Scurtă istorie a familiei Zugschnauze

Emilia Zugschnauze, nemţoaică pursânge, se trăgea din Lübeck, oraşul natal al lui Thomas Mann, şi arăta ca desprinsă din romanele acestuia: înaltă, slabă, ciolănoasă, obsedant de albă (mai obsedantă decât albul care a urmărit-o pe Mira-Elisabeta Cepta întreaga viaţă), cu privire ce parcă bătea tactul unui solfegiu sau al unei despărţiri în silabe, în ritm cu interlocutorul analizat cum greu şi-ar fi putut închipui cineva, blonda părea în orice clipă gata a te întrerupe cu un singur gest, mai scurt decât sârma dintre ramele aurii, subţiri şi înguste ale ochelarilor cu reflexe mov ca lumina aparatului dentar de fotopolimerizare: „Stop. Fehler. Wieder anfangen.”*

Partea interesantă din istoria familiei Zugschnauze începea la 1848, când unul dintre vlăstarii unui neam de vază din Bremen refuzase să urmeze linia contrarevoluţionară a rudelor şi se retrăsese în părţile Lübeckului, luând cu sine o singură boccea, plină ochi cu operele complete ale lui von Goethe, dăruite de naşul său, care, deşi îl dezavua, nu se dezisese de rolul de tată spiritual, încercând de câteva ori să îi trimită bani, în momente de ananghie, dar fiind constant refuzat, mai puţin în privinţa cadoului de nuntă, eveniment la care fusese invitat de către fugar ca mesean de cinste şi prezentat tuturor drept cel datorită căruia luase contact cu marile idei europene. „Franz, te rog — a curs sânge nevinovat în numele acestor idei”, îl rugase naşul cu o politeţe desăvârşită de mimica de Stonehenge uman. „Fii mai rezervat.” În Lübeck, „revoluţionarul” îşi schimbase, simbolic, numele în Zugschnauze (satirizând, astfel, rigiditatea şi lipsa de umor a neamului de care se despărţise), se angajase ca gazetar, trăise cu chirie pe unde apucase, se căsătorise târzior cu fiica unui coleg mai bătrân de la redacţie şi, cu sprijinul acestuia, reuşise a-şi înjgheba o familie.

În 1870, după o cruntă ceartă, îşi părăsise soţia şi fiul de trei ani,  se înrolase în proaspăt izbucnitul războiul franco-prusac la 49 de ani (după ce îl adusese în pragul clacării pe ofiţerul de la recrutare), luptase destoinic până în august 1870, când Bătălia de la Wissembourg îi adusese un glonţ în incizura jugulară, declanşând un aspersor de sânge şi fragmente de oase, cartilagii şi piele. „Războiul nu este pentru revoluţionari”, titraseră ziarele adversare.

Băieţelul crescuse sub îngrijirea mamei (recăsătorită la un an după aceea cu un francez tânăr, mort doi ani mai târziu de pancreatită autoimună), mamă care avusese grijă să îl înveţe că războiul este cea mai mare monstruozitate inventată de om, predicând o pace radicală transnaţională ce friza chiar antiunionismul în Germania proaspăt unificată. Copilul prinsese ideea, aşa că la 15 ani se gândise că nu există domeniu mai transnaţional decât comerţul, aşadar urmase această cale la liceu şi la facultate. În anii universitari, viziunea lui îngustată dar aprofundată despre comerţ fusese extinsă de contactul cu nişte minţi pe cât de lacome, pe atât de geopolitice în gândire. La nici 25 de ani, aceia îl cooptaseră într-o echipă ce vindea diamante false unor columbieni.

Prima Conflagraţie Mondială îl prinsese într-un pacifism total, făcând de zor comerţ cu bere cu negustorii din Franţa bombardată, dar Republica de la Weimar îl judecase ca profitor de război şi îl închisese în 1919 la Ebrach, unde şi murise doi ani mai târziu, în urma unei bronşite puternice, nu înainte, însă, de a lăsa în urmă o fată de 11 ani şi un băiat de 13, ce aveau să termine Arhitectura, respectiv Relaţiile Internaţionale şi să lucreze în echipa lui Albert Speer, respectiv a baronului Manfred von Killinger, ambasadorul Germaniei naziste la Bucureşti, fapt ce le adusese lungi şi îndârjite ostracizări din partea agenţilor denazificării. De Nürnberg nu putea fi vorba, întrucât cei doi ocupaseră posturi mărunte şi făcuseră parte din NSDAP numai cu numele (nesimpatizând cu „unul care deturnează în sânge sensul naţionalismului şi forţează Germania să se dezvolte în ritmul cizmei lui”), iar băiatul la Bucureşti nu efectuase decât muncă în domeniul culturii, învăţând uimitor de repede limba română, atât singur, cât şi cu ajutorul unei colege de la ambasadă, urmaşă a filologului Konrad Duden şi viitoarea soţie a tânărului Zugschnauze. Din ei doi avea să iasă bunica patriliniară a Emiliei, iar din cumnaţii lor avea să vadă lumina zilei tatăl lui Wilhelm „Willi” Zugschnauze, unchiul traficant de arme al „doctorului în meduze şi-n ipotenuze”. Sătui până-n gât de tracasările lumii postbelice, fostul funcţionar de ambasadă şi fosta arhitectă (aruncaţi acum în nişte posturi mizere de muncitori într-o fabrică de chibrituri RFG-istă) regăsiseră pacifismul extremist al străbunicii, marcat din nou de zornăitul banilor în teşcherelele urmaşilor (proveniţi din comerţul cu bere), deşi de Oswald, părintele Emiliei, nu se lipise nici măcar teoria utilităţii marginale, băiatul glisând pe linia lingvistică a bunicii de la Bucureşti şi reuşind, în scurt răstimp, să impună româna ca a doua limbă familială. Fratele lui avusese ghinion de nevastă stearpă, dar din el ieşise în 2000 Emilia, chintesenţă de memorie, cinism şi spontaneitate, aceea care, cu bani de la Willi, via ONG-ul ei de studiere a vieţii acvatice, avea să sponsorizeze considerabil formaţia Jeg Tzappeshlitz până la moartea ei, în 2045, în urma torpilării încă neidentificate a batiscafului de cercetare în care se afla.

