Martori la mormântul lui Ceauşescu

Acesta este capitolul de forţă despre care vă spuneam. Ştiţi povestea: ce este cu albastru puteţi sări dacă aţi citit deja.

Dintre Vali şi Veta, ea era cea mai raţională. Să fi fost asta o moştenire de la mamă? Laura, la vremea sa, îi explicase proaspăt vindecatului aventurier Corneliu că părinţii lui voiau să îl îndepărteze spaţial, aşa că optima soluţie ar fi fost să se mute în casa părinţilor ei. Sau poate impresarul, în lunga şi obositoarea experienţă în lucrul cu oamenii, punea prea mult în practică ceea ce învăţase la Comunicare (şi anume că nu este bine ca discursurile să fie în întregime raţionale)? În tot cazul: martorii vedeau preabine că rarele, dar zgomotoasele scandaluri dintre cei doi soţi se soldau, invariabil, cu Vali locuind câte o săptămână pe la Ion, Mishu sau Romi, dar în nici un caz Mike, fiindcă Manuela ar fi zăvorât casa la simpla vedere a vreunui apel pe mobilul Pilotului. Iar Mira, dacă se nimerea în concediu, pleca la Cluj, unde Laura şi Corneliu clătinau din cap a „Cine te-a pus pe tine să te înhăitezi cu vagabondul ăla?” (Da-da-da, chiar şi cardiologul, care fusese cândva, demult, hoinar pe mări, iar acum se afla în sfera de influenţă a dermatologei.) Dacă nu, neurochirurga rămânea în Bucureşti, unde, când nu opera sau cerceta, juca sudoku sau, mai recent, făcea machete.

Certurile textierului cu doctoriţa porneau de la mici obiceiuri sau fixuri ale unuia ce îl deranjau pe celălalt, dar care, nediscutate, în timp, se acumulau şi, la un moment dat, răbufneau. Cu toate acestea, cei doi aveau suficientă discreţie încât să nu le exteriorizeze mai departe de grupul formaţiei. Abia după săptămâna petrecută pe la colegii de trupă (timp în care martorii, cu un zâmbet părintesc, îi explicau unde greşise, iar Mira avea puternice furnicături în degete, îndreptate către tasta de apelare rapidă a soţului), abia după cele şapte zile încheiate apărea primul semn de împăcare, concretizat, de exemplu, într-un e-mail:

Dr. Cepta,

Probabil că nu vă aşteptaţi la un semn atât de rapid de la mine, însă raţiuni ce ţin de o nevoie eminamente impersonală mă obligă să vă scriu. Vă rog, deschideţi-vă telefonul şi aşteptaţi apelul meu de îndată ce veţi vedea acest mesaj.

Cu stimă,

Valentin Busuioc

La care, bineînţeles, răspunsul nu întârzia să apară:

Domnule Busuioc,

În momentul de faţă, suntem trei doctori în viaţă în familia Cepta, întâmplător toţi trei în acelaşi domeniu — cel al medicinei: Corneliu, Laura şi subsemnata, Mira-Elisabeta. Vă rog să fiţi mai explicit în legătură cu persoana căreia doriţi să vă adresaţi. Deocamdată, doar în legătură propriul telefon mă pot pronunţa că este deschis. Despre celelalte două nu am nici o informaţie, însă puteţi încerca.

Cu deosebit respect,

Dr. Mira-Elisabeta Cepta, medic primar neurochirurg

Spitalul Universitar de Urgenţă Bucureşti, secţia Neurochirurgie

După acest moment, pe străzile oraşului (în drum spre casă ori spre Gara de Nord) se puteau auzi nişte bocanci de mărime 43, 44 sau 45, un foşnet de pantaloni cargo şi o fluierătură în ritm de “La vie en rose” peste corolele unor trandafiri roşii-roşii şi parfumaţi, ca nişte Lolite viclene râzând biruitoare la ideea că vor fi martore la scrierea, dacă nu a unui scenariu de film, măcar la cea a unui catren şi făcând simfonie de parfumuri împreună cu mai timidele sticlă cu şampanie şi cutie cu bomboane, amândouă abia având curajul să se iţească din rucsacul înţesat cu haine şi cu hârtii manuscrise, de ziceai că cine ştie ce telal conţopist îl purta în spinare.

