Adevărul despre Cheile Buţii. Cum a căzut Vali în canal

Cele 24 de ore ce au făcut trecerea de la Craiova la Cheile Buţii Ion-Marian Mierloi avea să şi le amintească până şi în ultimele sale ore pe Pământ, Pământ de a cărui ţărână mereu îşi umplea degetele picioarelor când era mic, apoi pe cele ale mâinilor când, odată devenit tată, se juca în grădină cu fetiţa lui, făcând nenumărate gropi şi muşuroaie, de ai fi crezut, văzându-l, că pregăteşte frontul pentru un Mike puradel.

Nu întâmplător am adus vorba despre Mike: Mihail-Cristian Nazarov fusese şi el prezent la Cheile Buţii, dând grupului de martori un suflu de „teeen-hut!” din fundul plămânilor lui de nefumător (specie rarissimă printre roacherii statuisto-mochetişti) şi făcând o faptă bună într-un moment tulbure al grupului. Întreaga istorie Nelu Mierloi avea să o relateze, cu accentul lui american, zece ani mai târziu, în 2019, în faţa prietenei sale de-o viaţă, Antoaneta Cluceru, devenită mai apoi soţie şi parteneră de vânturat lumea, mai răspândit cunoscută drept Antoaneta cea Înţepenită:

— Eee, Antoaneto, stai aci ş-ascultă, că o dată mă prinzi cu chef… Tu-l mai ştii pe Vali?

— Vali care-a terminat în Buzeşti? Da, cum să nu? Nu era el cu doi ani mai mic decât mine şi c-un an mai mare ca tine?

— Păi, este, că încă trăieşte. E prin Cluj acu’. Aşa: în 2009, în vara aia când ne despărţiserăm noi, m-am dus cu ăştia, cu martorii, la Cheile Buţii, să-mi iau un pic lumea-n cap, să mai uit.

— Băăă… Ne certaserăm ca proştii.

— Chiar că, Antoaneto… Da’ de la ce?

— Eee, de ce… Hai, nu mai face pe niznaiu’! Vrei să-ţi amintesc de Reta?

— Care Reta, soro?

— Eee, care Reta… Reta Abereta, Reta Electreta, că era rezistentă — nu-i intra nimic în cap. Era, vorba lu’ Madagan, „proastă ca o bere caldă”.

— Aaa, parcă-mi amintesc…

— Păi, vezi? Şi poate-ţi aminteşti şi de ce te-ai combinat cu ea.

— O săptămân-am stat cu ea — nu mai mult.

— Hopa… Ia uite cum începe Nelu-al meu să-şi amintească…

— Da, mă, da, că, dup-aia, m-am întors la tine, că ştii doar că te iubesc…

— Hai, lasă, nu mă pupa, că ştiu că joci teatru. Zi cu Reta.

— Mă, da’ ce e asta? Epurare stalinistă? Am eu faţă de Kamenev?

— Eee, biiine, hai… Zi, atunci, cu Cheile Buţii.

— Da… Radu Madagan organizase toată treaba — el mai fusese acolo cu Costi, cu Ion, cu Mishu… când se-mbătaseră el şi Ion şi „se bătuseră cu ursu’ „… ştii faza. De data asta, Mishu nu mai putuse veni, că era-n practică, iar Ion făcea pregătire la Bucureşti pentru Grafică — intrase pe ultima sută de metri. Vali terminase practica — la TVR Craiova o făcuse, venise de-acolo cu aere de reporter… nevoie mare. Nu puteai să iei o palmă de el. Textieru-era pe-atunci combinat cu una, Karina, o poreclise Mishu „Ocarina”, că era isterică, piţigăiată ş-avea şi forma unei ocarine, că era hamburgherică şi destul de-naltă — de-ar fi chemat-o Mărioara, s-ar fi ales cu porecla „Dulăpioara”. Radu… Radu se despărţise de gagică, iar Mike era pe felie doar cu aviaţia militară. Abereta era cam fandosită — voia la cabană —, da’ io rămăsesem chel la buzunar, aşa c-am dormit amândoi la cort. Ăst-a şi fost motivul pentru care-am lăsat-o: prea era pretenţioasă.

