Pe Veta o obseda albul

Pe Mira-Elisabeta o obseda albul dintr-un motiv foarte simplu: primele ei amintiri, de la doi ani şi ceva, se legau de cearşafurile („verincile, tu, c-aşa se zice la noi, în Ardeal, oltene”) puse la uscat pe trei culmi una după alta, cearşafuri pe care atât curăţenia, cât mai ales soarele acela puternic pentru ochii ei de copil le făceau de  un alb strălucitor, ca albul unui steag al creştinătăţii arborat înaintea unei lupte cu păgânii. De la înălţimea ei de-o şchioapă, cearşafurile păreau nişte pânze dintr-acelea verticale care sunt puse pe scenă pentru a marca trecerea către culise  şi pe care oamenii de teatru le numesc „pantaloni”. Mira întreaga viaţă a păstrat amintirea cearşafurilor, cu ea mică de tot, alergând printre ele şi dându-le la o parte cu mâinile de parcă ar fi fost nişte hăţişuri… apoi, pe măsură ce ea creştea, cearşafurile coborau din ce în ce mai mult, ca nişte cortine ce s-ar fi dat la o parte în jos. Ani de-a rândul a urmărit-o amintirea goanei printre cearşafuri însoţită chiar de senzaţia fizică a „răsfoirii” lor atât cu mâinile, cât şi cu nasul, iar obiceiul de mai târziu, începând cu ultimii ani ai liceului, de a folosi săpunuri şi parfumuri cu miros de mere verzi, de atunci i se trăgea. În nopţile de somn singuratic (anii de la Cluj-Napoca şi, mai apoi, cei de la Bucureşti, când Vali era plecat cu formaţia), în nopţile acelea, zic, în starea hipnagogică mai cu seamă, îi revenea amintirea tactil-olfactivă a hârjonelii printre albiturile clujene, hârjoneală transformată în senzaţie de înot, cum stătea ea aşa, lungindu-se şi chircindu-se pe diagonala patului, cu unghiile în pernă, imaginându-şi că perna era spinarea textierului şi gândindu-se ce centri nervoşi i-ar atinge. Dr. Cepta avea timp de toate astea la sfârşit de săptămână sau chiar şi în timpul ei, dacă stresul de la slujbă nu depăşea limita uzuală.

Pe măsură ce Mira crescuse, amintirea albului din cearşafuri fusese completată de cea a albului din spitale, unde se minuna văzându-i pe medici cum îşi păstrau calmul în mijlocul atâtor suferinţe. Ba mai mult: ceea ce îi servise pentru totdeauna drept lecţie de viaţă fusese zâmbetul ce era în stare să se înalţe de deasupra halatelor lui Corneliu şi al Laurei (oricât ar fi fost de grea operaţia din care ieşeau) când o zăreau venindu-le în întâmpinare din camera de gardă, unde, în albul general, radioul negru cu ceas deşteptător de la căpătâiul patului auster părea un drac ce s-ar fi ţinut scai de tine prin vămile văzduhului. De aceea, întâlnirea cu sunetele şi cu videoclipurile de la „Radio Ga-Ga” al Queen-ului şi, mai apoi, cu cele ale tuturor pieselor de Kraftwerk cu modulator de voce şi cu trimiteri spre zona sonorităţilor din electromagnetism, întâlnirea cu ele avea să se producă laolaltă cu o teamă aproape mistică, precum cea a unui om preistoric în faţa sunetelor unui şaman. Mai târziu, dr. Cepta avea să îşi lămurească de ce tocmai teamă: în primii ani ai conştiinţei, ce coincideau cu primii ani de hoinăreli pe holurile spitalelor, văzuse şi, mai ales, auzise vorbind prin laringofon oameni proaspăt operaţi la gât (care scoteau sunete precum cele ale unei formaţii de electro-pop), fapt ce îi produsese prima cutremurare în faţa suferinţei, cutremurare ajunsă la apogeu prin clasa a treia, o dată cu ascultarea la căşti a piesei „Ohm, Sweet Ohm” de una singură, în întunericul gros al miezului de noapte din cameră. Kraftwerk-ul a fost unul dintre motivele pentru care Mira s-a înţeles atât de bine cu Emilia Zugschnauze, şi ea avidă după cântecele „electroniştilor”. Acesta şi infinitul cinism al nemţoaicei, cu atât mai uimitor cu cât nu era însoţit de ofuscabilitate, ca la Manuela, ci îşi păstra armura de calm oricât de nepotrivită ar fi fost situaţia. De altminteri, nimeni nu îşi aducea aminte să o fi văzut pe Emilia ieşindu-şi din fire, decât, poate, când cu acuzaţia nefondată de rasism din partea mass-mediilor liberal-stângiste, ce i-ar fi făcut mândri pe cei din completele de judecată cominterniste. Dar chiar şi atunci dr. Zugschnauze nu făcuse altceva decât să măsoare camera în lung, în lat şi, mai ales, în adânc, micşorându-şi, totodată, adâncimea până la gudronul din plămâni.

