Castela, Ion şi tatăl lui (părţile unite)

[Meclă Ion]

Noxule,

Formaţia te aşteaptă la Satu-Mare, pentru concert, pe 11 septembrie, pe Stadionul “Olimpia”, de la 8 seara. Dacă tot vii, ia cu tine sintetizatorul! Castela e disperată — ameninţă cu divorţul şi recăsătorirea cu Mike. Mishului i-a pierit “LOL”-ul. Vali şi-a ras barba  arată ca un porc. E de rău.

Cam aşa anunţa un afiş concertul formaţiei Jeg Tzappeshlitz din anul 2027. Autoarea graficii? O arhitectă uriaşă (şi înaltă, şi grasă, exact ca Ion), creaţă şi roşcată, pe numele ei Castela Bălă.

— De ce-o cheamă, Noxule, pe nevastă-ta Castela?

— Că e ca un castel, hă, hă, hă!

— Ceee??? Ce ziseşi, Ionuţe?

— Adică eşti frumoasă ca un castel, Luluţă dragă… Pupă Ionuţ botişorul ei dulce!

Castela se născuse în Focshangeles, judeţul Vrancea, şi nu dezminţea nici o clipă vocaţia de bucătăreasă a moldovencelor ei: de la omlete cu şuncă („de Nox, băăă… Neam de neamu’ vostru n-a mâncat aşa ceva”) până la ciorbă de burtă („de Psihedelic, normal — de unde credeţi voi că scoate el catrene pe bandă?”), Castela Bălă (viitoare Ionescu) ţinea stindardul sus, ca antiaeriana după Mike dacă acesta s-ar fi dus pe front.

Doi mâncăi avea formaţia: tetierul Valentin Busuioc şi clăparul Ioan-Alexandru Ionescu. Johnny, la cât şi, mai ales, la ce mânca, nu este de mirare că, din când în când, anunţa, cu un ton cât se poate de serios, că suferă de nişte boli precum bilbicutarea carapacei cefalotoracice, cu complicaţii de aptibilibicis şi cefalocistită acută, care, fireşte, era vindecabilă în urma unui tratament cu purpuriu de curcubărie.

Dar să nu deviem. Arhitecta, soţia lui Ion, a avut marele merit de a-l împăca pe clăpar cu tatăl lui. O luase Noxul cu el la un concert al unor puşti (cel mai mare avea 14 ani), ca să vadă şi ea că încă era ceva de capul rockului — să-nceteze odată cu pesimismele ei. Ce? Era Antoaneta cea Înţepenită? „Măcar aia e pesimistă doar în legătură cu ea; pe când tu, Luluţo, pui la îndoială însăşi religia noastră.” Clapesh obosise de râsul sufocat al lui Romi, aşa că, acum, nu mai ştia ce diminutive de camuflaj să îi mai găsească soţiei.

Că hâr, că mâr… până la urmă, Făptura cea înaltă şi creaţă (dar cu coc; nu ca Ion, cu ciupercă) acceptase. „Făptura”, da — Johnny o poreclise aşa după un personaj de Stephen King. Clăparul ştia el ce ştia, dar ceilalţi martori nici nu bănuiau, aşa că pe Mike l-a pus dracul să-ntrebe:

— Auzi, Castela? De ce-ţi zice Ion ţie „Făptura”?

— Păi, hai să-ţi arăt, se apropie ea şi îl muşcă de triceps. În momentul acela, Pilotu’, nu atât de durere, cât din reflex, îi zugrăvi un dos de palmă peste gură, de o dădu trei-patru paşi mai în spate. Martorii râdeau, dar ghinionul făcu ca Mihail-Cristian să poarte pe deget un inel cu Crucea de Fier (pe care şi-l cumpărase de la un negustor de vechituri, numai aşa, de ciumegeală, dar asta este altă poveste). Castela se alese cu două izvoraşe: unul imediat sub nas, iar celălalt imediat deasupra bărbiei.

— Bă, tu dai în nevastă-mea??? se ridică Ion, răţoindu-se la Mike şi începu să îl împingă cu burta, dar mai mult de ochii femeii, fiindcă el, Johnny, abia îşi stăpânea râsul.

Mike observă treaba asta şi, de aceea, îşi intră în rol:

— Păi, dacă mă muşcă… Uită-te şi tu ce-mi făcu aici. Ce să fac eu acu’ cu gaura asta? Că nici măcar uter n-am în spatele ei…

În momentul acela, Ion nu se mai putu abţine: se prăvăli şi îşi rupse băierile fălcilor, dând drumul unui râs pe cât de zgomotos, pe atât de polifonic. Nenorocul (care din nou îşi băgă cozile ca de cnut) făcu ca locul pe care Ion căzuse să fie un şezlong, pe care Noxxie îl transformă în ceva care semăna a atelierul unui sculptor foaaaaaarte dezordonat.

