Inspiraţia Vetei (părţile unite)

Mira-Elisabeta Cepta era un neurochirurg excelent — mărturie stăteau numeroasele cazuri complicate de tumori la vârste dintre cele mai extreme, supuse sub laserul biruitor al doctoriţei. În anii ’30, clientela avea să devină din ce în ce mai numeroasă după ce un secretar de stat al României conduse, din decembrie 1989, de neokominternişti, fusese salvat de la paralizie pe viaţă de precisele mâini ale Vetei. Beat fiind la un chef, omul de stat căzuse de la balconul apartamentului gazdei, aflat la al patrulea etaj. Binecunoscutul zeu al beţivilor se pusese în mişcare şi de data asta, ferindu-l de moarte, dar situaţia era mai nuanţată.

Toată tărăşenia pornise de la o alarmă auto declanşată în parcare. La auzul ei, invitaţii, toţi în păr, dăduseră buzna pe balcon, unde „aparatcikul” (presa vremii dezgropase epitetul, musai scris cu k, pentru evidenţierea sorgintei străine), aparatcikul, zic, stătea la o ţigară împreună cu mai multe persoane, printre care o superbă damă de companie angajată pentru seara respectivă. În îmbulzeala creată, nimeni nu observase cum personajul se dezechilibrase şi picase peste balustradă, dar ancheta urma să o aducă pe prostituată în boxa inculpaţilor sub acuzaţia de vătămare corporală gravă. Că victima căzuse împinsă de corpul femeii era aproape evident pentru justiţie — rămânea de stabilit intenţia.

Întâmplător, cel vătămat, deşi docil membru al partidului de guvernământ, făcuse cu o lună înainte o declaraţie neuzuală pentru timpurile acelea centriste, mai centriste decât anusul: „Putem conduce România şi fără dădăcirea marii finanţe mondiale.” Începutul propoziţiei („putem conduce”) fusese destul de nefericit, dovadă stând titlurile mediilor opoziţiei: „România, doar pentru cizmele partidului-stat”; „Agenturili străine se întorc”; „Vom minţi şi vom fura,/ Ţara o vom izola” şi alte asemenea. Presa (audio-video-scrisă) aservită puterii se ferise de la comentarii, întrucât ar fi însemnat să devieze de la linia partidului şi a politicii internaţionale a României democratizate cu forţa; se mărginise la a publica declaraţiile Preşedintelui, ale Premierului şi ale ministrului superior ierarhic secretarului în cauză. Aceştia, cu zâmbete părinteşti, îl trimiteau pe „disident” în camera lui, că poate rămăsese vreo temă nefăcută şi s-ar fi supărat to’ar’şa-nvăţătoare.

Subiectul fusese unul delicat, la fel ca amestecul cu cianuri al Roşia Montană Gold Corporation (RMGC) în exploatarea aurului, a wolframului şi nu numai din uriaşul zăcământ de la Roşia Montană: oricât de înverşunate ar fi fost cele două tabere una împotriva celeilalte, o dădeau pe morendo când venea vorba despre corporaţia cea toxică, întrucât aceasta cumpărase publicitate la toate trusturile de presă din România, iar ambele blocuri partidiste ştiau că, odată ajunse la putere, urma să aibă de onorat pretenţiile companiei miniere. Dar cel mai enervant la RMGC-işti era faptul că roşienii plătiţi de ei să se plângă că vor să muncească şi nu au unde (deşi aveau la dispoziţie întreaga Românie, başca restul imperiului european, unde piaţa muncii fusese liberalizată până-n pânzele negre ale taberelor de infractori expulzabili), localnicii din Roşia Montană, zic, semănau cu acei falşi cerşetori din hipermagazine: îi vedeai plimbându-se încet şi umil mai ales în zona meselor, chirciţi de foame, trecând pe lângă tine fără nici un cuvânt, exact când bagi bucătura în gură, dinadins, privindu-te astfel încât să te facă a te simţi prost că tu ai şi ei nu, apoi îi surprinzi cinci minute mai târziu dând mâna surprinzător de vioi, de cordial şi de egalitar cu câte un paznic, iar peste alte cinci minute îi vezi scrutând încăperea, mutându-se în altă parte, după aceea reapărând şi cu pasul, şi cu ochiul, şi cu tăcerea sugestivă.

