericul gros al miezului de noapte din cameră. Kraftwerk-ul a fost unul dintre motivele pentru care Mira s-a înţeles atât de bine cu Emilia Zugschnauze, şi ea avidă după cântecele „electroniştilor”. Acesta şi infinitul cinism al nemţoaicei, cu atât mai uimitor cu cât nu era însoţit de ofuscabilitate, ca la Manuela, ci îşi păstra armura de calm oricât de nepotrivită ar fi fost situaţia. De altminteri, nimeni nu îşi aducea aminte să o fi văzut pe Emilia ieşindu-şi din fire, decât, poate, când cu acuzaţia nefondată de rasism din partea mass-mediilor liberal-stângiste, ce i-ar fi făcut mândri pe cei din completele de judecată cominterniste. Dar chiar şi atunci dr. Zugschnauze nu făcuse altceva decât să măsoare camera în lung, în lat şi, mai ales, în adânc, micşorându-şi, totodată, adâncimea până la gudronul din plămâni.

Şi Veta, şi Emilia erau fane Kraftwerk, iar acesta a fost unul dintre punctele lor de convergenţă. În anii cât şi-a scris teza de doctorat (2023-2025, în Bucureşti, umplând apartamentul de alb şi de muzica nemţilor de mai sus, dar şi de învârtite din Maramureş, cele mai multe ieşind din taragotul lui Dumitru Fărcaş ca fruntea ţuicii din ţeava cazanului), în anii doctoranzi, după cum spuneam, neurochirurga încă rezidentă mereu avea să îl tragă de mânecă pe Psihedelicul încă şaormist: “Hai prin parc, hai prin parc!” Dar nu în oricare parc, ci în I.O.R. Impresarul a intrat la bănuieli, dar, iniţial, nu a întrebat-o nimic, ci a început doar a privi în toate părţile: se uita Veta după cineva? Îşi făcea ocheade cu vreunul? Nu a prins nici o mişcare. Până la urmă, a întrebat-o:

— Mă, da’ ce ţi-a venit cu al I.O.R.?

Mira nu i-a răspuns nimic; i-a pus doar degetul pe buze şi l-a tras într-un loc retras. Acolo, a scos telefonul, şi-a pus căştile, a butonat puţin, apoi i le-a întins soţului:

“Eeelektronenklääänge aus dem Radiolaaand”…

— Da. Kraftwerk — “Radioland”.

— Acum, înţelegi?

— Da. Suntem în 2025 — se-mplinesc 50 de ani de la lansarea albumului “Radio-Aktivität”.

— Nu.

— Cum nu?

— Nu la asta mă gândeam. Mai ascultă o dată.

“Eeelektronenklääänge aus dem Radiolaaand”…

— Hm… Laringofoanele de care spuneai tu şi traheotomiile?

— Nţ. Gândeşti prea departe.

— Atunci?

— Unde suntem noi acum?

— În parc.

— În care parc?

— Parcul de la Titan.

— Care cum se cheamă?

— I.O.R.

— Hopa… Ai muşcat momeala. Mai ascultă o dată.

“Eeelektronenklääänge aus dem Radiolaaand”…

— Aaa, gata — mă prinsei.

— Păi, vezi? Când eram mică şi ascultam refrenul ăsta, înţelegeam ceva de genul: “Iiioec”… Aşa, ca şi cum ai face gargară cu pufarine.

— Hehe… Dă să pupe Vali pe ea de pufarinoasă dragă…

— Mai lungeşte-l, mai lungeşte-l…

— Ce?

— Siropul, textiere. Ioi, că greu mai eşti de cap astăzi…

Veta, după cum spuneam, din prima a prins drag de Emilia (cum era ea, aşa, ascuţită la minte şi cu gusturi bune la trabucuri) şi nu şi-a pierdut simpatia pentru nemţoaică nici măcar după moartea ei, în 2045, când Lynx le-a istorisit martorilor, într-o memorabilă autocritică, episodul din 2027, de la hotelul bucureştean (de care nici măcar Mishu nu avusese habar până atunci), când era să o părăsească pe Mira-Elisabeta, care se afla în Cluj-Napoca, la părinţi, iar Holloway profitase de moment să doarmă şi aiurea, la hotel, căci casa era pustie, iar impresarul avea prea mare respect pentru curăţenia pe care dr. Cepta o făcea (chiar dacă el nu totdeauna reuşea să o păstreze) ca să aducă acolo ditamai ciurda de bezmetici puşi pe beţivăneală. Neurochirurga, auzind povestea cu Cremilia, nu s-a supărat nici pe oceanografă, nici pe bărbatu-său, gândindu-se că era destul de firesc pentru roacheri să păşească pe de lături, cu atâtea groupie-uri pe lângă ei. În ultimii ani de facultate, când textierul se găsea în Bucureşti, iar ea dădea din colţ în colţ după el în Cluj, Veta învăţase de la nişte babe să dea în cărţi şi în bobi, apoi se mai liniştise: semnele erau bune. Totuşi, pe măsură ce se afunda în programul de cercetare împotriva Alzheimerului, doctoriţa nu mai avusese timp de aşa ceva, şi iată surpriza, dezvăluită optsprezece ani mai târziu. „Să-ţi fie de bine — ce-a fost a fost. Am măcar atâta încredere în tine încât să fiu convinsă că m-ai fi anunţat dac-ai fi vrut să fugi cu ea.”