— Aaa, deci, de-asta te-ai întors la mine. Nu din vreo remuşcare!

— Ei…

— „Era pretenţioasă”, auzi… Da’ ce? Eu am standarde joase? Asta vrei să spui, nu?

— Antoaneta, nu începe… Fir-ar al dracului de cort, că mai bine n-aduceam vorba! Ete, na, că pierdui firu’! Despre ce povesteam?

— Despre Reta…

— Dă-o, că-i mai zic ceva de Retă… Nu mai ştiu. Eh — fie-ţi de bine!

— Hai, Neluţule…

— Poţi să te pisiceşti cât vrei; nu mai povestesc.

— Hai, că-ţi fac îngheţată.

— Eee… Aşa, da. De care?

— De care vrei tu.

— De ananas.

— De ananas. Zi cu Cheile Buţii.

— Cheile Buţii, da… Toată epopeea-n Gara Craiova a-nceput: ne-am adunat noi acolo c-o oră-nainte, paranoici cât şase Radu Madagan la un loc, cu gând să nu pierdem trenu’. Ăştia cărţi, ăilalţi table… Eu stăteam cu Reta-ntr-un colţ…

— Şi ce făceaţi?

— Făceam… Ne uitam la panourile cu trenuri — e bine?

—  E bine.

— Eram o adunătură de ciudaţi: Vali, la pantaloni trei sferturi, tricou cu Led Zeppelin şi pelerină de ploaie de camuflaj… în mână cu plasa burduşită cu haine, iar în spate c-un ditamai rucsacu’-cadru, purtând ca moţ cortul făcut sul, împrumutat de la ai lui pentru noi, pentru mine şi Reta… Reta, cât era ea de dulapă, era-ndesată-ntr-un corset roşu peste nişte haine negre strâmte, cu balconiada revărsată… Mike a venit cu ta-su…

— Cu ta-su la Cheile Buţii?

— Eee, nu… Cu ta-su pân’ la gară, că n-avea somn în noaptea aia. Da’ faza e c-a stat cu el pân-a plecat trenu’ din gară — îi făcea cu mâna de pe peron.

— Păi, normal.

— Nu, n-a fost normal, că trenu-a avut patru ore-ntârziere: trei de sosire şi una de pornire.

— Eee, na…

— Dacă-ţi spun… I se defectase locomotiva pe la Malu Mare, care e la nici 15 km de Craiova… 11-12, cam aşa… iar papagalii ăia, în loc s-o schimbe, ce s-or fi gândit? „A, e tren de noapte, nu circulă nimeni la ora asta… hai s-o reparăm aici, dă-i dreacu’ de oameni — s-aştepte!”

— Ş-aţi aşteptat.

— Am aşteptat, aştepta-i-ar dracii! Stăm noi acolo zece minute… douăzeci… o juma’ de oră… „Radule, ia dă fuga pân’ la casieriţe!” Se-ntoarce Radu — nu ştia nimeni nimic. Mai stăm: încă zece minute, încă douăzeci, înc-o juma’ de oră… Radu-adormise. „Mikey, du-te tu, că tot te plimbi de colo-colo degeaba”… Ăsta, Pilotu’, dădea cu pasu-ncolo şi-ncoace pe peron, ca câinele-n cuşcă… Ta-su stătea de taină cu Lynx, că-mi şi aduc aminte: „Nu se mai fac, domn’e, lucruri ca pe vremuri… ofta al bătrân. Păi, pe vremea lu’ Ceauşescu, dacă pornea trenu’ din Craiova şi mergea pân’ la Botoşani, n-avea locomotiva nici pe dracu’ — abia dacă i se-ncingea un pic motoru’.” „Adevărat…” făcea Mikey, de colo. „Dacă mai trăia Ceauşescu şi se-ntâmpla una ca asta, îi împuşca imediat, pentru sabotaj. Pe toţi, la rând: câte-un “şapte-şai’ j’ doi” pentru fiecare.” „Drept în cap, drept în cap”, băga şi Holloway, numa’ de-al dracu’, pentru plăcerea de-a-i vedea pe Nazarovi încrâncenându-se.  Şi tot aşa…

— Haha… Aşa făcea Vali, ă? Câinele…

— Da… Da’ să vezi ce făcea Mike… de fapt, ce făcuseră Mike şi Lynx înainte să se-apuce la taină cu Nazarov-senior… pe care tot Mihail îl cheamă, apropo. Da’ fără Cristian.