Revenind la secretarul de stat căzut de la etajul al patrulea: ambele tabere politice, amândouă feţele monedei deminterniste găsiseră cu cale să vorbească despre faptul că demnitarul era beţiv şi curvar — defecte adevărate, dar îngroşate până la şenilă. Nimeni nu îşi aducea aminte despre momentul de disidenţă.

Mirei nu îi păsa de aşa ceva, cu atât mai mult cu cât se obişnuise cu destrăbălata rockerime din juru-i. Oricum, pacientul era pacient „peste mode şi timp”. „Olimp!” sclipea trepanul, scrâşnind ca şi cum ar fi forat în râpa Uvedenrode.

Operaţia avea să dureze şaptesprezece ore fără întrerupere, cu dr. Cepta stând încontinuu la capătul întunecat al laserului, căci nici nu se gândea să părăsească respectivul caz, unde chiar şi un minut era leviathanic. Ajunsă acasă, urma să doarmă douăzeci şi trei de ore, ce nu mai dormise din sesiuni.

Imensul acesta simţ al chirurgiei Vetei i se trăgea dintr-o calitate aparent simplă: vedea. Avea ochi atât pentru întinderi (dovadă stătea premiul al III-lea pe ţară la Geografie; ratase primul loc din simplul motiv că fusese prima încercare), cât şi pentru adâncimi (mărturie depuneau regimentele de zeciuri de la dura Medicină clujeană, unde nouarii fuseseră cauzaţi de chefurile cu martorii).

Asta era cu Veta: vedea. Binoclu şi microscop, bruneta cunoştea fiecare celulă nervoasă a celui deschis, de cele mai multe ori dintr-o singură privire. De-aici i se trăsese spaima de o eventuală miopie serioasă şi mania pentru morcovi când, la începutul anului al II-lea de facultate, oftalmologul îi aşezase, pentru câteva luni, câte un sfert de dioptrie negativă pe fiecare ochi. Îi reproşase în multe rânduri soţului renunţarea la numele Deltamistic, dar fără succes.

Mira cea vizuală avea şi un oarecare talent la desen. Mishu terminase Facultatea de Stomatologie din Bucureşti în 2014, iar rezidenţiatul în 2017. Ucenicise un an pe lângă un dentist bucureştean şi se gândea să continue până la noi oportunităţi, dar în vara lui 2018 impresarul venise cu o cumpănă:

— Mishule, fii atent: eu şi Ion vrem să ne mutăm în Cluj, că ne-am găsit nişte slujbe bunicele — în tot cazul, mai puţin stresante decât aici. Lui Mike îi e destul de indiferent unde locuieşte, fiindcă-şi duce viaţa seminomad. Romi, din păcate, se-ntoarce la Craiova, la firma unor rude, iar Sandu şi Gabi sunt ţintuiţi de Bucureşti. Ideea e: tu ce faci?

— Martoresc. Vin cu voi — ce să fac?

— Eu mă gândeam aşa: vii cu noi, mai uceniceşti un an-doi, după care punem toţi mână de la mână şi-ţi înfiinţăm cabinet. Inclusiv tu.

— Io ştiu, Psihedelicule… Dacă nu am clientelă, n-o să vedeţi banii-napoi prea repede…

— Lasă banii, băi, Stelule, că nu suntem contabili. Ne faci gratis — asta să-ţi fie revanşa. Pe noi şi pe rudele apropiate.

— De, mă, Vali…

— Îţi facem şi renovări, şi schimbări de ustensile când e nevoie… tot. De sediu te descurci.

— Bă… Bine.

Asta se petrecuse prin iunie 2018, la două luni de la apariţia lui „Manole cel manual”. Un an mai târziu, într-o seară, Ion, Mihai şi Vali îi aşteptau pe ceilalţi în apartamentul unde locuiau cu chirie, să discute despre viitorul album, „Aer-sol în si bemol”. Veta şedea într-un fotoliu şi juca sudoku pe telefon, sorbind dintr-o cuba libre („Ce faci, bre, Căstroaico?” „Geopolitică fac. Nu ştii tu de-astea, Clapesh.”) Valentin le arăta celorlalţi doi martori în agendă nişte posibile zile pentru repetiţii. La un moment dat, vrând să ia din nou agenda, o văzu pe Mira desenând ceva în ea.