Mira fuma cam mult. Vali o bătea la cap să nu depăşească măsura (ş-aşa mare) de o ţigară pe zi, dar n-avea cu cine. Se-ntorcea dr. Zugschnauze din Oceanul Indian, începea casa să miroasă a trabucuri scumpe. Casa Mishului, căci dr. Cepta avea delicateţea de a nu fuma în locuinţa ei şi a impresarului decât la chefuri. Manuela mai călca strâmb, dar numai în lipsa lui Mikey, fiindcă Pilotu’ nu suporta mirosul de ars decât în cazul beţigaşelor parfumate. De aceea, cele două doctoriţe îşi găseau cel mai bun refugiu în fumoarele spitalelor. Vindecarea definitivă a Manuelei Petraşcu-Nazarov a venit sub forma maternităţii: o dată cu naşterea lui Carmen Nazarov (poreclit „Aripel” de către Radu Madagan, întrucât irlandezului îi era jenă să îl strige „Carmen” pe un băiat), o dată, zic, cu naşterea unicului copil al lui Mike, Manuela avea să renunţe definitiv la fumat. Mira, însă, nu. Nu până în 2054, imediat după moartea soţului. Fatalul accident vascular cerebral al acestuia avea să îi deschidă brusc ochii asupra sănătăţii în general, nu doar a celei neuronale, despre care ea ştia tot ce putea şti un pământean la nivel de mijloc al secolului al XXI-lea.

Mira-Elisabeta, după cum spuneam, a acceptat-o din prima pe Emilia în anturaj. De fapt, noţiunea de „a accepta” este greşită în acest caz, ea fiind rezervată obiectual oamenilor inferiori; dealtfel, întreaga teorie neocominternistă (deminternistă) a toleranţei/egalităţii/diversităţii/multiculturalismului etc. era adresată doar bicisnicilor, care nu reuşeau să se facă remarcaţi prin altceva decât prin forma lor nepredicativă, de participiu: „toleraţi”. Deşi, în aparenţă, un mare merit al teoriei era cel de reciclare a deşeurilor umane (să nu îi mai înlăture, adică, pe oamenii aceia, cum făcuseră nişte înaintaşi de-a lungul secolelor), totuşi, ea cădea în extrema cealaltă prin acordarea supremaţiei tocmai acelor deşeuri, la fel cum, în 1917, Lenin adusese la rangul de politică de stat „dictatura proletariatului” (dacă, într-adevăr, proletariatul ar fi putut avea o conştiinţă de clasă; dacă, în general, ar fi putut avea o conştiinţă mai departe de cea a fiziologiei individuale). Emilia, deci, nu şi-a  câştigat nici o acceptare — ea doar şi-a întemeiat o marcă de graniţă pe care a apărat-o absolut inconştient, prin simpla ei fire, timp de 19 ani, cât a interferat cu martorii: 2026-2045.

Veta, aşadar, a rezonat din prima cu Emilia. Singură Manuela a fost mai sceptică, deoarece presimţea că, pe terenul femeilor martorilor, Şenilia intenţiona să se extindă până la refuz. Dar nu a fost aşa: Cremilia nu dorea decât să îşi ştie casa casă, masa masă, iar Printzul Printz, cel puţin în lunile cât stătea ea pe-acasă. Altminteri, nu avea pretenţii — liberastia strămoşilor ei negustori şi nu numai îşi spunea, în aparenţă, cuvântul, cuvântul acela repetat până la agasare de generaţiile postbelice occidentale („trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască”), deşi ea, Emilia Zugschnauze, punea în practică motto-ul celor care ştiu cum să treacă prin viaţă: „Trăieşte, învaţă şi educă.” În 2026, la câteva luni după ce făcuseră cunoştinţă, cele două blonde în viaţă din familia martorilor (Maria Balc-Stegaru murise în 2025) se priveau cu un maxim de familiaritate, ceea ce îi dădea dreptate primului bassist al formaţiei, Radu Madagan, când cugetase el ceva, zece ani mai devreme, la un grătar în curtea Noxului, apropo de Viviana şi de Bombonica (aşa o chema în buletin), tangenţialele prietene ale lui Romi, respectiv Ion: „Uite, mă, Printzule: oricât am fi noi, bărbaţii, de certaţi sau, cel puţin, de reticenţi unii cu alţii, gagicile noastre totdeauna, dar totdeauna devin prietene la cataramă. Din prima, de cele mai multe ori.”