— Ce făcuşi, Ioane? Sssstricaşi şezlongu’. Amu, pe ce mai sssstai, tu? râse Veta, roşie la faţă şi cu dinţii încleştaţi, influenţată atât de familia Bercea (încleştarea), cât şi de Vali (roşeaţa constipatosimilă).

— Pe goglezele lu’… (Era să zică „Mishu”, dar se opri — asta ar fi însemnat să dea în vileag greşelile conjugale ale Plodului Întunerecului.) Pe goglezele textierului ăla bărbos. Pe care le scrie el în versuri, adăugă clăparul, văzând că neurochirurga se încruntase a suspiciune.

Aceasta era Castela… Ba, să nu uit: era şi aceea care, în adolescenţă, păţise o chestie foarte simpatică din partea unui fost cvasigagic. Arhitecta, după cum am spus, se născuse undeva la ţară, în judeţul Buzău, dar copilărise în oraşul omonim, la o familie adoptivă, însă asta nu o afectase cu nimic în rău, ba dimpotrivă: dacă nu ar fi păţit pocinogul cu ţuica, nu ar fi ajuns la casa de copii, nu ar fi fost înfiată, nu ar mai fi ajuns la oraş, nu ar mai fi urmat Arhitectura la Bochum şi din canci l-ar mai fi cunoscut în avion pe Johnny The Airnox, care se întorcea şi el în România, din Germania, dar de la un concert în Köln, unde formaţia îl sărbătorise, patruaugustist, pe Mihai-Emilian Bercea, zis (după cum ştiţi cu toţii), Mishu The Prince, care, în momentul acela, se găsea tolănit pe un scaun şi râgâia a votcă şi a piftie — de-asta avusese Stelu’ poftă, asta pusese-n bagaj.

La un moment dat, ce i-a venit unui gol de aer, că s-a pus drept în calea avionciului. S-a pus, aşa, nu  de-a curmezişul, ci, mai degrabă, de-a cerculişul. De-a vârtejişul. Dar nu numai el, ci şi Hendrixul de la voce al martorilor. Şi, până s-o strige el pe însoţitoarea de bord („Fräulein Flugbegleiterin, könnten Sie mir bitte… brlrlrhghmbhrl…”), pantalonii i se ofiliră ca frunza toamna.

— Mishule, ce făcuşi, Mishule??? Vali, unde-ţi sunt şerveţelele?

— Dumne… Paşt… Crist… gâtu’ cui te-a făcut, de avion! izbucni impresarul să articuleze, printre propriile mişcări involuntare de Shakiră planturoasă a avionului, în timp ce încerca să ajungă la micile încăperi pentru bagaje, de deasupra scaunelor.

— Doriţi neşte şerveţele? accentuă, autoironic, din spate, o roşcată creaţă, cu un păr înalt, ca prins în hotă sau în aspirator.

– Neşte deşte prinse-n cleşte, îşi rânji Psihedelicu’ grebla din gură, dând drumul unui râs stingherit, mai mult pe nas, ca un pufăit.

Câteva zile mai târziu, în miezul lunii august a acelui an, 2024, Juan-Alejandro şi Castela se revedeau, în Buzău, după un concert pe fugă în oraşul de la curbură, într-un supermagazin, în timp ce Ion căuta nişte reviste manga, iar Castela un set de cuţite, întrucât voia să se apuce de magie neagră împotriva nemţălăului de la Bochum care tocmai o părăsise, făcându-i praf întreaga vacanţă de vară, ultima înainte de absolvire. Prima jumătate se dusese pe practică şi pe certuri rău-prevestitoare cu acela.

Este uşor ca pentru handicapaţi de imaginat că Noxxie imediat a mirosit cum stă treaba şi a pozat în victimă, chipurile şi el părăsit recent de „o nevrednică de sacrificiile mele — cu mâna pe inimă ţi-o spun. Şi când mă gândesc că era cât pe-aci să-i dedic următorul meu album solo… Ooof, Doamne, Doamne… Ce ţi-e şi cu inimioara asta…”

Castela, după cum spuneam, avusese un cvasi-gagiu în adolescenţă. Se întâmplase ca cei doi să aibă drept pasiuni comune desenul şi actoria, aşa că se cam găsiseră rude. Tipul avea un ditamai studioul de pictură acasă (mă-sa era pictoriţă; bine, ta-su era cosmonaut, dar n-are a face), aşa că, din vorbă-n vorbă, Tibi se gândise s-o invite pe Castela la el acasă, ca să-i arate studioul. Şi, pe mica estradă pentru modele (umane sau nu), Tibi îi declama fel de fel de falafel de poezii, proprii ori nu, şi, din când în când, o trosnea cu câte-un Shakespeare, cum trosnea  Nick Mason tobele în mijlocul unei tăceri de după câteva note pe bass ale lui Roger Waters.