— Mira, ce faci?

— Ai răbdare!

Între timp, sosi Mike:

— Bă, mă sună Sandu. Zise să vă transmit că vin toţi cu intercity-ul — ajung la 10 fără 25.

— Ia uite, băăă… S-au chiaburit! Lumea nu ştie cum să pună ban pe ban, şi ei…

— Ce faci, Mira? Nu ştiam că desenezi.

— Că tu, pilot! Nu fi indiscret!

— Da, mă… se întoarse Nazarov spre treimea fundamentală. Vali, să te duci să-i iei, că au bagaje şi…

— Uite, no! surâse Veta, mângâind pletele impresarului.

— Uliuliuuu… Da’ ce făcuşi, neică, aci? Ia uite, Ioane: ne desenă ca pe Marx, Engels şi Lenin!

— Ca pe Creangă, Eminescu şi Slavici, tuuu! Nu mai ştii efigia ceea a ta de la Iaşi?

— Că bine zici, Ventuză frumoasă. Dă să pupe Vali mânuţa ei talentată!

Pe pagina agendei, chipurile statuisto-mochetiştilor îşi semeţeau profilurile unul în continuarea celuilalt: toate trei năsoase, ca în realitate, însă cu expresii diferite: Vali cu mustaţa zbârlită de patimă, Mishu cu zâmbetul său ca o octavă, iar Ion cu buzele late (dar nu groase) şi ochii melancolici.

Cu toate acestea, Mira-Elisabeta nu simţea nevoia să le arate martorilor tot ce desena, mai ales în faţa unui Johnny absolvent de Grafică şi aplaudat la expoziţiile din toată ţara şi a unui Mishu pesimist şi chitit pe critici. În 2024, Ioan-Alexandru îşi legase viaţa de arhitecta Castela, aşadar este evident că dr. Cepta începuse să se retragă şi mai mult în carapace.

Acum, însă, în 2028, desenul revenea…

Un miros de ojă începu să facă fandări prin cameră, rătăcind ca un cuvânt care nu îşi găseşte etimologia. Vali, culcat pe-o fâsnă, ca de obicei, se trezi. Martorul cel bărbos întotdeauna dormea pe partea aceea a patului care nu se găsea aproape de perete sau de fereastră; în caz contrar, visa urât. De la “magaoaiele” din copilărie până acum, la combustiile spontane ale muzicienilor pe scenă, Vali The Psychedelic, deşi avea patruzeci de ani, încă vedea tot felul de bâzdâgănii cu ochii-ăilalţi atunci când îşi adresa somnul peretelui ori ferestrei.

Impresarul se trezi, deci. Pe marginea cealaltă a patului, Veta îşi făcea unghiile. Doctoriţa împlinise în vară 30 de ani, dar tot fragedă era, făcând să ofteze lama bisturiului din toţi rărunchii, din toate razele pe care le reflecta.

Neurochirurga se uită la soţul ei: “Încă nu.”. Oja continua să facă gimnastică din miros.

Textierul deschisese pleoapele, dar mai mult în dorul lelii, aşa, ca o poezie fără prozodie, de care se ferea ca dracu’ de tămâie. Văzând că era întors către fereastră, gemu deranjat, le închise, apoi se suci pe partea cealaltă, unde dădu cu mâna de trupul cald al Vetei:

— Veto… gemu el din nou, oftând, apoi se trase mai către ea şi începu să o miroasă de-a lungul trupului, de la şold până la subsuoară, de la subsuoară către şold… Doamna doctor mirosea a mere verzi, dar nu crude, ci coapte cu tot belşugul lor de zeamă, gata să le muşti.

Subsuoară… şold… subsuoară… şold…

Haţ!

— Ioi! Tu, Vali, bolund ce eşti! râse ea, tresărindu-şi partea muşcată şi oprindu-se din vânturat unghiile.