— Ce făcuseră?

— Veneau to’ felu’ de trenuri… E inutil să spun că toţi ceilalţi adormiseră, în frunte cu Karina, după ce bombănise o juma’ de oră-ncheiată că de ce nu vine Vali să stea cu ea… Draci păliţi — lui nu-i era somn. Dealtfel, nici mie nu-mi era, da’ nu-mi venea să plec de lângă Reta.

— Aaau, au, Nelule…

— Păi, da. Şi, tot stând acolo, lângă ea, ca pe cuibar, m-a apucat moţăiala. Da’ tot mai deschideam un ochi, aşa, ca pisica, şi vedeam ce se petrece. Dealtfel, nici nu puteam s-adorm ca lumea, fiindcă, de cum vedea câte-o luminiţă, textieru’ tăbăra pe noi: „Bă, hai, că vine trenu’!” Toţi, în picioare, ghiozdane, plase, rucsacuri. „Bă, fi-ţ-ar botu-al dreacu’ — nu vezi că nu e trenu’ nostru?” Alteori, nu era decât o locomotivă răzleaţă… ş-aici voiam s-ajung. Mike, de cum prindea vreo locomotivă să frâneze (cu scrâşnet, aşa, ştii tu — „iiiiii…”), odată-l vedeai că-ncepe şi el: „iiiiii”, cu degetele ca şi cum ar fi făcut presopunctură pe-un griff de chitară. Psihedelicu’, dacă-l vedea aşa, să stea el la o parte? Păi, ce? Era mai prejos? Venea lângă Mikey şi se punea şi el pe „chitară aeriană”, de se uita mecanicu’ la ei ca la urs. Şi nu-ntâmplător zic de urs, pentru că… ai să vezi. În tot cazul: făceau panaramă. Şi, după cum spuneam, l-am trimis pe Mihai la-naintare… „în misiune de recunoaştere”, cum îi plăcea lui să spună. Vezi? Soldatu’ e soldat chiar şi-n cele mai mundane situaţii.

— Hehe… Da. Îmi aduc aminte că odată dormea la noi… când locuiam în Noua Zeelandă, nu? Daaa… Avea „fereastră” trei zile între două zboruri, aşa c-a venit la noi. Tu, ca gazda, ai făcut grătar, ai dat cep la butoi… da’ Mike, hait! La zece-a fost în pat, cu pătura trasă peste nas. A doua zi, se trezea la şase, în sunetul soneriei ăleia a lui de la mobil, de ‘ceai că sun-alarma-n submarin — o ştii doar.

— Da, cum să nu? Dealtfel, şi în anii de statuie şi Mocheta făceam bâză de el: şedeam noi în Keops, la o băută, şi, tot aşa, în jur de 10 seara, Nazarov se ridica şi pleca, motivând că are treabă, că-i e somn ori că urma să se trezească devreme a doua zi. Şi toţi începeam să urlăm: „Ce, bă, te cheamă mă-t-acasă?”, „E ora de supt?”, „Vezi să nu greşeşti!” şi alte norozii de-ăştea. Da’ să nu-mi uit vorba: se duce Mike la casieriţe… nu ştia nimeni nimic. Mai stăm noi o juma’ de oră… „Ia du-te, Psihedelice!” S-a dus şi bărbosu’. Trenu deja-ntârziase două ore. Între timp, aflaseră: mai avea o oră până la sosire. Ieşise deja din grafic — îţi dai seama. Ora aia întocmai aşa a fost, o oră, da’ a făcut pui: înc-o oră până la plecare. „Maaamă…” Am murit ş-am înviat, da’ tata lu’ Mike tot acolo era, pe peron, făcându-i „pa-pa” viitorului locotinent de fly-fly.