Azi, aşa, mâine, aşa… Tibi se dăduse de nenumărate ori la Castela, dar ea — nimic. Ei îi fugeau ochii după un motociclist din oraş (cu care şi avea să fie, patru ani mai târziu) — n-o durea pe ea de frământările micului pictor decât, poate, la nivel estetic, în măsura în care acesta reuşea să scoată artă din ele. Tibi, într-un final, s-a obişnuit cu ideea, însă continua să o invite pe Castela pe la el, iar într-o zi i-a mărturisit:

— Castela… eu îţi spun ceva, da’ să nu te superi pe mine…

— Nu mă supăr, Tibi — ce e?

— Nu, Castela, că tu o să te superi…

— Mă, dacă-ţi spun că nu mă supăr…

— Eu i-am spus lu’ tata că suntem împreună, ca să nu mai creadă că sunt poponar, făcu pictorul-actor, cu o mină de câine prins de către stăpân că a sărit pe masă şi a mâncat carnea.

Acela a fost primul moment în care Castela s-a temut cu adevărat pentru viaţa ei, simţind tot mai aproape ameninţarea morţii prin sufocare. Când şi-a şters lacrimile de râs, nu a putut decât să dea din mâini, ca şi cum ar fi alungat o vedenie, apoi a reuşit să articuleze:

— Dă-mi un pumn în spate, că mă-nec… Ă-hă-ha, tuşi ea, uşurată. Nu e, mă, nici o supărare — ce-ai? zâmbi, apoi, benevol.

Dar astea erau întâmplări de demult… Acum, Castela stătea înlănţuită de Ion, cu ceafa, umbrită de părul ca scos de sub hotă, dar fremătând sub sărutările Clăparului şi sub mângăierile nasului său, pe care acesta şi-l trăgea când şi când, bucurându-se de binefacerile unei răceli care îi permisese să îşi ia liber cinci zile de la ziarul unde lucra pe post de caricaturist.

— Ionuţe…

— M… gemu Ionelio, adulmecându-i ceafa. (Castela era unul dintre puţinii oameni în gura cărora diminutivul acesta din copilăria Clăparului suna natural, epurat de orice ironie ori stinghereală.)

— Când o fi să fie, vreau s-avem şase copii.

— Îu, Doamne ia-mă! (Ion căpătase vorba asta după ce citise o ediţie integrală, monotomală, a „La Lilieci”-lor, făcută cadou de la Vali Zeh Textesh de ziua Jon Lordului jegtzappeshlitzesc.) Păi, ce-ţi veni, Luluţo?

— Doi chitarişti, un băssar, un tobar, un clăpar ş-un vocalist.

— Hehe… Păi, şi impresar, nimic? Nici textier?

— Să-şi găsească!

— Păi, atunci, se ştirbeşte sentimentul de familie al formaţiei.

— Să-l ia pe ta-su dacă vor familie, începu Castela să râdă, molipsindu-şi bărbatul.

Dar nu apucară ei doi să se sature de râs, că pe scenă, în mijlocul soloului de chitară al unuia dintre băieţandri, apăru însuşi tatăl acestuia, cu un ditamai Gibson Les Paul-ul atârnat de gât şi, cu o glisare pe genunchi, începu alt solo, la fel de rapid, dar mai tânguitor, mai oftător după ultimii rockeri români de viţă bună, dinaintea apariţiei tuturor televiziunilor de consum, care, încet-încet, înăbuşeau existenţialismul muzicienilor.

Soţii Ionescu tresăriră la unison, dar din cu totul alte motive: Ion de fiorul copilăriei cusute cu rock din cel bun, de podgorie, iar Castela dintr-o idee pe cât de neoriginală, pe atât de plină de umanitate…

Roacherii din Jeg Tzappeshlitz nu prea se drogau. Cel puţin nu atât cât să o ia pe arătură şi să-nceapă a vedea bărcuţe verzi de hârtie, plutind vertical la vale pe o mare muntoasă de pe tavan. Fumau şi ei (adică în afară de Mike şi Vali) câte-o ţigară-două de marijuana, o dată la lună, dar, în rest, nu se omorau. Rar de tot dacă mai luau câte-un LSD, dar atunci mai mult pătimeau decât se bucurau, fiindcă fugea casa cu ei de ziceai că o aleargă un ogar. Echipa de medici-cercetători din care făcea parte Veta reluase studiile asupra LSD-ului ca medicament, iar ce le prisosea vindea martorilor, care ştiau să nu sară calul, având deja lecţia lui Radu Madagan, care reuşise a se certa cu toată lumea.

Totuşi, roacherii de pe scenă, la fel precum cei din public, au crezut că au halucinaţii într-o seară, la unul dintre concertele formaţiei, când s-a-ntâmplat ce s-a-ntâmplat, de-ar fi cântat barzii secole de-a rândul de-atunci înainte, de-ar mai fi existat, Barzi, adică — nu secole. Sau mai ştii?