— Oof, Veto, Veto… oftă dinţosul, culcându-şi pleata lângă şoldul mare şi bun. Cum nu te-aş mai iubi eu dac-aş putea…

Veta nu era hamburgherică, precum “atenţie, se-nchid faldurile!”-le cu care se combina Psihedelicu’ în anii de statuie şi Mocheta, de facultate şi chiar de formaţie, înainte să o cunoască pe medicinista cea brunetă şi sâsâită. Nu era nici hamburgherică, dar nici aschiloambă, astfel încât să nu îi ajungă nici pe-o măsea şi să-l enerveze cu subţirimea ei, la gândul că acuşi-acuşi avea să se transforme într-o sabie sau într-o suliţă, care să îl taie ori să îl înţepe. Nu arăta aşa. Veta era doar cilindrică, precum un vas de lut ieşit din mâinile drăgăstoase ale olarului. Şoldul acela mare, cald şi bun se dădu mai înspre impresar, ca să îi servească drept continuare a pernei, pernă pe care nu de puţine ori Psihedelicu’ o îmbăloşa prin colţul gurii, pe sub mustaţă.

Casa aceea mărişoară, situată într-un cartier umbros al Bucureştilor, fusese cumpărată de Valentin Busuioc şi Mira Cepta cu jumătate din sumă pe masă — cei doi avuseseră grijă să pună ban pe ban. Restul — rate. Doctoriţa îşi păstrase numele de fată după căsătorie, la insistenţele mamei, care tot nu se putea obişnui cu ideea că “juvetele” le luase fiica de lângă ei. Şi unde? Tocmai în Bucureşti, oraşul cel mai imprevizibil al României, o Românie ai cărei conducători, după 2014, îşi băgau, încet-încet, minţile-n cap, dar, totuşi… Bucureşti? Chiar şi Craiova era preferabilă, cu toată vânzoleala ei cobiliţărească.

În semi-vila aceea (demisol+mezanin+un pod umed, prăfuit şi aproape gol, în care se retrăgeau, uneori, impresarul şi doctoriţa pentru diverse fantezii ciudate, venite când dintr-o parte, când dintr-alta), în casa aceea mărişoară (care, cu toate acestea, nu se compara nici pe departe cu căsoiul de la Cluj), în casa bucureşteană, zic, cartierul general al samsarului şi al viitoarei nobeliste, aceasta din urmă era stăpâna. Mă rog… când avea vreme, căci programul de lucru o silea ca, în timpul liber, să poarte pe frunte o bentiţă îmbibată în camfor, pentru alungarea migrenelor de peste zi. Când nu era ea acasă, bărba-su îi chema pe ceilalţi şase bezmetici, pentru repetiţii ori pentru muzicalizarea vreunei ciudăţenii scrise de el recent. Şase sau câţi se găseau atunci în oraş. În orice caz: înaintea fiecărui concert, martorii totdeauna îşi luau liber de la serviciu câteva zile: de la una până la o săptămână întreagă, în funcţie de importanţa concertului. În cumplita perioadă 2021-2027, de lucru la trilogia “Construind Imperiul”, Vali s-a zbătut din răsputeri să îi ţină pe muzicieni laolaltă în acelaşi oraş cu el, dar nu s-a putut totdeauna. Mai întâi, era treaba că Mike se însurase în 2021, iar Marghioala nu putea părăsi Timişoara, unde lucra. Deci, Pilotu’ era sfâşiat între Timişoara şi Bucureşti ca Ioan Vodă Cel Cumplit între cămile. Apoi, Vali şi Ion voiau să rămână măcar un an în Capitală, să mai pună un ban deoparte, din slujbele mănoase pe care le aveau. În acest răstimp, în Cluj-Napoca, Veta dădea din colţ în colţ, de teamă să nu se-aleagă praful de relaţia ei cu impresarul, care deja îi vorbea de căsătorie, iar părinţii ei şi, mai ales, Manuela îşi exprimau din ce în ce mai tare şi mai des îndoielile, îngroşându-i stresul. Mishu îşi terminase rezidenţiatul, aşa că se putea angaja oriunde în ţară — nu se neliniştea decât cu privire la noul colectiv, dată fiind mizantropia lui atavică, amorţită în anii statuisto-mochetişti, dar care acum revenea ca un criminal la locul faptei. Sandu şi Gabi, în schimb, stăteau cel mai bine: în afară de viaţa în Jeg Tzappeshlitz, cei doi instrumentişti, absolvenţi de Conservator, găseau oricând de lucru, de la cântări prin cine ştie ce speluncă, alături de roacheri ameţiţi, până la colaborări serioase cu cântăreţi respectabili.