— Dacă vreţi să vă alăturaţi… rosti impresarul, arătându-le masa… ne-aţi face plăcere.

— Nu, mulţumim — şedem bine ş-aici.

— Om veni, zâmbi Mira împăciuitor, punând mâna pe mâna Manuelei. Da’ stai să ne terminăm cocktailurile-ăstea, no.

Blonda zâmbi sfidătoare în cinstea armistiţiului temporar câştigat de băuturi.

— No… bine, surâse impresarul către brunetă. Sile, băiatule, înc-un rând, te rog, se întoarse el peste câteva clipe cu ulcelele martorilor goale, fleoşcăind pe tejghea cotizaţiile lor sub forma unui teanc de bancnote ce făcu „plici!” ca un peşte pe masa cherhanalei.

„Poles Apart” se sfârşise de mult, dar muzica fusese curmată preţ de vreo zece minute: cu ochii la polilogul de dincolo de tejghea, Sile Brumă vărsase, din greşeală, ceva tocmai pe staţia de amplificare. Ioi, ioi, sări, scoate din priză, şterge, verifică pe toate feţele… Ce faci, vere? Dă drumu’ la muzică!… Staţi aşa, staţi aşa!… Huuuh — gata. Muzica, întreruptă tocmai în toiul lui „Marooned”, îşi reluă notele.

Mira privi în urma străinului care se îndepărta încărcat cu a doua serie de ulcele pline cu cu vin, ulcele care, dacă, în momentul acela, ar fi răsunat „pic”-urile începutului de „Echoes”, una-două ar fi ridicat glas: „Şi noi putem face-aşa! I-auzi, ia: pic… pic… Ce mai vrei? „Overhead, the albatros”…? Hai, gata, că-ţi ajunge, Psihedelice!” Mulţi ani mai târziu, într-una dintre pauzele fumegătoare din ţigară ori, la fel, clipocitoare, dar, de data asta, din cafea, dr. Cepta avea să îşi amintească de faptul că, în acea seară de vineri,  5 octombrie 2018, după ce se aşezase cu Manuela la masa martorilor, nu mai schimbase atât de multe cuvinte cu textierul, întrucât acesta era ocupat ba cu agenda (în care îşi nota deopotrivă date de concerte şi versuri), ba cu naveta între masă şi tejghea, ba cu cristalizarea bancurilor întregului popor al mesei.

La un moment dat, după o întrerupere zdravănă de aproape o oră, timp în care fusese proiectat scurt-metrajul (sau, dacă vreţi, multiplul videoclip) „The Final Cut”, muzica de pe „The Division Bell” reveni sub forma unui zvon de saxofon…

„From morning to night, I stayed out of sight”…

— Mira, dansezi?

— Da… răspunse bruneta mai mult din ochi, cu gândul survolând momentele când cele dintâi acorduri ale lui „The Piper at the Gates of Dawn” răsunaseră din sistemul audio al sufrageriei clujene. Înăuntru, ea, picior peste picior în fotoliu, cu cafeaua aburind alături, învăţa la anatomie, cu zece luni înaintea serii de faţă. Afară, undreaua anului 2017 avea veleităţi de pictoriţă, mărturie stând florile de gheaţă de pe geamuri, ca nişte fosile imprimate pe roci. Nici Corneliu, nici Laura nu erau acasă, aşa că medicinistei nu îi ameninţa nimeni sufrageria, înaltă şi ticsită până sus cu cărţi, transformată în bibliotecă în vara anului 1998, imediat după întoarcerea Laurei din maternitate, în semn de răzbunare a acesteia pentru toate serile în care prietenii lui Corneliu umpluseră încăperea de seminţe, bere, fotbal şi râgâituri. Chefliii n-aveau acum decât să facă deranj în fosta cameră de oaspeţi, de jos, ce nu fusese nici pe departe sufragerie, ci un simplu dormitor auster pentru cei aflaţi în trecere. Uimitor de repede pentru o lăuză, Laura, împreună cu Corneliu, mutase mobilele şi televizorul de sus, iar patul îl surghiunise în ceea ce servise până atunci drept camera lor de lucru şi care acum era sortită să devină camera nou-născutei, de îndată ce ea urma să intre în clasa I.

— Iaca: de-amu’, puteţi să vă scălămbăiţi şi să râgâiţi până v-o pchica lueta!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s