În tot cazul: într-o seară de mai, când înfloreau teii şi cântau privighetorile, de nu-ţi mai trebuia nici un halucinogen, într-un mai în care vedeai pe câmpuri ţărani români (români cu ecou — nu aşa, fitecum!) treierând şi stropind pomii cu insecticid, într-un mai… ce să mai… în care numai mort să nu fi fost, formaţia se reîntorcea acasă. „Re-„, da — se mai întorsese până atunci, dar acum, în primăvara lui 2035, când până şi limbile ceasornicului făcuseră Alzheimer (iar Veta şi Manuela încă nu aveau leac pentru ele), în maiul acela de bătut plictiseala, în seara aceea de „îîîăăăa… ha… trosc” (vasăzică, de căscat şi de întins), natura se îndurase de oameni şi dăduse o ploicică răcoroasă (ca şi cum s-ar fi justificat: „udăm un pic cu furtunul prin curte, să se ducă praful”), după care ridicase în palme, ca pe copilu-al mic, un soare ca o simfonie de Haydn, ca şi cum le-ar fi dat curaj oamenilor: „Hai, că încă nu e totul pierdut. Încă sunteţi vii, încă ştiţi să vă bucuraţi de viaţă: să ascultaţi câte-un solo de chitară… să mai mângâiaţi o bucă dolofană… Auzişi, Ioane? Dolofană, nu aschilombică.” Iar Ion răspundea printr-un solo de clape de se udau toate gagicile din primele rânduri… Dar ce spun eu „se udau”? Se fleoşcăiau de-a dreptul! Şi fiecare îl visa pe Ion amuşinând-o pe unde nici nu te-aşteptai… Nu te-aşteptai dacă erai om cu bun-simţ; dacă erai om cu porc-simţ, ca Romi, atunci te aşteptai.

În seara aceea, deci, în Craiova, storurile se lăsau mai devreme pe la căşi: în ele, rămăseseră doar babalâcii şi cei care erau prea legumicoli (la ora aia sau în general) ca să mai deschidă uşa frigiderului ori să mai apese butonul telecomenzii; cu atât mai mult să dea o pleată (sau o chelie — după caz) ori vreo moşeală. Lumea a bună era pe Oblemenco. Nu, nu juca Universitatea. Nici nu cânta Cenaclul „Flacăra” (deşi lui Mike i se rupea sufletul de dor atunci când bătea, sfios, cu amintirea la porţile Cenaclului).

Cânta o formaţie stranie pentru vremurile acelea ca un car ce se duce la vale cu piedica pusă. Iar formaţia aceea se numea Jeg Tzappeshlitz. Textimpresarul îi dăduse numele acesta hazliu, temându-se ca nu cumva să cadă în solemnitate ori în siropoşenie (adică în Mike ori în Ion). Astfel, s-ar fi expus la hlizirea neroadă, dar deloc nevinovată, a ciumpalacilor care nu ştiau altceva decât să deconstruiască şi să ia în derâdere, până rămâneau fără de nici un Dumnezeu.

Era Craiova… Era Craiova până-n măduva oaselor celor şapte martori! Era Craiova lui Marin Sorescu şi a lui Tudor Gheorghe, care acum vibrau, de la şoaptă până la strigăt, în tot ce însemna Jeg Tzappeshlitz: de la peniţa lui Vali până la limesul de orgi cu care urma să se înconjoare Ion… Era Craiova lui Amza Pellea, care acum zâmbea larg în Mishu şi se încrunta în Mike… Era, în sfârşit, Craiova lui Mihai Viteazul, care acum stătea ţanţoş în Romi şi se uita de jur-împrejur, la teii ce încingeau stadionul ca o centură de gloanţe brâul unui soldat… Până şi calul voievodului fremăta, în chitara blondului şi pletosului chitarist, aşteptând ca, din clipă-n clipă, Romulus-Andrei să îi dea jăraticul celor două sute douăzeci de volţi, pe care ea urma să îl înfulece în nişte nechezături de s-ar fi sculat din groapă Volta cel cu patru prenume, l-ar fi pupat pe frunte pe roacher şi i-ar fi întrebat pe toţi şapte, laolaltă, dacă n-au cumva nevoie de un sunetist. Moment în care Bogdan „Ozi” Popescu, calm ca un anchetator la începutul interogatoriului, l-ar fi invitat să steie jos (nu pe steiuri, ci pe butuci, ca-n barurile de roacheri în care hălăduiau ei la sete), să ia ei doi câte-un vin şi câte-o pereche de picioare de broască, apoi să îi arate el, Volta, lui, lui Popescu, cât de meşter se dovedeşte într-ale sunetismului.

