Cum a murit Vali

În decembrie 2039, zorile se ridicau diforme precum sunetele unui violonist care, înfrigurat, îşi acordă instrumentul înaintea „Capriciilor” lui Paganini. Lumina, ca o avangardă a răsăritului, aducea o şovăire de culoare în camerele dinspre est ale casei impresarului şi a neurochirurgei, care avusese mania de a zugrăvi întreaga casă în alb, pentru simplul motiv că albul o ajutase cel mai bine în lunile în care îşi scrisese doctoratul. Asta se întâmpla… când Dumnezeu se mai întâmpla şi asta, Textiere? Prin 2025, Ventuză frumoasă — terminaseşi facultatea de doi ani, iar noi lansaserăm deja „Cuprinderile”. Aşa, da… Bă, da’ să te mai tunzi şi tu, pletosule, că ţi se despică vârfurile. „Bate vânt vârfurile, pe mine gândurile”… Nu mai cânta, Vali, că-mi ies coşuri pe faţă. Sau… mai ştii? Ce să ştiu? Sau pe unde nici nu te-aştepţi. M-aştept la multe, Veto; altminteri, n-aş mai fi făcut formaţi-asta. Hai, no… Hai, no. No, amu, scotie-te, scotie-te…

Aşa îşi amintea dr. Mira-Elisabeta Cepta în decembrie 2055, sub aceleaşi zori, în faţa (de spate a) unei pfffotografii cu Vali „Fă-mă, mamă, cu noroc, fă-mă impresar de rock” Busuioc, la un an după ce acesta dăduse colţu’ într-un chip aproape vesel, în faţa unei comedii televizate, plesnindu-i un vas de sânge cranian în timp ce „ce râz’, bă, ca nemâncatu’?” (vorba lui Ion), adică „hooo, bă, căpcăune!” (cum îl bătuse Romi pe spinare, de teamă să nu se-nece). Râdea ca apucatu’ — ce să mai! Ca nou-născutul, ca nou-venitul pe lumea înghiţitorilor de flăcări ale comediei.

— Bă… Bă! Bă, ţăran!

— Mă, ce faci? Murişi?

— Hai, Vali, nu te mai ţine de zgoande cu noi!

— Vali… Hai, Vali, venise şi Veta… „Through the fish-eyed lens of tear-stained eeeyes”… începuse a-i cânta, ca atunci când, după o zi stresantă, Lynx i se trântea cu capul în poală. Ia: puls? Apoi, făcuse ochii mari: lumânare.

Lumea atunci se mişcase fuga-fuguţa, cum obişnuise impresarul să-i bage-n priză înaintea oricărui concert: Ioane, scoate cablurile; Mishule, cară cu Gabi boxele; Sandule, nu sta ca momâia — ajută-l pe Romi cu instrumentele; Mike? Mike, fi-ţ-ar căţau-a dreacu’ — repede fugişi la umbră! Treci ş-ajută-l pe Ozi cu mixeru’! Titi… Nu e Titi-acu’ — e Stroe. A, Stroe? Unde e? Termină de mult cu luminile — face probe. Bravo lui! Vedeţi? Vedeţi, bă? Hai, că mă duc să parchez autocaru’.

Lumea, deci, se pusese pe roate cât ai bate din palme: Veta scosese banii şi: Ioane, du-te după tron, Mishule, ăştia sunt de lumânări, vedeţi, luaţi şi voi mai pe ieftinica, că ăst-a fost scârţar la viaţa lui, Romi, pentru coroană, du-te coló, ‘n Mănăştur, unde ştii tu că-s mai acceptabile, că s-ar răsuci-n mormânt de-ar şti că ne spargem în bani, eee, vorba vine „‘n mormânt” — pe canapeaua asta, no, Mike, tu te duci după-mbălsămător, îţi dă Manuela număru’ lui, Ela, tu stai aici, cu mine, să-l spălăm, ăăă… trebuie? Ela, nu fi idioată! Olivia, tu te duci după bocitoare — ziceai că ştii pe la ţară câteva. Adică nu — stai! Nu. Nu i-ar plăcea. Caută mai bine un tractor c-o remorcă zdravănă, c-aşa zicea, s-avem loc să tragem un şeptar. Un şeptic, mă — ce vă uitaţi aşa? O murit fericit, săracu’… Duce-vă-ţi, duce-vă-ţi, că voi să şed cu el o clipă…

— „Miroase-a iarnă de cu seară,/ Miroase-a drum deszăpezit,/ Pe el, ca dorul tău să piară,/ Soseşte Mira-n pas ticsit”… Încă te iubesc, hoitule… Hehe… Râd cu mortu’… Ooof, Doamne, Doamne… Hai, Ela — gata. Sus cu el!

Acum, în 2039, zorile mijeau la fel ca atunci… Ca o mustaţă de flăcăiaş pe o buză tremurând înfaţa primelor filme deocheate. Teiul şi castanul din faţa porţii lui Holloway stăteau neclintiţi sub astrahanele albe de zăpadă, ca la o depunere de coroane ori ca la un moment de reculegere pentru cine ştie ce erou căzut pe frontul din India şi Pakistan, rana aceea zvâcnindă care încă nu se închisese şi nici nu dădea vreun semn. Ninsese gospodăreşte în noaptea precedentă — ncii prea-prea, nici foarte-foarte —, dăduse ş-un pic de vânt, iar acum natura îşi făcea siesta, într-o nemişcare de bunică privind de la ferestrele cu suluri şi cu flori de gheaţă lumea albă care trecea pe drum. Lumea nu era chiar albă-albă, dar aşa zicea bunica Vetei dinspre tată, retrasă de mult la moşia lui Tudor Cepta, împreună cu bărbatu-său, la fel de scorţos şi de zgârcit la vorbă, mârâind când îşi aducea aminte de celălalt fiu, Corneliu, dar — surprinzător sau nu — fiind cât se poate de înţelegător cu „führereasa” de Laura şi chiar cu Mira, deşi recunoştea la ea destule semne ale lui Corneliu. „Lumea albă, maică”, explica bătrâna, „lumea albă, c-atunci când oi fi-n pământ, o să tot am parte de lume neagră — las’, că ştiu eu ce vorovesc”.

Anunțuri

Un gând despre „Cum a murit Vali”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s