Şi Veta, şi Emilia erau fane Kraftwerk, iar acesta a fost unul dintre punctele lor de convergenţă. În anii cât şi-a scris teza de doctorat (2023-2025, în Bucureşti, umplând apartamentul de alb şi de muzica nemţilor de mai sus, dar şi de învârtite din Maramureş, cele mai multe ieşind din taragotul lui Dumitru Fărcaş ca fruntea ţuicii din ţeava cazanului), în anii doctoranzi, după cum spuneam, neurochirurga încă rezidentă mereu avea să îl tragă de mânecă pe Psihedelicul încă şaormist: “Hai prin parc, hai prin parc!” Dar nu în oricare parc, ci în I.O.R. Impresarul a intrat la bănuieli, dar, iniţial, nu a întrebat-o nimic, ci a început doar a privi în toate părţile: se uita Veta după cineva? Îşi făcea ocheade cu vreunul? Nu a prins nici o mişcare. Până la urmă, a întrebat-o:

— Mă, da’ ce ţi-a venit cu al I.O.R.?

Mira nu i-a răspuns nimic; i-a pus doar degetul pe buze şi l-a tras într-un loc retras. Acolo, a scos telefonul, şi-a pus căştile, a butonat puţin, apoi i le-a întins soţului:

“Eeelektronenklääänge aus dem Radiolaaand”…

— Da. Kraftwerk — “Radioland”.

— Acum, înţelegi?

— Da. Suntem în 2025 — se-mplinesc 50 de ani de la lansarea albumului “Radio-Aktivität”.

— Nu.

— Cum nu?

— Nu la asta mă gândeam. Mai ascultă o dată.

“Eeelektronenklääänge aus dem Radiolaaand”…

— Hm… Laringofoanele de care spuneai tu şi traheotomiile?

— Nţ. Gândeşti prea departe.

— Atunci?

— Unde suntem noi acum?

— În parc.

— În care parc?

— Parcul de la Titan.

— Care cum se cheamă?

— I.O.R.

— Hopa… Ai muşcat momeala. Mai ascultă o dată.

“Eeelektronenklääänge aus dem Radiolaaand”…

— Aaa, gata — mă prinsei.

— Păi, vezi? Când eram mică şi ascultam refrenul ăsta, înţelegeam ceva de genul: “Iiioec”… Aşa, ca şi cum ai face gargară cu pufarine.

— Hehe… Dă să pupe Vali pe ea de pufarinoasă dragă…

— Mai lungeşte-l, mai lungeşte-l…

— Ce?

— Siropul, textiere. Ioi, că greu mai eşti de cap astăzi…

Veta, după cum spuneam, din prima a prins drag de Emilia (cum era ea, aşa, ascuţită la minte şi cu gusturi bune la trabucuri) şi nu şi-a pierdut simpatia pentru nemţoaică nici măcar după moartea ei, în 2045, când Lynx le-a istorisit martorilor, într-o memorabilă autocritică, episodul din 2027, de la hotelul bucureştean (de care nici măcar Mishu nu avusese habar până atunci), când Mira-Elisabeta se afla în Cluj-Napoca, la părinţi, iar Holloway profitase de moment să doarmă şi aiurea, la hotel, căci casa era pustie, iar impresarul avea prea mare respect pentru curăţenia pe care dr. Cepta o făcea (chiar dacă el nu totdeauna reuşea să o păstreze) ca să aducă acolo ditamai ciurda de bezmetici puşi pe beţivăneală. Neurochirurga, auzind povestea cu Cremilia, nu s-a supărat nici pe bărbatu-său, gândindu-se că era destul de firesc pentru roacheri să păşească pe de lături, cu atâtea groupie-uri pe lângă ei. În ultimii ani de facultate, când textierul se găsea în Bucureşti, iar ea dădea din colţ în colţ după el în Cluj, Veta învăţase de la nişte babe să dea în cărţi şi în bobi, apoi se mai liniştise: semnele erau bune. Totuşi, pe măsură ce se afunda în programul de cercetare împotriva Alzheimerului, doctoriţa nu mai avusese timp de aşa ceva, şi iată surpriza, dezvăluită optsprezece ani mai târziu. „Să-ţi fie de bine — ce-a fost a fost. Am măcar atâta încredere în tine încât să fiu convinsă că m-ai fi anunţat dac-ai fi vrut să fugi cu ea.”