În după-amiaza aceea de mai 2035, în culisele concertului de pe stadionul „Ion Oblemenco”, Castela Ionescu nu mai avea stare: o vedeai ba că îl întreabă a enşpe mia oară pe Bogdan „Ozi” Popescu, sunetistul, dacă totul este impecabil, ba că îi dăscăleşte ca un regizor pe Mishu şi pe Romi, arătându-le diverse traiectorii pe scenă, ba că îşi cheamă echipa de arhitecţi cu care elaborase decorurile, ba că, în sfârşit, îi şopteşte ceva la ureche lui Vali, iar impresarul dispare după o draperie. În tot acest răstimp, Ion era ţinut de vorbă de către Sandu „Glissandu” Skomorohin, chitaristul lor armonic, căruia i se rupsese — ghinionul ghinioanelor — mi-ul cel gros, iar acum Ionelio cotrobăia printr-o geantă, după un set de coarde. Nu-i vorbă: nici bateristul, Gabi Clocotici, nu stătea degeaba: repeta la baterie, ca şi când nimic nu s-ar fi întâmplat. Atât doar că nu-l pierdea din ochi pe Ion. Iar când acesta, simţindu-se privit, se întorcea spre el, Norbert-Gabriel bătea mai vârtos în tobe, rânjind către clăpar, cu ochelarii de soare puşi, ca Stevie Wonder, de parcă l-ar fi întrebat pe Nox: „Aşa e că-ţi place solo-ul ăsta al meu? Sau trebuie mai mult muştar?”

Castela îşi terminase de mult treaba pe acolo, dar încă se învârtea primprejur, doar ca să îl ţină pe Clapeş ocupat. Nu, nu avea vreun gagic ascuns prin preajmă (când era nevoie, ştia să se abţină); creaţa cea roşcată şi masivă pregătea ceva măreţ…

Din spatele draperiei unde se furişase Vali The Psychedelic, nu se auzea nimic. Ba să nu minţim: o ureche ageră ar fi putut prinde nişte mormăieli, întrerupte, din când în când, de câte un „şşş!” energic, când deveneau prea zgomotoase.

Ion ştia de existenţa draperiei (marca intrarea în improvizata cabină a lui Mike Nazarov), pe care bassistul, cu o căldură pe care numai un militar — activ sau retras — o putea avea, o numea „cabina mea de campanie”. Acum, însă, Pilotto Pronosport înjghebase o ciondăneală cu Mishu, motiv pentru care cei doi Mihai ai formaţiei îl chemau acum pe Ioan-Alexandru să le facă direptate (după cum se fasolea text-impresarul, cu nasul proaspăt scos dintre letopiseţe, cu forţa, de către Veta, în scopul unei mai bune folosiri). Dar, cum clăparul era ocupat cu acordarea chitarei lui Sandu (pe care, din te miri ce, îl lovise burta), vocalistul şi bassistul îşi văzură mai departe de ceartă, înălţând glasurile, ca să îi amintească lui Juan-Alejandro că îi lăsase nedesluşiţi.

Johnny The Nox, isprăvind, într-un târziu, cu sărăcia de chitară („ia-ţi-o, spânzura-te-ai cu ea de stativ!”), se îndreptă, cu paşi mari (de parcă ar fi vrut să-i dea cap în cap), către tandemul vocalist-bassist. Bercea şi Nazarov păreau că acum-acum o să se ia la pumni, aşa că venirea Ionului de Noxiu fu ca o izbăvire:

— Uite, Ioane… LOL… I-auzi ce zice Pilotu’: că a bătut Petrolu’ pe Bacău acu’ o săptămână.

— Băăă, Mishule, eşti prost de băuni!

— Poftim: zi-i şi cu cât i-au bătut, că nu mă crede.

— Cu 6-4.

— Vezi?

— Bă, voi sunteţi cretini? Pentru atât lucru mă chemarăţi?

— Eee, că doar n-ăi fi vreo maiestate…

— Bă, băga-ţi-ai maiestatea-n fund! Pentru atât lucru trebui să ridicaţi târgu-n picioare?

— Păi, dacă nu mă crede…

— Da, mă, da… îşi recunoscu Mishu exagerarea.

— Hai, gata, că mă enervarăţi! Castela! tună Ioan-Alexandru pe un ton ce prevestea ceva între foame şi una dintre certurile bianuale din familia Ionescu.

— Da, da, da! veni ea fuguţa, împiedicându-se în poalele rochiei care îl făcuse pe Vali să exclame: „Ce te-nvelişi, vere, aşa, ca o sarma? Nu mai vedem şi noi un crac”… Dar îşi luase o palmă zdravănă peste ceafă de la Veta. „Ăăă… «O varice» vrusei să spun…”, dar palma venise, de data aceasta, din sens opus.