Anii 2021-2025, deci, au fost pe muchie de pană de chitară: cei şapte se întâlneau doar o dată pe lună, preţ de un sfârşit de săptămână. În 2022, cu un an înainte să absolve Veta, Vali era pe drumuri, făcând naveta între Bucureşti şi Cluj o dată pe lună şi înfăţişându-se din ce în ce mai slab, astfel încât Romi, la bâză, îl întreba în ce grotă avea de gând să se schimnicească. “Bă, impresare, tu cre’ c-o să te transformi în Şimnic 3, cu germana asta a ta”, rânjea Mishu, germanizând în “ş” grupul “sch”. Mike locuia încă în Timişoara. Abia anul 2025 a rezolvat problema, chiar dacă printr-o tragedie: moartea sopranei Maria Balc-Stegaru în explozia unui hangar din Timişoara. Mihail-Cristian a rămas în oraş timp de şase săptămâni, să o pomenească după rânduială, apoi l-a sunat pe Vali, oftând:

— Vezi că vin…

Şi venit a fost. În cele câteva luni, cât i-a luat să-şi compună, în linii mari, primele piese din a treia parte a trilogiei muzicale, fostul pilot militar a avut în faţa ochilor icoana Marghioalei… până într-o zi:

— Ia, mă: ce compuneţi voi aci? se aşeză Manuela pe o boxă, alături de Veta. Geneticiana cea blondă şi hiperactivă intra pentru a patra oară în viaţa ei într-un studio de înregistrări, iar formaţia era tot Jeg Tzappeshlitz, ca-ntâia dată. Manuela nimerise bine: Mikey compusese, în zilele acelea, o linie melodică pentru “Deprinderi”, iar acum cu toţii o cizelau. Blonda şedea sus pe boxă, bălăbănindu-şi picioarele şi încercând să imite când toba, când vreo chitară, când bassul… numai orga lui Ion era capăt de ţară, fiindcă Manuela nu se născuse ventrilocă. Mishu nu intra în discuţie, căci trupa abia începuse lucrul la partea instrumentală — versurile veneau mai târziu, pe pârtia degetelor transpirate ale Psihedelicului. De aceea, Plodu’ Întunerecului zăcea într-un fotoliu, cu ţigara în gură, pufăind în tactul muzicii şi plimbându-şi, absolut fără să vrea, privirea de la Manuela spre Romi şi înapoi.

Manuela şi Romi fuseseră împreună cam o lună, în toamna anului 2018, imediat ce martorii le întâlniseră pe cele două mediciniste. Relaţia se încheiase destul de fad, viitoarea geneticiană dându-şi seama că, de fapt, Romulus-Andrei nu era decât o copie mai în vârstă a lui Robertică, violonistul din studenţia ei: el nu avea astâmpăr, iar ea nu avea răbdarea încă unei decepţii. De aceea, acum, cei doi se priveau cel mult ca doi vecini.

În momentul acesta, în studioul ce îşi clătea ferestrele cu peisajul lunii octombrie a anului 2025, cu câteva zile înainte de a treizeci şi şaptea aniversare a Psihedelicului, Mike Bassistu’ era… nu chiar vesel: senin. Reuşise să treacă peste moartea Marghioalei, din aprilie, izbutise a se convinge că fusese doar o întâmplare, că nu ar fi trebuit să se afle nimeni acolo; necum el… o înmormântase şi o pomenise creştineşte, timp de şase săptămâni… ce mai trebuia acum făcut? În clipa de faţă, Mihail-Cristian îşi ciupea bassul, conştiincios ca totdeauna. Cele şapte coarde zbârnâiau supuse, dându-i de-nţeles că pe ele putea să şi le considere drept cele mai energice consolatoare.

La un moment dat, remarcând amuzamentul Manuelei, Mike The Lucky Seven începu să fie mai emfatic: ba puncta secvenţele importante ale liniei melodice prin ridicări de sprâncene ori prin smuciri în sus ale griffului… ba ţinea ritmul cu vârful piciorului, având grijă să sune ca o tobă a lui Gabi… ba, în momentele de “bluzăreală” ale melodiei (după se exprima Plodu’), se pornea să legene bassul, ca pe încă nenăscutul (nenăscutul, da) Carmen Nazarov… Manuela începu să zâmbească, la vederea jocului pilotăresc, dar atunci, în ziua aia, nu s-a concretizat nimic.

