Prost ai fost că n-ai… întrebat-o de sănătate

Mike şedea acum în barul clujean „Barda lui Mihai” şi privea în gol, la unison cu Ion Clăparu’, gândindu-se, probabil, la aceeaşi Marghioală, „soprană urgisitoare, bucurie a spitalelor mele viitoare”, după cum îi scrisese Chilotu’ într-o misivă plină de of şi vai. După izgonirea din formaţie şi întoarcerea definitivă la Timişoara, Maria Balc-Stegaru mai ţinuse legătura cu Juan-Alejandro, dar numai la nivel colegial, dându-i de înţeles că el era deja istorie. Johnny nu înţelesese acest lucru, ba chiar prinsese a se înflăcăra mai tare, mergând până acolo încât începuse, indirect, prin Mishu, să facă demersuri pentru împăcarea cu Costi şi cu Mircea, în vederea părăsirii Jeg Tzappeshlitzului pentru Black Code. Abia doi ani mai târziu, în 2020, o dată cu albumul „Aer-sol în si bemol”, cu „Die Gewehrmatratze”, acea explozivă compoziţie a lui Mike, abia atunci avea Ionelio să îşi dea seama că Nazarov chiar era în stare de ceva, nu doar să-şi ia curele de la ta-su şi nume de manelişti pe ghiozdan. Între timp, obsesia lui Clapeş pentru Maria avea să se stingă, datorită descoperirii, în Cluj-Napoca, a mai multor gagici pe calapodul Zambilicii, obsesia lui statuisto-mochetistă: aschiloambe, introvertite şi depresive. De Zambilica se despărţise dintr-o mare prostie: fiind John într-o zi singur acasă, prin 2007, o invitase pe la el pe mica şi timida Zambilică (vorba vine „mica” — era cu un an mai mare). Şi, din vorbă-n vorbă, din sfâr în sfâr al prăjelii de ceapă pentru spaghete, cei doi nici nu băgaseră de seamă cum se pomeniseră unul peste celălalt, goi până la brâu. „Ş-atunci… Ş-atunci, Mishule… mi s-a făcut milă de ea, cum era ea aşa, mică şi firavă… Mi s-a făcut milă de ea. Ce râz’, bă, hapciupaliticule?” se supărase Noxul pe Printz, care, hohotind, scăpase din mâini „purceaua” de Cola fără dop în mijlocul magazinului, de-i dăduse vânzătoru-afară-n şuturi pe-amândoi. Lucrurile cu Zambilica întocmai aşa stătuseră, iar ceea ce se întâmplase ulterior urmase legea gravitaţiei martoriceşti: când unuia i se întâmpla ceva ruşinos şi, în plus, povestea, ca fraierul, atunci cu necesitate se crea un câmp de băşcălie în jurul lui, el fiind, însă, receptor. Întocmai aşa se petrecuse cu Ion: Mishu şi Mircea, colegi cu Clăpăugul în încă viul (sau, mai bine zis, „în încă nedefunctul”) Black Code al anilor 2005-2007, prin bunăvoinţa pixelilor camerei de la mobil, strânseseră o mână de martori („aşa… cam cât ai da la scroafă”, lămurea John cu năduf), se filmaseră cântând „Prost ai fost că n-ai… întrebat-o de sănătate” (făcând intentionat pauză), urcaseră filmuleţul pe Internet, apoi dăduseră mesaje în masă cu legătura către el, mesaje ce, din greşeală, ajunseseră şi la id-ul Zambilicăi, cu un „Hă, hă, hă: ia uite, loome” (c-aşa se prostea Clapesh), „ia uite, loome, ce făcură Bercea şi Chelu.” Ionescu abia după aceea îşi dăduse seama că mesajul fusese primit şi de fată, dar era deja prea târziu. La sfârşitul acela de săptămână, Zambilica se afla la ţară, aşa încât Ion avea două zile să dea din colţ în colţ după un hacker care să se priceapă la spart conturi de messenger, mai ales că în acele zile Noxxie era certat cu Cătălin Stroe, hackerul martorimii craiovene.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s