În afară de Ion, nici unul dintre martori nu îşi bătea nevasta. Bine… nici Clapeş nu era pe de-a-ntregul vinovat, pentru că “cine-ncepu, Romi? Cine-ncepu?” Soţii Ionescu se băteau parte-n parte, ca doi saci cu cartofi într-o târnă moale şi încăpătoare, care nici în ruptul capului nu se răsturna, proptită fiind când de Gabi, când de Sandu, când de ceilalţi roacheri, cu câte-un “băgaţi-vă minţile-n cap”. Martorii, zic, nu îşi caftangeau soţiile, purtând mereu în minte cuvintele Pilotului: “Să dai într-o femeie este cât se poate de josnic. Când o convingi cu vorba să se arunce singură de la balcon, abia atunci eşti maestru”.

Mira-Elisabeta şi-a adus bărbatul înapoi la raţiune şi într-un moment omagial al celor trei martori fundamentali, salvându-l pe textier de la remuşcări. Şi asta încă involuntar.

I se pusese lui Valentin pata, în decembrie 2039, să-i ia pe martori la cimitirul Ghencea Civil, să depună o coroană şi să aprindă o lumânare la mormântul ultimului dictator român al secolului XX, după ce urmărise a patra oară filmul lui Andrei Ujică despre el — „Autobiografia lui Nicolae Ceauşescu” — şi deşi îşi aducea preabine aminte cuvintele cantafabulistului dintr-o emisiune, caracterizându-l pe primul preşedinte al României drept „un biet enoriaş al unei biserici periculoase”. Cei doi instrumentişti nou-sosiţi — chitaristul armonie Vasile Pârvu şi bateristul Gheorghe Neacşu —, încă studenţi şi sub influenţa manualelor de istorie „alternative” din anii preuniversitari, nici nu voiseră să audă de aşa ceva. Degeaba le explicase Vali că era o diferenţă considerabilă între internaţionalist- şi naţionalist-comunişti, aceştia din urmă ajunşi la putere în România treptat, după lupte de culise cu rezultate vizibile între 1958 şi 1964, culminând cu înscăunarea unuia de-ai lor în 1965), degeaba le arătase pe un blog un interviu luat lui Neagu Cosma, apropo de august 1968, interviu din care reieşea faptul că luptele crâncene dintre comuniştii români şi partizanii din munţi, şi mai români, nu fuseseră altceva decât rezultatele unei spoieli ideologice care îi asmuţise pe unii împotriva celorlalţi, că, adică, şi unii şi ceilalţi doreau binele propriului popor, însă nişte cominternişti venetici, sosiţi cu tancurile sovietice în ’44, le băgaseră în cap că e aiurea să crezi în Dumnezeu, în tradiţii şi în pogonul tău de pământ, dar că, în schimb, este cât se poate de just să crezi în învăţăturile lui Marx, un umflat bărbos care-o dădea-nainte cu proletariatul, deşi în viaţa lui nu fusese altceva decât burghez, că nu este altcumva decât normal să-l priveşti cu simţământ filial pe Stalin, un tâlhar paranoic şi criminal, pe care aşa-zişii „conservatori” ruşi de după 1991 încercau să-l scoată drept băiat bun, pe motiv că — vezi, Doamne — urmase cursurile unui seminar teologic şi ar fi lucrat pentru Ohrana… şi câte şi mai câte idei dintr-acestea, care, în România, după 1989, izbutiseră a găsi ogoare prielnice pentru seminţele lor în minţile unor lăutari, excesiv de mediatizaţi, care filosofau dilematic (aporistic, în realitate) prin gazete despre românitate, opunându-i, progresiv, ruşinea de a fi român şi erijându-se, în acelaşi timp, în mari disidenţi, uitând de posturile călduţe şi, uneori, chiar bursele în străinătate primite de la Ceauşescu. Degeaba le făcuse Valentin distincţia aceasta — cei doi tineri ştiau una şi bună: „Murea lumea de foame şi de frig.” Degeaba le arătase impresarul nişte interviuri recente şi documente proaspăt date publicităţii, potrivit cărora ucenicul de cizmar avusese ambiţia ca, prin toate acele măsuri de austeritate, să strângă bani pentru a face, printre altele, bancă pentru ţări din Lumea a Treia — instrumentiştii aduceau pe masă cartea bisericilor demolate în Bucureşti, iar discuţia, din lipsă de date exacte despre mai multele biserici construite, în locul lor, în restul României, din porunca din ce în ce mai hulitului patriarh Teoctist, se împotmolea.