— Deci, asta fu a lu’ Mikey, da? ieşi Ion din amfiteatrul său de orgi, gândindu-se mai degrabă la ponderea compozitorilor în album decât să îl felicite pe bassist, care scoase un “dâm-dâm-dâm” afirmativ din coarde. Abia atunci admiraţia luă locul amuzamentului din zâmbetul blondei: “ia uite, mă: soldăţoi-soldăţoi, da’ le are”.

Manuela, în consecinţă, începu să îşi bălăngăne picioarele “allegro molto vivace”, după cum o auzise ea pe răposata Marghioala, împăunându-se. Manuela, zic, începu să râdă spre Mike cu râsul acela măcăit al ei, ca de fetiţă care face în ciudă lumii. Pilotenstein îi zâmbi, amabil şi fugar, grăbit să trateze cu Ion liniile următoarei compoziţii, semnată tot “Mike Nazarov”.

Două săptămâni mai târziu, la fel de fugar, blonda era sărbătorită pentru a douăzeci şi şaptea oară: de data asta, în sânul găştii de martori, într-un bar din Bucureşti, unde Veta se ţinuse scai de capul lui Vali să organizeze treaba. Acolo, în bar, la o masă mare, după amabilităţile de la început, lumea prinsese a se grupa în “bisericuţe”: Ion le povestea lui Romi, Sandu şi Gabi despre cel mai nou model de orgă pus în vânzare de o firmă importantă… Veta şi Castela făceau schimb de reţete… Mishu le asculta bălind… Mike se juca pe mobil, unde îşi instalase un mini-simulator aerian militar… Vali îl urmărea cu viu interes (“Ai grijă la turnu’ de control… Vezi bateria antiaeriană… Păzea MiGu’!… Phaaa… Câta racheta-i dăduşi…”)… Numai Manuela stătea stingheră, dând pe gât pahar după pahar cu vin din comerţ, ajungând să nu mai simtă gustul sulfiţilor.

La un moment dat, privirile îi poposiră pe simulatorul nazarovesc:

— Mă, ce faci tu aicea? se trase ea către bassist, cu o voce în care apăruseră vârtoape.

— Mă joc. Uite: eu sunt ăsta şi tre’ să-i dobor pe ăştia trei. Şi să am grijă să nu lovesc turnu’ de control.

— Te… joci, făcu ea, între revelaţie şi lehamite. Joacă-te mai bine cu fetele, nu cu pixelii, îl împinse ea cu o somnolenţă ce biruia lehamitea.

— Adevărat… îi răspunse Pilotu’, nedezlipindu-şi ochii de ecran.

— Păi, aşa e, bă, Mikey: joacă-te cu fetele, nu cu… manşa, îl împinse Psihedelicu’, iar Preafericitu’ fu cât pe-aci să se prăvălească peste Manuela.

— Ho, dă-te dreacu’!… Scuze, Manuela, se întoarse el către blondă, pe care mai că n-o dărâmase. Na, că murii… sărăcie ce eşti! îi arătă el apoi lui Vali ecranul mobilului, pe care se vedeau zburând bucăţi din avionul pilotat până atunci.

— Lasă, bă, că murişi pentru ţară!

Peste încă o săptămână, acelaşi grup, mai puţin Sandu şi Gabi, se afla înghesuit într-o lojă la Atheneu: cei doi conservatorişti concertau împreună cu o cântăreaţă de new age, iar martorii nu puteau rata aşa ceva. Manuela se nimerise aproape de Mike — numai Ion stătea între ei.

— Heiii!… Tu, Mira: ui’ cine-i acolo! ţâşni arătătorul geneticienei spre o lojă învecinată.

— Cine-i?

— Lucsiţa.

— Care Lucsiţa?

— Aia despre care ţi-am povestit eu… Aia, no, care-şi luxează fălcile de-atâta bârfă.

— Tot ce se poate… Tu povesteşti multe, râse Veta către “sora” ei.

— Ea e — dacă-ţi spun… Stai, s-o vedem mai bine. Ioane, permută-te mai încoace, efendi! Ti prego, îşi fasoli ea un accent italienesc, rânjind către Castela, care îşi dădea drept italian prenumele oricui râdea de el.