— Hehe… Acelaşi ta-su care-l făcuse zebră cu cureaua doi ani mai devreme?

— Da’ care altu’? Faza e că Nazarov-senior totdeauna, dar totdeauna a fost cloşcă faţă de Mike. Treaba cu cureaua a fost o scăpare pentru că-i părea rău de chitară, iar Mike umblase după cai verzi pe pereţi. Da’, ‘n rest, mereu îl cocoloşea pe Mike. Ce ne-am mai chinuit noi să-l rugăm pentru bassist, să-l lase la Braşov… vai de păcatele noastre! Cu forcepsul i-am scos încuviinţarea. De trei oameni a fost nevoie: de mine, de Ion şi de Radu. Pân’ la urmă, a zis că fie ce-o fi şi i-a dat mână liberă. Da’ să nu-mi uit vorba: a ajuns trenul… am urcat… Vagonul nostru era golll-goluţ — nici ţipenie. Da’ n-am avut timp să ne bucurăm, că, de cum am intrat, am căzut seceraţi — ultima imagine era cu Nazarov-senior făcându-i cu mâna lui Mike şi strigându-i să fie cuminte.

— Pfff…

— Exact. Şi trenu’ taca-taca, taca-taca… Mergeam prin Valea Jiului de ‘ceai că cine ştie ce pluton eram, mergând prin Valea Ia Drang.

— Prin ce?

— Prin Valea Ia Drang. Vietnam. Nu mai ştii?

— Aaa… Da-da-da. Am fost pe-acolo.

— Păi, da. Aşa: mergea trenul cu noi ca şi cum nimic nu s-ar fi-ntâmplat pân-atunci… Trăgeam la aghioase de n-aveam treabă. Chiar şi Mike şi Vali, dac-au văzut că nu mai puteau să se fâţâie, au tras pe dreapta. În sfârşit: am ajuns în Petroşani. Acolo, sus în microbuz până la Lupeni, unde ne-am burduşit bagajele cu beutură şi maţu’ cu mâncare, apoi am schimbat spre Uricani. Cabana noastră era la vreo cinci kilometri mai sus de Uricani şi la vreo doi de şosea, de unde ne lăsa micro-obuzu’. Praf, câini… îţi dai seama. Chiar şi vreo două-trei şopârle, de-o speria Psihedelicu’ pe Ocarina că sunt şerpi, iar aia-ncepea să ţipe pe-acolo. În sfârşit, am ajuns la cabană. Acolo, bagaje jos, duş un-doi-trei, după care să facem grătar. Între timp, eu şi Reta deja ridicaserăm cortu’ pe imaş. Vin ăştia… Mike avea PSP-u’ cu el, plin ochi cu roace… Facem focu’, punem carnea… Vreau să-ţi spun că Ocarina, când nu se isteriza, gătea ca un adevărat cordon bleu… Maestră, ce mai! Nu ştiu de ce-a lăsat-o mâncău-ăla de Vali.

— Păi, dacă era isterică…

— Posibil. Veta, asta de-acu’, cu care stă el de-o juma’ de an, am înţeles că nu ştie să gătească… Şi nici nu vrea să-nveţe. Oricum: fleoşc cu fleicile pe grătar! Cu fleicile, cu cârnaţii… „Bă, sunt cam puţini — numa’ atât luarăm?” „Păi, uite pe ce sparseră ei banii”, făcea textieru’. „Uite pe ce prostii cheltuiră banii” — şi arăta stiva de whiskey-uri, ginuri şi votci. El nu-şi cumpărase decât două butelci de vin de doi litri fiecare şi alte două, tot aşa, de bere. Bun: mâncăm noi ce mâncăm, pe urmă hai să bem. Şi dă-i cu una, dă-i cu alta… Lynx nu putea să bea tărie goală — o-ndoia cu prostie de-aia de Cola… dă-i şi cu vin, dă-i şi cu bere… permutări de n şi-a făcut în burtă. Mikey, săracu’, n-a prea avut când să cânte din PSP, c-a-nceput Vali din gură: „Treceţi, batalioane române, Carpaţii”, „Bat clopote, cântând reîntregirea”, „Noi suntem români”… de-ălea. da’ băgam şi de-ale lumeşti, de genu’ „Zece mineri din Petroşani” sau „S-o suit Pişta pă cal”…

— Aaahahahaha… „Să să uite în Ardeal”…

— Vezi că ştii? La vreo sută de metri mai încolo, erau nişte unguri — au început să urle la noi. Urlau şi ei, urlam şi noi. Pân’ la urmă, s-au potolit.