Sile şi Gigi, aşadar, nu au fost prezenţi în Ghencea. Romi promisese că vine, dar, când Lynx îl sunase la 6 dimineaţă, se lamentase că îi era somn. Mike regreta enorm că nu putea ajunge, având un zbor spre Seychelles. Numai Ion şi Mishu îl urmaseră pe textier, din motive diferite: Ion stătea treaz toată noaptea, până pe la 6-7 dimineaţa, şi compunea, iar lui Mishu îi ţiuia în urechi pustietatea de acasă, căci Emilia încă nu se întorsese din călătoriile ei de cercetare.

Zorile se ridicau diforme precum sunetele unui violonist care, înfrigurat, îşi acordă instrumentul înaintea “Capriciilor” lui Paganini. Lumina, ca o avangardă a răsăritului, aducea o şovăire de culoare în camerele dinspre est ale casei impresarului şi a neurochirurgei, care avusese mania de a zugrăvi întreaga casă în alb, pentru simplul motiv că albul o ajutase cel mai bine în lunile în care îşi scrisese doctoratul. Asta se întâmpla… când Dumnezeu se mai întâmpla şi asta, Textiere? Prin 2025, Ventuză frumoasă — terminaseşi facultatea de doi ani, iar noi lansaserăm deja “Cuprinderile”. Aşa, da… Bă, da’ să te mai tunzi şi tu, pletosule, că ţi se despică vârfurile. “Bate vânt vârfurile, pe mine gândurile”… Nu mai cânta, Vali, că-mi ies coşuri pe faţă. Sau… mai ştii? Ce să ştiu? Sau pe unde nici nu te-aştepţi. M-aştept la multe, Veto; altminteri, n-aş mai fi făcut formaţi-asta. Hai, no… Hai, no. No, amu, scotie-te, scotie-te…

Aşa îşi amintea dr. Mira-Elisabeta Cepta în decembrie 2055, sub aceleaşi zori, în faţa (de spate a) unei pfffotografii cu Vali “Fă-mă, mamă, cu noroc, fă-mă impresar de rock” Busuioc, la un an după ce acesta dăduse colţu’ într-un chip aproape vesel, în faţa unei comedii televizate, plesnindu-i un vas de sânge cranian în timp ce “ce râz’, bă, ca nemâncatu’?” (vorba lui Ion), adică “hooo, bă, căpcăune!” (cum îl bătuse Romi pe spinare, de teamă să nu se-nece). Râdea ca apucatu’ — ce să mai! Ca nou-născutul, ca nou-venitul pe lumea înghiţitorilor de flăcări ale comediei.

— Bă… Bă! Bă, ţăran!

— Mă, ce faci? Murişi?

— Hai, Vali, nu te mai ţine de zgoande cu noi!

— Vali… Hai, Vali, venise şi Veta… “Through the fish-eyed lens of tear-stained eeeyes”… începuse a-i cânta, ca atunci când, după o zi stresantă, Lynx i se trântea cu capul în poală. Ia: puls? Apoi, făcuse ochii mari: lumânare.

Lumea atunci se mişcase fuga-fuguţa, cum obişnuise impresarul să-i bage-n priză înaintea oricărui concert: Ioane, scoate cablurile; Mishule, cară cu Gabi boxele; Sandule, nu sta ca momâia — ajută-l pe Romi cu instrumentele; Mike? Mike, fi-ţ-ar căţau-a dreacu’ — repede fugişi la umbră! Treci ş-ajută-l pe Ozi cu mixeru’! Titi… Nu e Titi-acu’ — e Stroe. A, Stroe? Unde e? Termină de mult cu luminile — face probe. Bravo lui! Vedeţi? Vedeţi, bă? Hai, că mă duc să parchez autocaru’.