— Bine, bine…

— Permută-te, Gheorghe, permută-te, Ioane… îi zâmbi iepureşte Manuelei fostul locotenent de aviaţie, în timp ce şuncile clăparului erau înlocuite de liniile ei elastice, trasate parcă cu fâşii de gumă de mestecat.

— Poftim?

— Ast-ar fi ieşit dintr-o colaborare Radu Gyr-Ion Barbu. De la “Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”.

Vă daţi seama că s-a ales praful de atenţia martorilor la ce se cânta pe scenă: Manuela şi Mike îşi dădeau ghionturi şi se ciupeau, chicotind despre acea Lucsiţa şi nu numai, căci lojile înconjurătoare nu erau puţine… Vali adormise şi sforăia, obosit de serviciul de peste zi… Veta îi servea drept pernă, atentă atât spre scenă, cât şi la capul cel pletos, care mormăia ceva în somn… Ion şi Castela se pipăiau, grohăind şi nechezând de plăcere… Mishu, dacă văzuse cum sta treaba, îşi pusese căştile pe urechi, iar acum dădea din cap pe ritmul unui black metal mieunătoro-schelălăitor…

La un moment dat, Mikey scoase un icnet straşnic, provocând sâsâituri în jur, dar nu doar pentru asta, ci şi pentru puternicul geamăt ce urmă: Manuela îl muşcase de gât, iar fostul pilot militar, din reflex, îi arsese un dos de palmă peste gură, la fel cum îi arsese Castelei, cu câţiva ani mai-nainte, cu tot cu inel pe degetul pilotăresc, de izvorâseră două şuviţe de sânge din buzele nevestei noxiene.

— …Să mă treceţi strada… mormăi impresarul, continuându-şi în trezie vorba din somn, apoi capul îi căzu la loc în poala soţiei.

Blonda, sclifosită nevoie mare, începu să plângă cu sughiţuri, şi nu se lăsă până când Nazarov, victimă a cursei pentru dezarmare, avu ideea cea bună: să-i dea fetei ceea ce cerea… Mă rog: atât cât permitea contextul în care se aflau… că, deh…

— Ooo… Dă să pupe Mikey pe ea de bosumflată mică…

Că hâr, că mâr… Manuela renunţă, până la urmă, să mai cârnească din nas şi se lăsă îmbăloşată de eins-zwei-drei-ul formaţiei, provocând un “ooo…” de admiraţie printre ceilalţi şi un “mulţi ani trăiască”, piano cântat de către Ion, acompaniat de palmele clăparului, pufoase în pocneala lor ca două pernuţe de pisică. Mishu îşi dădu o clipă căştile jos şi, când văzu ce se petrecea, îşi aduse şi el obolul de felicitări, cu un rânjet şi cu un “LOL” sintetic, de parcă ar fi vrut să le spună: “corespundeţi, corespundeţi… aşa vă vreau”.

Zâmbind de amintirea lui Mike şi a Manuelei, Mira privi spre Vali: textierul încă dormea, cu pletele umplându-i doctoriţei poala acoperită de o fustă de stofă ce îi făcea coapsele să pară mai pufoase decât în realitate, când se afundau între ele obrajii Psihedelicului, scuturându-le apoi în dreapta şi-n stânga, repede-repede, ca un mixer nărăvaş, care le-ar fi schimbat telurilor sensul atunci când te-ai fi aşteptat cel mai puţin. Valentin nu se mira niciodată când o vedea pe Veta îmbrăcată de oraş, indiferent de ora ce i se revărsa nevestei peste plete şi i se scurgea prin şănţuleţele semnului lui Cain. “I se scurgea”, da, căci încordarea neurochirurgei se consuma lent, prin iţele neuronilor pacienţilor şi prin sinceritatea lucioasă a ustensilelor care parcă grăiau către ea: “eu ca eu, dar pe tine te vezi?”. Lynx, după cum spuneam, nu era surprins de piciorul de plecare pe care Mira-Elisabeta îşi lăsa greutatea corpului său gustos în momente prăpăstios de aleatorii: în octombrie 2018, când se împrietenise cu ea, impresarul îşi dăduse preabine seama că, înainte de asemenea pas, trebuia să gândească departe… departe… ca un răsunet de tulnic ce şi-ar fi făcut drum din Valea Izei până în Dealul Feleacului, plutind peste Transilvania ca duhul lui Decebal în 106 şi mai apoi. Şi s-a gândit omul: s-a gândit că prietenia cu o astfel de fată nu se putea închega decât cu capul plecat sub o întretăiere de de cruce şi de paloş (la început, prietenie — dragostea avea să vină pe neaşteptate, ca o siestă de lunetist)… se mai gândea că era vital să câştige încrederea severilor ei părinţi (chiar şi pe cea a tatălui, care nu era pe de-a-ntregul permisiv decât cu cei pe care îi cunoştea de cel puţin un an)… şi, nu în ultimul rând, se înfiora la gândul că, prin Mira, avea să vină mai aproape cu urechea de Ardeal, de inima României, prin inima Mirei, pe care bărbatul ei o auzea acum, prin vis, în coapsa femeii, bătând în aşteptare.