— C-au fost mai deştepţi.

— Hehe… Posibil. Dup-aia, am băgat cu „Tescovina”.

— Mă, ce tot e „Tescovina” asta? Că pe toţi v-am auzit de ea.

— Eee… O prostie de tinereţe. Vali şi Ion o scriseseră (unu’ cu versurile, altu’ cu muzica) în primăvara lu’ 2009, când se ducea Clapeş la Bucureşti, la pregătire pentru Grafică. De cele mai multe ori, cu Texteş se ducea, când mai venea ăsta pe la Craiova la sfârşit de săptămână. Mishu nu prea mergea cu ei, c-avea program încărcat — nu stătea el de prostii. „Bă, eu n-am program; eu am pogrom” — aşa zicea Stelu’.

— Haha… „Pogrom, auzi”…

— Da… Şi, tot stând de vorbă, îşi aduceau aminte de anii 2005-2008, de martorie, de martori… Şi ce s-a gândit Vali? „Ioane, hai să-i imortalizăm”. Ş-aş-a apărut „Cântare tescovinei”. [I-o cântă.]

— Aaahahahahahaha… Doaaamne fereşte… Aşa. Zi mai departe cu Cheile Buţii.

— Da… Băuta a-nceput pe la… 7. Pe la 3 noaptea, la spartu’ chefului, când nici foc nu mai era în vatră, se ridică textieru’: „Bă, mie mi-e somn — care mergeţi la cabană?” Mikey zice: „Hai, că vin eu, că am lanternă la mobil.” Zis şi făcut: pornesc ei, Mike înainte, Vali la trei paşi în urmă. Cum era imaşu-aşa, unde făcuserăm noi focu’, trebuia să faci la dreapta pe şosea, s-ajungi la cabană. Mikey, fiind mai treaz, s-a mişcat mai repede. Vali, care era mai etilic, a rămas şi mai în urmă. Da-n loc să-i spună lu’ Nazarov: „bă, stai, că vin acu’ „, s-a gândit s-o taie pe scurtătură. Ş-aici e-aici: întunericul era gros, Vali era tulbure… mai erau şi nişte buruieni pe-acolo… Hop! S-a pomenit Lynxu’ dându-se de-a rostogolu’, că şi povestea a doua zi, după ce se trezise din mahmureală, mahmureal-ai-a lui care-i dădea cea mai multă inspiraţie. Atunci? Da, atunci a pus el pe hârtie primele idei pentru „Construind imperiul”.

— Lasă asta. Spune ce povestea.

— Povestea aşa: „Bă, fraţilor, azi-noapte, m-a pus dracu’ s-o iau pe scurtătură, să-l ajung pe Mike. Pasu-ntâi, pasu-al doilea… şi hop! mă pomenesc că-mi fuge pământu’ de sub picioare şi-ncep să mă dau de-a rostogolu’. „Ce-am, vere? Devenii portar de fotbal fără să ştiu?” Şi, tot aşa, dâr-dâr-dâr, ş-odată: fleoşc! Până să-mi dau seama ce se-ntâmpla cu mine, m-am pomenit înotând de zor. Da’ până să fac „fleoşc”, trecusem prin nişte urzici care mă-nţepaseră pe la-ncheieturi, iar înainte de fleoşcăială, m-a faultat un bolovan de piatră la genunchi şi mi-a fluierat un arbitru nişte stele verzi de nu m-am văzut. Când m-au pişcat urzicile, primul gând a fost: „Heiii… Să ştii că mă muşcă vipera.” Iar când a dat şi bolovanul, m-a fulgerat: „Mă trosni ursu’.”” Ş-atunci a-nceput el să urle: „Săriiiţi, săriiiţi! Mă muşcă vipera! Mă lovi ursu’!”