Emilia era înţepenirea solemnă a gâtului într-un guler renascentist înalt, gât făcut pentru panoramări geopolitice, iar nu pentru tremuriciul cocârjat al buchisitorului moldovean de secol al XXI-lea, care, în ambiţia lui, voieşte cu orice chip să dovedească lumii faptul că, odată instalat în Bucureşti, este în stare să îşi dezlipească eticheta de „ţăran”, lipită, după părerea sa, de schematicii bucureşteni, se lansează în studiul sociologiei, găsindu-şi refugiu mai cu seamă în teoreticienii stereotipurilor culturale, alunecă, uşor-uşor, în tabăra Şcolii de la Frankfurt şi sfârşeşte ca militant pentru „egalitate”, „toleranţă”, „diversitate” şi alte asemenea, idei încununate de sentimentul de vină pentru simplul fapt de a aparţine rasei albe, indus de contactele lui de om „atent şi imparţial informat” cu mediile de comunicare în masă „internaţionale”, după declaraţia lui, „occidentale”, după spusa realităţii.

Emilia nu era aşa: savanta cea blondă se dovedea conştientă — teist pentru urechile martorilor, deist pentru cârlionţii Printzului — de norocul genetic ce se abătuse pe capul ei: încrucişarea a două viţe germane: una de negustori din tată-n fiu în bere (în genere, cinstiţi, singur Willi Zugschnauze distorsionând tabloul de familie cu traficul lui cu armament, sub paravanul ONG-ului nepoatei) şi cealaltă de lingvişti, vrednici urmaşi ai lui Konrad Duden, care îi insuflaseră micuţei Emilia dragostea pentru arta de filigran a cuvintelor, dragoste pornită nu din vreo iluzie a talentului, riscând să degenereze într-un tăcut cult al personalităţii, de una singură, în faţa oglinzii, ci dintr-o pasiune voluptuos gustativă pentru limba română, având şanse să nască, în urmaşă, priviri de psiholog asupra bieţilor rătăciţi pe care neavizaţii îi considerau poeţi.

Emilia avusese, în primii ani de facultate, câteva încercări literare, concretizate în nişte versuri atât de ermetice şi de enciclopediste, încât, înţelegându-le, aveai impresia că auzi foşnetul dungilor de pantaloni ale lui Ion Barbu şi Şerban Foarţă, îngenunchind în faţa glacialei blonde. Cremilia nu a crezut niciodată în literatura blajină, „de bunicuţi”, în stare să zâmbească spiritual către intelectualii de gazetă, aşa că le-a promis lui Mishu şi lui Vali — singurii cititori ai manuscriselor — că va continua să scrie la fel de „verticaliceşte fantic”, după cum se exprima ea, rugându-i să nu se gândească la prostii, dar în zadar. Le-a promis continuitate stilistică, însă, în acelaşi timp, le-a jurat că viaţa ei nu va vedea poeziile publicate, jurământ ca o lămâie preventivă împotriva greţii provocate de nebuloasa de critici literari anticipaţi drept nişte scaieţi în trena operei.

Ca să motiveze înclinaţia spre oceanografie, Cremilia inventase o frumoasă poveste cu plaja de la Mamaia, cu scufundările curioase de gimnazistă în apa aceea mai clară decât alfabetul latin… iar vraja matematicii o explica, simplu: „cinism divin”. Cu ştiinţa numerelor chiar aşa stăteau lucrurile în viziunea blondei, dar în spatele celeilalte, a apelor stătătoare, se afla stăruinţa de o vară întreagă a unchiului Willi, dublată de vizite pe la diverse litoraluri, delfinarii şi oceanarii, ca liceana să se convingă de minunăţia albastru-verzuie.

______________________________

* „Stop. Greşeală. Reîncepeţi.”

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s