Mira fuma cam mult. Vali o bătea la cap să nu depăşească măsura (ş-aşa mare) de o ţigară pe zi, dar n-avea cu cine. Se-ntorcea dr. Zugschnauze din Oceanul Indian, începea casa să miroasă a trabucuri scumpe. Casa Mishului, căci dr. Cepta avea delicateţea de a nu fuma în locuinţa ei şi a impresarului decât la chefuri. Manuela mai călca strâmb, dar numai în lipsa lui Mikey, fiindcă Pilotu’ nu suporta mirosul de ars decât în cazul beţigaşelor parfumate. De aceea, cele două doctoriţe îşi găseau cel mai bun refugiu în fumoarele spitalelor. Vindecarea definitivă a Manuelei Petraşcu-Nazarov a venit sub forma maternităţii: o dată cu naşterea lui Carmen Nazarov (poreclit „Aripel” de către Radu Madagan, întrucât irlandezului îi era jenă să îl strige „Carmen” pe un băiat), o dată, zic, cu naşterea unicului copil al lui Mike, Manuela avea să renunţe definitiv la fumat. Mira, însă, nu. Nu până în 2054, imediat după moartea soţului. Fatalul accident vascular cerebral al acestuia avea să îi deschidă brusc ochii asupra sănătăţii în general, nu doar a celei neuronale, despre care ea ştia tot ce putea şti un pământean la nivel de mijloc al secolului al XXI-lea.

Mira-Elisabeta, după cum spuneam, a acceptat-o din prima pe Emilia în anturaj. De fapt, noţiunea de „a accepta” este greşită în acest caz, ea fiind rezervată obiectual oamenilor inferiori; dealtfel, întreaga teorie neocominternistă (deminternistă) a toleranţei/egalităţii/diversităţii/multiculturalismului etc. era adresată doar bicisnicilor, care nu reuşeau să se facă remarcaţi prin altceva decât prin forma lor nepredicativă, de participiu: „toleraţi”. Deşi, în aparenţă, un mare merit al teoriei era cel de reciclare a deşeurilor umane (să nu îi mai înlăture, adică, pe oamenii aceia, cum făcuseră nişte înaintaşi de-a lungul secolelor), totuşi, ea cădea în extrema cealaltă prin acordarea supremaţiei tocmai acelor deşeuri, la fel cum, în 1917, Lenin adusese la rangul de politică de stat „dictatura proletariatului” (dacă, într-adevăr, proletariatul ar fi putut avea o conştiinţă de clasă; dacă, în general, ar fi putut avea o conştiinţă mai departe de cea a fiziologiei individuale). Emilia, deci, nu şi-a  câştigat nici o acceptare — ea doar şi-a întemeiat o marcă de graniţă pe care a apărat-o absolut inconştient, prin simpla ei fire, timp de 19 ani, cât a interferat cu martorii: 2026-2045.

Veta, aşadar, a rezonat din prima cu Emilia. Singură Manuela a fost mai sceptică, deoarece presimţea că, pe terenul femeilor martorilor, Şenilia intenţiona să se extindă până la refuz. Dar nu a fost aşa: Cremilia nu dorea decât să îşi ştie casa casă, masa masă, iar Printzul Printz, cel puţin în lunile cât stătea ea pe-acasă. Altminteri, nu avea pretenţii — liberastia strămoşilor ei negustori şi nu numai îşi spunea, în aparenţă, cuvântul, cuvântul acela repetat până la agasare de generaţiile postbelice occidentale („trăieşte şi lasă-i şi pe alţii să trăiască”), deşi ea, Emilia Zugschnauze, punea în practică motto-ul celor care ştiu cum să treacă prin viaţă: „Trăieşte, învaţă şi educă.” În 2026, la câteva luni după ce făcuseră cunoştinţă, cele două blonde în viaţă din familia martorilor (Maria Balc-Stegaru murise în 2025) se priveau cu un maxim de familiaritate, ceea ce îi dădea dreptate primului bassist al formaţiei, Radu Madagan, când cugetase el ceva, zece ani mai devreme, la un grătar în curtea Noxului, apropo de Viviana şi de Bombonica (aşa o chema în buletin), tangenţialele prietene ale lui Romi, respectiv Ion:

— Uite, mă, Printzule: oricât am fi noi, bărbaţii, de certaţi sau, cel puţin, de reticenţi unii cu alţii, gagicile noastre totdeauna, dar totdeauna devin prietene la cataramă. Din prima, de cele mai multe ori.

Anunțuri

Un gând despre „Pe Veta o obseda albul”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s