— Aaahahahahahahaaa… Aş-a făcut, ă?

— Daaa… Iar noi, ca fraierii, am pus botu’, ş-am sărit să-l ajutăm. Când colo, ce să vezi? Vali-nota de mama focului în canal.

— Ce canal, Nelule?

— Păi, nu-ţi spusei? Nu-ţi spusei. Ăla-n care căzuse el era un canal ce colecta apa de la toate cabanele de-acolo…  Trei sau patru, câte se găseau…

— Doa-ha-haaamne fereşte şi apără… Da’ şi voi câtă minte-aţi avut…

— Păi, dac-auzi „Săriţi, săriţi!”, ce faci? Nu te duci să vezi ce e? Eh, ajungem noi acolo şi ce să vezi? Vali înota de zor în apa aia tulbure. Şi-l vezi pe Radu: „Ce faci, Vali? Faci Baywatch în canal?” Da-l vezi şi pe Mikey: „Sau faci „brown water”, ca-n Vietnam?”

— Auzi la ei — sărăciile… Omu-ăla se zbătea acolo şi ei făceau bâză!

— Eee, nu chiar, că Radu imediat i-a-ntins o mână: „Hai sus!” Ş-a-nceput să-l tragă. Da’ Radu e cam două treimi din Vali, şi ca-nălţime, şi ca masă, şi ca forţă, puţin mai înalt decât Mike, aşa că „Hai încoa’, Nelule, că mă trage ăsta-n apă!”. Ş-acum, închipuie-ţi următoarea scenă: eu trăgeam de Radu, Radu trăgea de Vali, iar Mihai stătea la o parte, cu lanterna de la mobil, şi dădea indicaţii: „Mai la stânga… Mai la dreapta… Aşa — hop! Aia e: hai sus!” Era consilier acvatic, ce mai! Nici gând să se bage la vrau.**

— Hahahaha… Auzi la el! Mikey, soldăţoiu’, cu camaraderia lui… Nu-nvăţase nimic la Braşov?

— Nici acolo nu-şi băga-n cârd cu colegii… Avea, în schimb, talent la pilotat. Ţin minte că ne-a invitat, imediat ce terminase, în anu-ăla, 2013, pe 15 august, la Constanţa, la paradă… Îţi dai seama: un proaspăt absolvent la acrobaţii aeriene — era o cinste… Ne-am strâns toţi acolo: şi Timişoara, şi Bucureştii… Ion încă era certat cu Costi, da’ noi ceilalţi n-aveam nici o treabă… Noi, timişorenii, reînfiinţaserăm Black Code-u-n 2011, da’ Deltamisticu’ era proaspăt — pe-ntâi august, avuseseră primul concert şi urma să semneze hârtiile. Şi, după cum spuneam: Constanţa, mare, briză… ş-odată-l vezi pe Mikey pe cer că se răsuceşte de zici c-acu’-acu-l înghite vreo gaură neagră şi ne lasă fără el… Da’ să nu-mi uit vorba: pân’ la urmă, l-au scos pe Vali. Holloway, când s-a văzut sus: „Ăăă… Mă salvarăţi… Mersi, bă!” Şi fuga la Radu, să-l ia-n braţe. Până să se dezmeticească irlandezu’, Texteş îl şi murase din cap până-n picioare… Dup-aia, fuga şi la mine: „Nu, mersi — stai acolo!” Dup-aia, a intrat Mihai pe fir: „Bă, hai, naiba, la cabană, că iar faci vreo nefăcută!” Şi haida-hai, haida-hai… de gât, ca pe rănitu’ dintre linii, vorba aia… l-a dus în cameră, l-a lăsat să se schimbe… s-a-ntors, să-l verifice… i-a spus şi „noapte bună”, ca la copilu-al mic… apoi, a venit înapoi la noi. Eu, între timp, căzusem răpus şi dormeam aburit… Radu sforăia cu capu-n coasta mea, da’ cine să-l mai simtă? Reta, săraca, dac-a văzut că nu mai are loc de Radu, s-a dus să doarmă-n cabană, da’ a luat-o şi pe Karina, că nu-i venea la socoteală să doarm-aşa, numai ea şi Mike într-o cameră. Nazarov şi-a ocupat patul lui simplu, „de campanie” (cum îl numea), iar pe fete le-a lăsat în patul dublu, unde se lăfăia Radu de obicei. E inutil să spun că a doua zi i-au umplut Pilotului frigideru’ cu carne* când le-a trezit alarma de la telefonu’ lui — ştii tu: aia de sună ca alarma din submarin… Da’ stai să vezi ce făcea Vali-n tot răstimpu-ăsta… De bine-de rău, se băgase sub plapumă… sub cearşaf, de!… şi-ncerca să aţipească. Da’ fraieru’ Pământului se lungise cu faţa-n sus, ceea ce lui niciodată nu-i prieşte… Mai ales că băuse pân-atunci ca centrifuga, adică într-o ordine complet alandala. Eh, şi ce să vezi: simte-aşa, nişte ghionturi în stomac: hâââp! hâââp! Da orbetele, în loc să se ridice şi să facă cinci paşi până la cerdac (că ei aveau aşa ceva la cameră; noi nu), papagalului, zic, i-a fost lene să se urnească, aşa că s-a-ntors pe partea dreaptă şi brrrueaaah!… şi-a dat drumu’ pe covor…