Dacă, în clipa aceea, l-ar fi întrebat cineva pe Valentin Busuioc unde se găsea neurochirurga, grasul cel bărbos l-ar fi trimis s-o caute, iar curiosul ar fi fost întâmpinat cu un „ssst!”, cu garnitură de privire de pasăre de pradă, din partea atât a Vetei, cât şi a Manuelei Nazarov, proaspătă mamă de creatură care nu semăna mai deloc cu bassistul. Pasămite, pruncul, „tare-n gură ca reactoru’ ” (vorba Pârtzului de Întunerec), urla de ziceai că e Alex „Grinderul” Brânzan strâns de… tonalităţi. Cele două doctoriţe nu avuseseră cu cine să îl lase pe Carmen, motiv pentru care îl luaseră cu ele la concert. Aşa îl chema pe băieţel, deşi 2-3 ani mai târziu, Mikey avea să îi schimbe numele, nemaiputând suporta miştourile exponenţiale ale trupei. „Heh, primul lui concert ca spectator… Martorie”, râsese Manuela.

Bogdan „Ozi” Popescu, sunetistul lor cel de toate frecvenţele, şedea într-un ungher, alături de o sud-coreeancă pripăşită la Craiova o dată cu schimbarea proprietarilor uzinei de maşini din oraş şi o mângâia tăcut pe creştet, ca şi cum i-ar fi spus: „Uite, mă, fetiţo: cu ei am crescut, cu ei o să mă-ngrop.” Dar, presimţind eventualii ochi cât cepele ai gagicii, sunetistul îşi lămuri gândul: „cu pozele lor, adică: Vali pe frunte, ăia doi malaci (Sandu şi Gabi) pe umeri, cei doi Mihai pe piept, iar Ion pe buric. Bine… la cât e el de greu, o să cam alunece, dar…”

— Bogdaneee! răsună, ca o sirenă antiaeriană, vocea Castelei Ionescu. Vezi că nu ştiu ce are mixeru-ăla, că nu mai scoate bine înaltele.

— Îl reparai — merge-acum.

— N-ai nimic să-i dai lu’ Ion de făcut? şopti ea conspirativ când ajunse aproape. Între timp, textierul se apucase să spună poante pe scenă, ca să nu se plictisească lumea.

— E totul pregătit, Castela — verificai, răspunse Ozi, cu vocea lui pe care nu o ridica niciodată, motiv pentru care tare mai era preţuit de Castela, atunci când voia s-adoarmă: „Bogdănele…” se pisicea ea, „îmi spui, te rog, o poveste?” „LOL”, se pomenea Mishu zâmbind hendriceşte dintr-un colţ al camerei. „Tu treci la masaj, Stelule — nu mai lolăi aci!” „Păi, şi eu ce mai fac, Luluţo?” se siropoşea Ion. „Tu fluieră-mi ceva de la voi. Pe-aia cu «În Jiu cu mixerul încins», de exemplu.” „Hăhăhăhă… Asta e ca-n bancu-ăla…” se pomenea Vali hohotind. „Hooo! că-mi fuge somnu’, Quijote!”, urla Castela către impresar, pe care îl poreclise astfel atât de la părul lui facial, cât şi din cauza idealismului exagerat al impresarului, care visa un concert în Antarctica. Nu ţinuse porecla.

„Quijote” acum sfârşise micul monolog şi se întorsese în cabina Mike-ului, bolborosind ceva din care se desluşea uneori câte-un „După aia cu «Shoot Me», urmează…” sau „Acolo, după Mishu, e un solo” ori chiar „Castela, săraca, duse tot greul — o las în locul meu pe viitor”.

După vreo cinci cântece, urmă unul cu veleităţi filosofice, versificat de Psihedelic, despre oamenii peste măsură de grăbiţi, care nu mai au timp să privească în jur şi, astfel, ajung să fie ei priviţi, condescendent, de către un cireş voluptuos de rodnic, care, la sfârşit, le ţine un discurs ce se încheie în forţă:

Deci, nu „haha”: nu râdeţi, trompe
Însetoşate de pietriş,
De goarnele des psihopompe,
Dar -delice doar pe furiş!

În concertele pe fugă, formaţia termina cântecul în acest punct. În concertele mari, în schimb, piesa beneficia de o stufoasă coadă, reprezentată de câte un solo: de baterie, de bass, de clape sau de chitară, acesta din urmă executat de „cel mai improbabil chitarist armonic al momentului forţei… Doamnelor şi domnilor… Sanduuu Skomorohiiiiiin!…” . În mai 2035, pe stadionul „Ion Oblemenco”, împărţeala îl indicase pe organist. De aceea, după ce ecoul ultimei note a lui Mishu se stinsese, pe scenă se lăsă un întuneric mai greu decât Noxxie în cârca lui Mikey, când acesta vrea să le arate martorilor cum se fac adevăratele genuflexiuni.

