Părintele Remus Manoilă

Ca să-l înţelegi pe Remus-Gabriel Manoilă, zis „Padre”, ar fi trebuit să ai cel puţin o teofanie, plină de aură ca stejarul din Mamvri de ghindă sau precum cristelniţa de apă, apă pe care mai mereu o bea Remus, moralizator, în faţa martorilor drojditori. Părintele nu bea vin neliturgic decât de două ori pe an — la aniversare şi la onomastică —, dar şi atunci cu aerul de „iartă-mă, Doamne, că-Ţi umblu-n fondul de transfuzii”. Sau, cel puţin, aşa-i spunea Mishu, bănuindu-l de făţărnicie: „Marfă de Galaţi — dai un leu şi iei un braţ”. Dar Padre, gălăţeanul, nu era deloc făţarnic: cu aceeaşi vervă cu care îţi închina un panegiric era în stare să te trimită în „părţile materne orăcăitorogene”, în funcţie de cum îl călcai pe bătături sau pe pedalele războiului de ţesut văluri pentru camilafce, la care lucra cu ardoare împreună cu Dora, soţia lui, cu trăsături şi gesturi de voduleasă.

Uimitor sau nu în epoca Preafericitului Daniel, Remus avea un neobişnuit simţ al afacerilor: ori de câte ori se întâmpla să se căsătorească sau s-o mierlească vreo celebritate ori să îşi boteze un copil, Padrissimo organiza licitaţii crâncen strânse cu multe televiziuni pentru drepturi de televizare. Veniturile erau împărţite, invariabil, între Mitropolie (o jumătate) şi diverse proiecte de construcţii în interesul poporului român (cealaltă jumătate). De fiecare dată, însă, sursele mediatice potrivnice (dintre cele perdante la licitaţii, dar nu numai ele) prezentau distorsionat gestionarea respectivelor venituri, dând apă la moară diverşilor atei militanţi (liberaşti şi nu numai), însă Padre nici nu se sinchisea de ei. Rarele investigaţii ale statului se soldau constant cu mărturii ale celor ajutaţi de popa Remus, iar apele, inevitabil, se linişteau, căci printre susţinători se numărau şi avocaţi admirabili, colegi de barou cu Dora.

Remus i-a cununat pe toţi, dar pe toţi martorii bucureşteni, fără excepţie: de la Mike până la Romi. Chiar şi perechea Vali-Veta i-a stat sub cununii, părintele cel blond şi cadaveric de alb obţinând „dispensă” de a se deplasa la Cluj-Napoca în februarie 2023. Este, de aceea, lesne de înţeles de ce trupa Jeg Tzappeshlitz s-a ataşat de el şi de ce, înainte de fiecare turneu, Mike Nazarov, credinciosul formaţiei, dădea cu banu-n Remus să le facă sfeştanie pentru fiecare lucruşor, de la namilele de autocare până la microfonul cu cască pe care neobositul Mishu The Prince îl purta pe scenă când trecea să dea mâna răsfoitor cu spectatorii primului rând.

Remus fusese cel care, văzând dezmăţul în care căzuseră cei doi ingineri de lumini, Stroe şi Titi, le făcuse lipeala cu două fete impecabile, cu care aceia se şi căsătoriseră mai pe urmă, fapt ce îi atrăsese din partea lui Texteş prelucrarea unor versuri de manea, primite cu hohote de râs şi cu o purcea de doi litri din cel mai bun vin pe care era în stare să îl producă via bisericii sale:

Da’ cine-i mare sacerdot,
Da’ sacerdot de sacerdot?
Da’ e-n slujba lui Savaot,
Da’ Savaot de Savaot.

Da’ dai şi bani, da’ dai şi bani,
Da’ dai şi bani, dai şi femei,
Da’ toate astea, toate astea
Pentru-enoriaşii tăi.

Deşi mulţi dintre martori se aşteptau ca sfârşitul pământesc al părintelui să constea într-o ridicare de viu la ceruri, pe linia Enoh-Ilie, ori, cel puţin, să fie urmat de o mumificare naturală, moartea blondului cu ochi de exorcist a avut, totuşi, o bucată de cer în ea: în 2072, la 86 de ani, o dată cu a şaizecea aniversare a căsătoriei, Remus-Gabriel şi Dora au fost aruncaţi cât colo de un braţ rupt al tiribombei în care se urcaseră. Padrissimo a avut parte de funeralii naţionale, căci banii aceia pe care îi obţinea pe căi obsedante pentru liberaştii cu mâncărimi în fund de care am pomenit îi folosise pentru ridicarea a cinci biserici, trei mănăstiri, şase şcoli generale, două licee şi nenumărate aşezăminte de caritate, plus diverse proiecte cu ONG-uri pentru familie şi educaţie.  Iar banii necesari nu îi obţinea doar din drepturile de televizare, ci şi din extrem de obositoarele stăruinţe pe lângă cei mai bogaţi, dar şi cei mai scârţari slujitori ai Domnului, deopotrivă mireni şi monahali, printre aceştia din urmă numărându-se şi acel înfricoşător de talentat basso profondo român numit Theodor Gărgăriţă (Teodosie sub potcap), coleg de clasă cu Empedocle Titirez şi cel mai bun din tagma lui, făcându-le concurenţă serioasă ruşilor.

Singura mare dezamăgire a lui Padre fusese la fel de singura sa fiică, ce purta dacicul prenume Zina şi care nu voise cu nici un chip să îşi aleagă o ocupaţie mai de pământeancă, ci, imediat după facultatea bucureşteană de Energetică, secţia de Hidroenergetică, se făcuse acrobată de circ, fapt ce aproape că îi atrăsese dezmoştenirea, şi i-ar fi atras-o cu siguranţă dacă, la un an după intrarea în lumea aceea ciudată, fata n-ar fi venit în faţa tatălui de mână cu un coleg de breaslă, rugându-se de el ca de arhanghelul lui patron să îi cunune.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s