— Îîîîîîu!… Nelule, scârbosule!

— Eu? El a fost scârbos, c-a umplut covoru’ de vinul şi tăriile care-i fermentaseră. A dat ş-a doua repriză, două minute mai târziu.

— Bleaaah…

— Da… A doua zi, a venit Karina… N-a simţit nimic. Da’ Vali, de colo, ca fraieru’: „Karina, eu făcui o prostie…” „Ce prostie?… Îîîu, sărăcie ce eşti! Marş la recepţioneră şi cere-i mătură şi făraş ş-un mop!” Borala n-a mirosit din prima, că Psihedelichioru’ nu prea mâncase, ci băuse. Da-n dimineaţa următoare, aşa ne-a trăsnit un miros de oţet când am venit să stăm cu ei pe cerdac… „Fugi şi mai cere-o dată mopu’!” Degeaba — mirosul prinsese rădăcini şi nu voia să se ducă… ca negustoru’ străin. Trei-patru zile, cât am rămas, ăia doi au dormit cu putoarea la nas.

— Uuu-uf! Scârboşii!

— Da… Păi, cam asta a fost… În a doua seară, Vali n-a mai băut nimic — Radu-a fost la rând să se beţivănească cel mai puternic, da’ a ştiut să bea — nu s-a răstit la pantofi. S-a-mbătat, a cântat, s-a culcat.

— Aaa… Fad.

— Heh… În a treia seară, ne-am întâlnit la restaurant cu nişte nemţi, am schimbat două-trei vorbe… Aveau cu ei o fetiţă de vreo zece ani… Nouă, nouă zicea că are. Făcuse aia mică Făgăraşii cap-coadă cu-ai ei, iar acu’ dăduse iama-n Retezat. Dup-aia, am mai stat vreo două seri, apoi ne-am întors acasă.  Da’ la-ntoarcere n-a mai fost nici o vrăjeală — pur şi simplu stăteam şi ne uitam unii la alţii ca viţeii sau toţi pe fereastră. Ne săturaserăm unii de alţii.

Ceea ce Nelu avea să afle abia peste şapte ani, în 2026, era numele fetiţei: Emilia Zugschnauze, viitor doctor în oceanografie şi în matematică, adică „doctor în meduze şi-n ipotenuze”, după cum avea să se exprime „beiuacistul”, tot în toiul unei beţii, dar asta este altă poveste.

____________________________________________

* a umple frigiderul cu carne = a înjura de mamă

** vrau = muncă grea (de la mortarul care, înainte de minibetoniere, era făcut manual, amestecul fiind frământat cu sape şi lopeţi într-o varniţă)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s