Scena, deci, se făcu nea-gră, mai neagră decât tricourile din timpurile adevăratei martorii, statuisto-mochetiste. Publicul începu să scandeze: „Tzap-pesh-litz! Tzap-pesh-litz!”. O fată mai zănatică de prin al patrulea rând slobozi un strigăt, iscând un val de râsete şi de susţinere: „Însoară-te cu mine, Mishule! Gătesc goală!”

La un moment dat, se auzi un şuierat ca de vifor şi, brusc, se aprinse un reflector în partea stângă a scenei, acolo unde Juan-Alejandro de Mocheta domnea în spatele limesului de orgi. După vreo două minute de „deştuit” clapele, dinspre partea opusă a scenei începu să se audă un solo de chitară ca o reluare de vorbă întreruptă: „După cum spuneam, Ionuţe: sol, fa, mi, do diez”… John crezu că era Sandu, aşa că nu se atacă. Doar un lucru i se păru ciudat: tehnica se dovedea cu totul diferită. Pe scenă era în continuare întuneric — numai din public îl ciupea câte un bliţ de ochi. De aceea, Ionelio, oricât de atent ar fi privit în stânga lui, de-a lungul scenei, nu putea zări nimic.

Soloul de chitară se apropia, încet, dar sigur, ca farul unei locomotive, sinistru de chior, la intrarea într-o gară pustie, în puterea nopţii. Când sunetul chitarei ajunse într-un punct pe care Johnny The Nox îl estimă drept mijlocul scenei, unde puteai să te-mpiedici de microfonul lui Mishu, chitara se opri. Ioan-Alexandru încetă şi el din orgă, în aşteptare, apoi ieşi puţin dintre clape, ca să vadă cine era. Tot nimic. După trei secunde în care n-ai fi găsit un zgomot nici să-l plăteşti în aur, dfin locul de unde se auzise chitara se porni o voce tremurată de bătrân, care, sub presiunea împrejurării, dădea tot ce avea ea mai bun în materie de solemnitate:

— De bucurie rar avurăm parte,
În unele duminici, pe la nunţi

— Tata!!! izbucni Ion, ţâşnind dintre orgi, mai-mai să răstoarne una dintre ele, către locul de unde vocea curgea ca udul dintr-o prostată slăbită, sforţată acum din răsputeri.

Inginerul de lumini aprinse un mic reflector.

— Ionuţe!… Ăăău… Uf! Greu mai eşti! Stai, că-mi rupi coardele, gemu bătrânul, strivit de propria chitară şi de propriul fiu, cât ursul.

— Tată… mai apucă să îngâne clăparul, înainte ca lacrimile să-l înece şi să i se reverse în hohote peste pleoapele de jos, pe umărul părintelui, înmuiat şi el de situaţie.

— Ce faci, mă? Plângi? întrebă Ionescu-senior încercând să se păstreze sobru, dar vocea tremurată îl trăda mai ceva ca MIhai I pe Ion Antonescu.

Dar Ionuţ nu mai putu răspunde.

Doamne… Nu se mai văzuseră de douăzeci de ani. Douăzeci de ani În ultima vreme, Castela avusese grijă să-l atingă pe Ion la sentiment cu poveşti înduioşătoare despre familie, în general, şi despre relaţia tată-fiu, în special. Fireşte că nu uitase nici acel cântec al trupei Timpuri Noi („Tata”) care totdeauna îl făcea pe The Nox să plângă. Johnny mereu vrusese să îi facă o surpriză lui Gabi Ionescu, sunându-i la poartă alături de o sticlă de vin de Tokai din timpul Campaniei din Vest, dar…

Prostii. Mici orgolii.

Ion începu să plângă de-a binelea pe umărul tatălui, care nici el nu rămăsese stană. Nici unul dintre martori nu îşi amintea să-l fi văzut pe Clapeş plângând aşa, nici măcar după ce îl părăsise Zambilica (marea lui dragoste statuisto-mochetistă), nici chiar după Angela (poreclită Ango-Mango-Bango, din cauza faciesului de maimuţă), care fusese prima femeie a clăparului. Din cauza ei îşi luase Psihedelicul, chiar de ziua lui, în Keops, un ditamai pumnu-n coaste de la Nox, când începuse să hăhăie şi să urle „Ioane, virginule!”, tocmai când Angela ieşea din closet. Texteş se pusese pe hohotit din cauză că, până în clipa aceea, Claparinho se lăudase cu nenumărate donjuanisme, iar în seara aceea îl luase gura pe dinainte pe Mishu, la fel de beat ca Vali, dar suficient de iute de picior încât s-o şteargă-n budă, unde se-ncuiase zguduit de râs, însă pe silenţios, cu buza de jos muşcată până la sânge şi cu pantalonii în vine, pentru orice eventualitate…

