Ciudatul inginer de sunet Bogdan Popescu

Nota autorului: fragmentul de faţă începe cu Cătălin Stroe fiindcă face parte din capitolul despre el, pe care îl voi termina până vineri. Capitolul de forţă despre care v-am spus zilele trecute este gata ca idei, încă finisabil ca stil. Până luni, îl aveţi.

Cătălin Stroe era cel mai iute dintre martori. În schimb, nu acelaşi lucru se putea spune despre sunetist, Bogdan „Ozi” Popescu. Multă lume îl întreba de unde i se trăgea porecla Ozi şi la fel de multă lume era bătută la cap ca nu cumva să o scrie „Ozzy”. Bătută la cap de către Mishu şi Mircea Chelu, cu care sunetistul martorise prin Craiova un an întreg după plecarea lui Vali Busuioc la Bucureşti şi a lui Costi Corniţescu la Timişoara, în 2007. Anul acela (toamna lui, mai precis) marcase începutul disoluţiei grupului martoricesc, disoluţie stopată pe filieră bucureşteană în 2009, o dată cu venirea lui Ion în Capitală, la Grafică, iar pe filieră timişoreană în 2011, în acelaşi timp cu sosirea în oraşul Phoenicşilor a lui Eduard „Talent” Cotoară la Mecanica de acolo şi cu modelarea primelor riffuri corniţesciene sub egida „Black Code”-ului reînfiinţat. Trupa a dăinuit până în 2055, dar asta-i altă poveste. Porecla inginerului de sunet nu provenea dintr-un complot (aşa cum s-ar fi gândit Romi sau Mike, de nu l-ar fi cunoscut), nici nu era vreun nume conspirativ, ci luase naştere din simplul fapt că purtătorul ei înghiţea cu mare lăcomie tot ce găsea în materie de SF: de la Jules Verne şi H. G. Wells până la „Dosarele X” şi, în general, orice serial cu OZN-uri, extratereştri, mutanţi, călători în timp şi alte cele care apărea pe piaţă. Dealtfel, nimeni n-a fost şocat de dispariţia lui fără urmă în 2058, la vârsta de 69 de ani (căci era de-o seamă cu Mishu, Mike şi Radu Madagan), ba dimpotrivă: a fost o ocazie ca martorii să îşi exerseze imaginaţia şi în alt domeniu decât muzica, versurile şi artele vizuale.

De un calm statuar, Ozi a rămas în memoria colectivă martoricească prin faptul că singurul său semn de rezonanţă cu muzica oricărui concert la care participa era o clătinare stânga-dreapta a corpului, atât de lentă şi de neabătută, încât Romi ajunsese să creadă că inginerul lor de sunet avea să se reîncarneze într-un metronom blocat pe larghissimo. Aşa cum se-nfăţişa el, înalt, ciolănos, cu ochii afundaţi în orbite şi cu mimică de pokerist, sunetistului cel blond şi egal în vorbă şi în gesturi îi lipseau doar barba şi pletele pentru a îşi completa alura de profet, el mulţumindu-se cu o tunsoare castron cu cărare pe mijloc şi breton detectivistic amintind de David Duchovny în rolul agentului Fox Mulder din „Dosarele X”. Fizionomia îi era melancolică, cu o umbră de colericitate, umbră subliniată de flăcările focurilor de tabără sau ale rugurilor ritualice pe care automaticianul nostru (căci Automatica din Craiova o absolvise, la un an după Romi), pe care el, zic, o dată la trei luni, ardea ceva despre care n-a aflat nimeni nimic niciodată.

Figura, după cum am spus, îi era melancolică, după toate aparenţele. Cu toate acestea, Popescu era un flegmatic desăvârşit, fapt ce se vedea cel mai bine în munca sa: fiecare hertzuleţ ieşit din turmă, fiecare decibelaş nărăvaş erau biniiişor împinşi îndărăt de păstorul cel blond cu un „brrr-ă, na!” al unei manete sau rotiţe, după care privirea scrutătoare a ciobanului român pe deasupra crestelor muntoase era aici înlocuită de căutătura atentă a lui Bogdan, încălecător de pupitru, plimbată pe la fiecare rocker de pe scenă, să vadă de-i totu-n ordine. Deşi nimic din exteriorul lui nu exprima vitalitate, Bogdan Popescu a ţinut trei neveste, toate trei din părţile Asiei: o vietnameză, o rusoaică de dincolo de Urali (care avea legături cu mafia moscovită şi care şi-a găsit sfârşitul într-un schimb de focuri) şi o sud-coreeancă stabilită la Craiova o dată cu schimbarea proprietarilor fabricii de automobile din oraş. La un moment dat, ieşiseră vorbe şi despre el şi Castela, însă Vali a avut grijă să muşamalizeze toată treaba.

Sunetistul şi-a ţinut în secret preocupările oculte aproape întreaga viaţă. Singura lui ieşire a fost în 2055, la câteva luni după moartea impresarului, când Popescu i-a invocat spiritul într-o şedinţă de spiritism cu Veta şi alţi martori întovărăşiţi de neveste. Ceea ce ei doriseră a fi un moment solemn s-a transformat într-o seară de bancuri cu cel de dincolo, urmată de o dimineaţă de doruri sfâşietoare. Trei ani mai târziu, vrăjitorul acustic al Jeg Tzappeshlitzului avea să dispară fără urmă, iar casa îi era vândută urgent de către o rudă despre care nici un martor nu ştiuse ceva până atunci. Timp de alţi trei ani, imobilul urma să schimbe o navetă de proprietari, pentru ca, în 2061, să piară într-un incendiu înfiorător.

Anunțuri

Un gând despre „Ciudatul inginer de sunet Bogdan Popescu”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s