Lumea, deci, se pusese pe roate cât ai bate din palme: Veta scosese banii şi: Ioane, du-te după tron, Mishule, ăştia sunt de lumânări, vedeţi, luaţi şi voi mai pe ieftinica, că ăst-a fost scârţar la viaţa lui, Romi, pentru coroană, du-te coló, ‘n Mănăştur, unde ştii tu că-s mai acceptabile, că s-ar răsuci-n mormânt de-ar şti că ne spargem în bani, eee, vorba vine “‘n mormânt” — pe canapeaua asta, no, Mike, tu te duci după-mbălsămător, îţi dă Manuela număru’ lui, Ela, tu stai aici, cu mine, să-l spălăm, ăăă… trebuie? Ela, nu fi idioată! Olivia, tu te duci după bocitoare — ziceai că ştii pe la ţară câteva. Adică nu — stai! Nu. Nu i-ar plăcea. Caută mai bine un tractor c-o remorcă zdravănă, c-aşa zicea, s-avem loc să tragem un şeptar. Un şeptic, mă — ce vă uitaţi aşa? O murit fericit, săracu’… Duce-vă-ţi, duce-vă-ţi, că voi să şed cu el o clipă…

— “Miroase-a iarnă de cu seară,/ Miroase-a drum deszăpezit,/ Pe el, ca dorul tău să piară,/ Soseşte Mira-n pas ticsit”… Încă te iubesc, hoitule… Hehe… Râd cu mortu’… Ooof, Doamne, Doamne… Hai, Ela — gata. Sus cu el!

Acum, în 2039, zorile mijeau la fel ca atunci… Ca o mustaţă de flăcăiaş pe o buză tremurând înfaţa primelor filme deocheate. Teiul şi castanul din faţa porţii lui Holloway stăteau neclintiţi sub astrahanele albe de zăpadă, ca la o depunere de coroane ori ca la un moment de reculegere pentru cine ştie ce erou căzut pe frontul din India şi Pakistan, rana aceea zvâcnindă care încă nu se închisese şi nici nu dădea vreun semn. Ninsese gospodăreşte în noaptea precedentă — nici prea-prea, nici foarte-foarte —, dăduse ş-un pic de vânt, iar acum natura îşi făcea siesta, într-o nemişcare de bunică privind de la ferestrele cu suluri şi cu flori de gheaţă lumea albă care trecea pe drum. Lumea nu era chiar albă-albă, dar aşa zicea bunica Vetei dinspre tată, retrasă de mult la moşia lui Tudor Cepta, împreună cu bărbatu-său, la fel de scorţos şi de zgârcit la vorbă, mârâind când îşi aducea aminte de celălalt fiu, Corneliu, dar — surprinzător sau nu — fiind cât se poate de înţelegător cu “führereasa” de Laura şi chiar cu Mira, deşi recunoştea la ea destule semne ale lui Corneliu. “Lumea albă, maică”, explica bătrâna, “lumea albă, c-atunci când oi fi-n pământ, o să tot am parte de lume neagră — las’, că ştiu eu ce vorovesc”.

Mira acum dormea dusă, cu obişnuitele accesorii de izolare de după o noapte de gardă sau o operaţie obositoare: ochelari de somn şi dopuri în urechi — n-avea ea nici o treabă cu tribulaţiile lui Vali. Ştia pe ce i se pusese pata, dar întregul subiect o lăsa rece: „M-am născut la opt ani jumate după toată tărăşenia — ce voieşti de la mine? Dealtfel, nici tu nu erai conştient pe vreme-aia — cât aveai? Un an şi două luni. Mishu… patru luni jumate-avea, iar Ion nici nu se născuse — ce v-o venit vouă?” Doctoriţa asistase la polemica dintre impresar şi cei doi instrumentişti cu douăzeci de ani mai tineri decât el, însă unica ei replică, pe deasupra careurilor de sudoku, fusese un „vă mai aduc nişte fursecuri?” Mai pe urmă, îi explicase Lynxului cum e cu memoria care uită sau îndulceşte relele şi le-ngroaşă pe-ale bune, „doar ai făcut sociologie la facultate-ai-a ta”, dar el, cu o logică de Stan Încă Nepăţitul, îi răspunsese că mai bine să regrete că făcuse decât că nu făcuse, eee, bine, faci ce vrei — ai numa’ grijă la paparazzi, am, vedea-i-aş înfipţi în gard şi asta fusese tot.