— Şi eu te iubesc, Textiere… îi şopti Veta, sărutându-i tâmpla. Tu n-ai să-mbătrâneşti niciodată, copil frumos… Tu vei fi tot ăla din “Barda lui Mihai”, care m-a dansat pe Pink Floyd… dirijorul orchestrei de bancuri a martorilor de la masa ta… Vei rămâne acelaşi cu cel din casa părinţilor mei, omul cu morfină contra neîncrederii lor…

— Cu morfină, cu morfină… mormăi Texteş afirmativ, deschizând ochii. Dacă n-ai fi apărut tu… ua-a-a! izbucni el, înecându-se cu propriul strigăt, în timp ce capul îi aluneca de pe coapsa neurochirurgei.

— Hehehehe…

— Nu e de râs, Veto! Nu e de râs deloc — era să crape inima-n mine!

— Da’ de inspiraţie ce zici, Lynxule?

— Nu mai zic nimic — mă duc să-mi fac un senviş.

— Uuuuuuă, gămane! Ptrrr-ă-ni-hou! hohoti Mira în urma lui, după cum învăţase din diversele formule de politeţe ale martorilor, strigate mai ales cu gura plină, pentru efect motric adus imaginii poetice.

Ardeleancă cu rădăcini maramureşene, Mira-Elisabeta Cepta niciodată nu se pripea, spre deosebire de smucitul de bărba-su când, de exemplu, vedea vreo şaormerie sau vreo ediţie de lux a operelor complete semnate “Serghei Esenin”. De aceea, doamna doctor nici nu se mişcă dintre perne, aşteptând ca jocul de scenă al celuilalt să se consume între crestele molarilor şi porii miezului de pâine.

Peste vreun sfert de oră, Holloway se întoarse în cameră, mustăcindu-şi supărarea, trăgând, adică, la vrau într-o varniţă în care se amestecau deopotrivă morocăneala, amuzamentul şi admiraţia pentru Veta, în proporţii lesne de ghicit.

— Dă să pupe Vali pe ea de inspirată mică! se aruncă impresarul asupra nevestei, cuplul iscând prin cameră zboruri de MiGuri textile, dintre care pe unele nişte Nazarovi în miniatură cu dragă inimă le-ar fi pilotat, făcând ca Mihail-Cristian să îşi merite numele de cod de “Mike Chilotu’ “, sub care Mishu îl trecuse în agenda telefonică în timpurile statuisto-mochetiste, luându-şi peste ceafă o palmă mai degrabă amuzată, dar care făcuse să răsune întreg Keopsul, la fel cum răsuna, în momentul de faţă, camera celor doi soţi de grohăiturile lor pofticioase.

Deasupra, se vedea mâna Castelei, arhitecta grupului de martori: tavanul, ascuns de Veta sub o seamă de cearşafuri precum nişte baldachine, cu care mai acoperise până atunci partea aceea a camerei (făcând-o să semene cu un cort de campanie în care Mike ar fi jucat şah printre bubuiturile obuzelor), tavanul, acum, parcă îşi scurgea spre ei literele sângerii pictate ca în filmele cu vampiri:

LA MULŢI ANI CUVÂNT-TREPANI!

Anunțuri

Un gând despre „Inspiraţia Vetei (părţile unite)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s