Doctoriţa şi impresarul (partea a doua: cum arăta barul)

Pentru detalii: https://psihedelicul.wordpress.com/2011/04/17/doctorita-si-impresarul-partea-intai/ .

— Cine sunt ăia de-acolo, Sile? se întoarse Manuela spre barman.

— Iaca, o formaţie de rockeri… Sunt buni ei — de ce să zic că nu? Cel puţin la clape şi la voce… Parc-ar fi singuri la părinţi — n-au împărţit nici mâncarea, nici talentu’.

—  Păi, cum? Eu de ce n-am auzit de ei?

— Cine? se dădu Mira mai în spate. Aaa… Pe-ăştia i-am mai văzut, Manuela — nu ţi-am povestit? Când am avut naţionala de geografie la Craiova, într-a zecea.

— Parcă…

— Sigur ţi-am povestit. Grasu-ăla creţ era ş-atunci la clape. La voce sigur era ăla slab şi tot creţ, cu perciuni. Pe ceilalţi nu-i mai ştiu… A, ba da! Pe-ăla cu barbă şi cu plete, tot gras. El era… impresar, ceva.

În locul Manuelei răspunseră umerii şi fumul.

— Eh… Dă-i încolo.

— Stai, Mira. Stai, că uite. Oaaa… Nenorocitu’… Uite: ăla cu barbă. Ciocălău-ăla.

— Ce?

— Spune bancuri cu Michael Jackson.

— Ce-o zâs?

— O zâs că cică-n ce game-i plăcea să cânte.

— ?

— În de-ălea minore… Că nu râde, tu, că nu-i de râs!

— Aaahahahahahahahahahaaa… Cum să nu fie de râs? „Minore”, auzi… Hahahahahaha…

— No, bine-amu… v-aţi pus tăţ’ împotriva me. Fie-vă de bine. Că, vorba englezului ăstuia de Gilmour: „What do you want from me?”… O — scuze. V-am lovit rău?

— Ahem, tuşi victima, după un dos de palmă peste mărul lui Adam. Nu — nu-i nimic.

Era Romi, care se ducea la WC. Calea de acces către „Tante Meyer” (cum avea să spună, peste opt ani, dr. Emilia Zugschnauze) era strâns mărginită la stânga de uriaşul frigider, lat cât două asemenea normale pentru un bar, iar la dreapta de şase „cocostârci” — şase taburete cu picioare lungi precum ale nemţoaicei de mai sus.

Barul „Barda lui Mihai” din Cluj-Napoca anului 2018 se găsea tot într-o hrubă, precum Keopsul „natal” al martorilor din Craiova, dar beciul ce-l găzduia era săpat pe două niveluri: primul era un demisol obişnuit, al casei proprietarilor, dar sub el se întindea un subsol scund de tot, de nu puteai sta drept în picioare, şi mai lung decât încăperea de deasupra lui, încât părea o radă pentru submarine. Jos nu prea, că nu găseai loc; în schimb, sus, era înţesat locul cu decoraţiuni în stil medieval: „făclii”, buzdugane, săbii, ghioage, arbalete… Ba puteai vedea chiar şi două armuri complete de-o parte şi de alta a uşii, înarmate cu scuturi şi lănci ce se încrucişau când barul era închis sau când pur şi simplu doreai să te fotografiezi între ele. Pe pereţi, îşi rânjeau slovele nişte copii după documente de epocă, tot unul şi unul, de la „Gesta Hungarorum” până la „Rezoluţiunea Adunării Naţionale de la Alba-Iulia”, cu semnătura lui Ştefan Cicio Pop pe ea. Deasupra tuturor, atârnau patru candelabre uriaşe, date frumuşel cu patină şi pictate pe marginea lor lată cu citate vizând teza continuităţii româneşti la nord de Dunăre, citate luate din „Istoria românilor din Dacia Traiană” a lui Alexandru Xenopol. Candelabrele priveau îngăduitor beţivănelile şi poveştile de iubire din bar, unde, probabil, alţi Nazarovi tocmeau mijlocitoare pe lângă alte Oane, hamburgherici zâmbitoare ale altor martorii adolescentine, iar patronii localului mereu le spuneau roacherilor aflaţi în diverse grade de trezie: „Puneţi mâna ş-ajungeţi mari — cinstiţi-i amintirea lui Xenopol! Faceţi-l să nu regrete că ne-a dovedit continuitatea!”.

Anunțuri

Un gând despre „Doctoriţa şi impresarul (partea a doua: cum arăta barul)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s