— Hai sus, Mishule!

Mishu îmbrăcase invariabilele sale haine de siberian, dar rânjetul şi „LOL”-ul îl plasau mai spre sud, în ţinuturi mai calde. Nu chiar în Mexicul morţii lui Troţki, ci mai degrabă în plaiurile domoale şi bogate în petrol ale Mării Caspice.

— Hai sus, Ioane!

Ion de câteva luni bune (din vară, mai exact de la venirea noilor instrumentişti) avea tunsoare nouă: nu se mai purta cu ciupercă (ciuperca aceea atomică de Jackson Five), ci se luase pe la tâmple şi-şi lăsase chică, iar asta, împreună cu cercelul din urechea stângă, îi dădea un puternic aer de „peşte” sud-american care, în timpul liber, face trafic cu arme. Iar dacă, în lunile calde, Juan-Alejandro purta şi o cămaşă înflorată, atunci puteai să juri că e regizor de filme pentru adulţi… până să îl auzi vorbind emoisticeşte şi făcând grimase aşijderea. Când începea să vorbească şi să se dea lovit de soartă, oftând câte-un „da, Luluţă dragă”, impozantul traficant de te miri ce redevenea eternul Johnny The Cornox, de la care te-ai fi aşteptat în orice clipă să-nceap-a-şi zgâria „LOVE SUCKS” cu cheia pe antebraţe şi a face mutre melodramatice, pe muzică de My Chemical Romance.

Acum, însă, în decembrie 2039, Ionelio îşi trăsese peste cârlionţi o bască precum cea a lui Klaus Meine şi se-nfofolise într-o pufoaică de ski pe care o câştigase de la Edi Talent în urma unui concurs de dat cu cuţitul printre degete, în zilele de lehamite de după preselecţia eşuată, când Mike bătea străzile Bucureştilor, după ce îşi luase angajamentul de a le găsi toboşar şi chitarist secund: Clapeş o tăiase la Timişoara, se-mbătase de necaz cu Nelu Mierloi şi Eduard Cotoară, apoi îl năimise pe primul jude la ceea ce urma să se petreacă:

— Domnu’ Hhhedi… te ţâne d-un cuţât pântră deşte? se maimuţărise Noxu’ cu accent ţigănesc.

— Mă ţine, răspunsese fostul pokémon craiovean, devenit, după vreo zece ani ambiţioşi şi autodidacţi, cel mai bun chitarist din Timişoara vremurilor lui.

— Nelule, eşti arbitru.

În decembrie 2039, nu mai era nevoie de nici un arbitru, ci de o coroană şi de câteva lumânări.

— Nu mai e, vere, deschis pe niciunde-acu’.

— Lasă, Mishule, că ştiu eu o dugheană pe la Izvor.

Şi microbuzul înaintă mai departe pe străzile proaspăt deszăpezite ale Bucureştilor. Era unul tip dubiţă, cu trei locuri în faţă, iar în spate aproape gol, cu două bănci de-a lungul pereţilor şi cu două ferestruici deprimant de aburite, ca în chilia unei fete călugărite cu forţa. Intrarea în acea parte a dubiţei se făcea printr-o singură uşă, laterală şi glisantă, ca-n filmele-ălea cu şmecheri, cagule, pistoale şi răpiri.

Dugheana nu era deschisă. Ca să se întoarcă, cei trei martori fură nevoiţi să ocolească o bună bucată din Casa Poporului.

— Neam de neamu’ ăstora de-acu’ n-o să mai fac-aşa ceva, cugetă impresarul.

— Lasă, bă, Psihedelicule, că nu e chiar aşa — a stricat bunătate de deal pentru ditamai hardughia. Şi asta ca să ce? Ca să-şi satisfacă orgoliul lui bicisnic, de ucenic la cizmar. Şi doar ştii că Dealul Spirii a fost câmp de luptă la 1848. Păi, nu s-ar răsuci el Pavel Zăgănescu-n mormânt dac-ar şti ce-a făcut Pingelică din locul lui de eroism?

— Castela zice că nu e cine ştie ce ca stil arhitectural; de altminteri, nici măcar în top 100 al clădirilor lumii nu e trecută. De vizitat, adică.

— Mda… Ooo… Ia uite, bă, martorilor: târg de meşteşugari în Piaţa Constituţiei. Ia uite-i, săracii, cum stau şi degeră-n ziua de Crăciun…

— Uite: au şi nişte costume tradiţionale pe-acolo. Sau nu văd eu bine?

— Ba da, Ioane — sunt şi de-ălea, observă Mishu. Industrializare şi colectivizare-i trebuia ţării ăşteia?

— Mda… Bă, nu găsim pe-aici coroane — hai la Unirii.

2039 fusese un an cu ochelari de cal pentru textier: polemici nesfârşite cu Empedocle Titirez, ateul formaţiei, prin vălătucii de sârmă ghimpată ai sofismelor, asmuţirea inginerului de lumini împotriva lui Mike Nazarov şi a lui Remus „Padre” Manoilă, precum şi a acestora din urmă împotriva lui Titirez, impunerea unor condiţii seci la preselecţie („Eşti liberal şi cosmopolit? Adio!”), iar mai încoace, spre sfârşitul lui octombrie, o dată cu a patra vizionare a „Autobiografiei lui Nicolae Ceauşescu”, Psihedelichiorului i se pusese pata pe ultimul dictator al României de până la ei, mai ales datorită discursului acestuia din 21 august 1968, pe care rockerul îl memorase fără să vrea, după ce adormise cu el pe urechi, pus pe modul „repetare”. Dintre cei doi instrumentişti nou-intraţi în trupă, unul era student la Geografie, iar celălalt la Chimie, însă degeaba îi arătaseră ei nivelurile de poluare şi ecosistemele distruse — singurul răspuns de compromis al samsarului fusese:

— Vă-nţeleg, dar sunt prea entuziasmat acum — peste o săptămână-două, e posibil să vă dau dreptate.

Ălea două săptămâni trecuseră, se transformaseră în două luni, apoi în patru şi iată-l acum pe impresarul cel obsedat bătând străzile Bucureştilor, pe 25 decembrie 2039, la exact cincizeci de ani de la execuţia cuplului dictatorial.

Microbuzului nu îi păsa de aşa ceva: el avea benzină şi antigel suficiente, aşa că puţin îl durea de frământările din interiorul trupei — îşi urma calea prin labirintul bucureştean.

— Aici ar trebui să fie.

Frâna de mână scrâşni metalic şi crescendo precum râgâitul unuia cu un lanţ de drujbă blocat în gât. Bocancii îl traseră pe Vali jos din maşină.

— Uite, Ioane, îi arătă Mishu: biseric-asta dintre blocuri tot pentr-o himer-a fost mutată: să vadă el ditamai urbanizarea-n inima Capitalei şi să nu-l zgârie pe ochi nici un simbol al „ocultismului” (c-aşa numeau ei religia)… „rămăşiţă a societăţii burghezo-moşiereşti”. Vezi? Şi Vali pune botu’ la naţional-comunism. Ce naţionalism e ăsta, când îi ciunteşti spiritualităţii poporului tău o parte din trup — partea religiei? Măcar de-ar fi fost dacişti până la capăt, cu tot cu zalmoxianismul protocroniştilor ălora… Mă, ce faci? Dormi?

— Mmm… Da. Lasă-mă.

— Eşti fraier… Hai, bă, Psihedelice — venişi? Îi spuneam lu’ Ion că ce naţionalism e ăla fără religie? Este ca şi cum n-ai avea o mână sau un picior. Mai bine-ar fi fost protocronişti până la capăt ş-ar fi reconstituit religia dacilor.

Vali îl ascultă aparent cu atenţie, zâmbind amuzat, cu o expresie de aprobare distrată, ca unui copil peltic ce îţi arată că ştie a pronunţa „Popocatepetl”.

— Ă… Ăhă… Hai în Ghencea. Hai, că luai coroană, luai lumânări, luai tot. Marker am de-acasă, că încă nu m-am hotărât ce să scriu pe panglici — vedem acolo.

— Da’ pentru Leana nu luaşi?

Şoferului îi pieri zâmbetul.

— Mmm… nu. Avem lumânări destule.

Cimitirul Ghencea Civil îşi ridica aburii ca un şaman braţele spre cine ştie ce divinitate. Cei doi muzicieni rămaseră în picioare, sprijinind coroana. Textierul se lăsă pe ciuci, să-nfigă lumânările. Avu o vedenie cu marile combinate şi fabrici, care dădeau greutate României în relaţiile internaţionale, cu ogoarele cât vezi cu ochii, arate, semănate şi irigate, cu miile de olimpici internaţionali, cu laboratoarele de cercetare… În urechi, îi veneau crâmpeie de discursuri, citite ori privite: cel din ’65, de la Congresul al IX-lea; cel din ’68, cu condamnarea invaziei Cehoslovaciei; cel din ’74, de la învestitura prezidenţială; din ’79, împotriva lui Pârvulescu; din ’83, privind cultura („Eheeei… ştia el ce spunea”, gândi Vali, amintindu-şi de postmoderniştii pârţâiţi), apoi secvenţele se precipitară: ’89-Congres (noiembrie — împotriva inechităţii economice mondiale); ’89-TVR (20 decembrie — condamnarea instigatorilor de la Timişoara); ’89-balcon (21 decembrie, cu acele „alo”-uri dezorientate) şi, în sfârşit, ’89-proces (25 decembrie, cu acele cuvinte adresate acuzatorilor, studiu de caz pentru oamenii legilor: „Nu răspund decât în faţa Marii Adunări Naţionale”), apoi rafalele de Kalaşnikov, dârele de sânge, după care altă serie de cuvinte, cea a tinerilor instrumentişti, cu privire la bruscarea României profunde, la…

— Staţi, că mă sună Veta.

„Jocul oilor” al lui Dumitru Fărcaş se auzi în cimitir, făcând să tresară perciunii de fum ai femeilor care îşi tămâiau morţii. Valentin respinse apelul, cu gând s-o sune el mai târziu. Cumpăna în care stătea se dezechilibră şi mai tare, fapt vizibil în dinţii ce muşcau dintr-un deget, sub mustaţa plină de îndoieli.

— Sus în maşină! Mergem la Tâncăbeşti.

Anunțuri

2 gânduri despre „Martori la mormântul lui Ceauşescu”

  1. esti de groaza,ca de obicei….vrei sa spui ca noi mersesem la cimitir s-i pui o lumanare lui Ceausescu,si din inaltele sfere ceresti in intreg cimitirul curgea melodia aia penala ?
    Si nu m-as fi incumetat sa-i zic lu ion despre biserici si Daci…poate in 2022..
    Citind fragmentul asta imi dadui seama ca ar fi superb sa incerci sa scrii Sf-uri cu Romani !
    asa scurte schite…Imperiul Colonial Neo-Nationalist Roman in era post-informatica…
    ar fi de groaza..cu referinte nesarate la figuri pseudo-mitice din istoria romanilor+ evolutia geo politica economica si culturala a Romaniei in the future ages,ca vad ca te pricepi sa povestesti lucruri care nu s-au intamplat inca.. Ca sa nu mai spun ca ar fi o excelenta aplicatie a chestiilor pe care le ai facut in facultate,ma gandesc la o specula in ceea ce priveste evolutia mecanismelor de comunicare in o asa zisa era „post-informatica „.
    Am o idee ! BRB

  2. Acu vazui titlul fragmentului..lol,pai o sa avem din astea peste tot,ca alea cu bula !
    Martorii la nunta regala,martorii la revolutia din 2013,martorii si obama,martorii si Moartea,Martorii si Guvernul..etc

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s