Plângea Ion cu lacrimi cât propria burtă, gândindu-se la toţi anii aceia în care tatăl avusese grijă de pregătirea lui muzicală: de la prima orgă, intrată în casă dimpreună cu cel dintâi Crăciun la şcoală, lucind pofticioasă sub brad, urmată de lecţiile de bază ale părintelui, apoi de frumoşii ani de muzică la Palatul Copiilor, până încolo, către perioada de Statuie şi Mocheta, când Gabi Ionescu îi amenajase un impunător studio în subsolul vilei nou-cumpărate. Toate înjurăturile, toate şuturile în fund, toate nopţile dormite pe la prieteni, prin baruri, în gară sau chiar în Grădina Botanică erau acum date uitării… Ion era din nou Ionuţ, străbătut de fiorul primei sale orgi, intrată în casă de Crăciunul lui 1997… Ba mai mult: marele şi bunul clăpar al trupei alerga acum ca prin vis, ca prin fumuri de ţigară din Keops,  prin anii ’90, anii copilăriei sale, în special prima lor jumătate, când încă nu făcuse bine ochi, dar simţea, simţea cu toată fiinţa lui bucuria naivă şi răsuflarea uşurată a românilor…

— Tată?

—  Da.

„Let your balalaika sing/ What my guitar wants to say”…

Şi solo-uri ca nişte braţe deschise… Solo-uri a câte zece minute fiecare, când separat, când întrepătrunzându-se, ca mămăliga şi brânza în bulz… Apoi, după un răpăit de tobe al celuilalt Gabi, Clocotici, trupa îşi reluă lista de cântece. Sandu Glissandu înţelese că Ion nu avea să îi mai dea drumul chitarei, aşa că luă el în primire orga, chitara armonică revenindu-i lui Romi.

Mishu a fost supraomenesc: a doua zi, mulţi dintre locatarii blocurilor de la Ciupercă (de vizavi de stadion) s-au trezit cu crăpături în geamuri. Chiar şi Mikey, care, în general, era liniştit, nefăcând decât, eventual, câţiva paşi de marş ori vreun sunet de avion din gură, chiar şi în el dăduse damblaua: şi-a ridicat bassul şi l-a zemuit de podea, sărind apoi cu picioarele pe el. Puţini au observat, însă, că era un bass obişnuit, cu patru coarde, iar nu minunăţia lui cu şapte strune, pentru care ar fi fost în stare să te spintece şi să te săreze.

Publicul era în delir: Gabriel Ionel Ionescu se împlântase trainic în memoria colectivă craioveană, prin compoziţiile sale pentru echipa de fotbal, astfel încât, după fiecare victorie importantă a „Universităţii”, era chemat pe stadion, împreună cu formaţia lui din momentul respectiv, ca să marcheze cum trebuie biruinţa alb-albaştrilor. De aceea, văzându-l şi, mai mult, văzându-l alături de o formaţie ce făcea cinste României, spectatorii mai aveau puţin şi îşi făceau ţăndări palmele şi piepturile. Fără să îşi dea nimeni seama pe loc, fapta aceasta de respect filial era încă o palmă pe obrazul iconoclastiei pornite de beatnici şi de hipioţi şi ajunse la cote nevralgice în 2013, când înfiinţaseră martorii trupa.

La câteva luni după concertul de pe „Oblemenco”, Ionescu-senior îşi vindea casa din Craiova şi se muta la Ionuţ şi Castela. A urmat o perioadă aparent liniştită, căci celor doi soţi le era ruşine să se mai bată ca chiorii, dar, cu vremea, Johnny The Nox venea tot mai des pe la Vali The Psychedelic:

— Iarăşi?

— Iarăşi… ofta clăparul. Acum, i se pare că macaroanele sunt mai galbene decât de obicei. Auzi şi tu om… Mai acu’ o săptămână, i se pusese pata că de ce avem cadă-n baie în loc de cabină: ce e cu risipa asta de apă şi cu pierderea asta de timp?

— Păi, Ioane, ce să zic… pasează-i-l soră-tii.

— Mh… Nu ştiu.

Peste vreo două săptămâni, Gabriel Ionescu se muta la Maria, cealaltă odraslă, dar, cum gineri-su era iute la mânie, puţin, infim a lipsit ca socrul să nu-şi ia vreo două după cap. Peste alte zece săptămâni, Gabi revenea de partea cealaltă a fileului, cu toate stăruinţele lui Ionelio către Maria şi către Adrian, cumnatu-său:

— Maria, serios îţi spun… Adi, dau înscris: renunţa la orice pretenţie din moştenire.

—Ce moştenire, Ioane? Ce moştenire? îl repezise cumnatul.

— Cum „ce moştenire”? V-a zis el vouă ceva? se încruntase Ion, bănuitor, dar, în adâncurile lui, bucuros de eventualul pretext al lipsei de moştenire, pentru ca bătrânul să rămână la fiică.

— Ce să ne zică? Ne-a zis c-a vândut tot.

— Păi, da. Şi banii sunt la bancă — nu i-a cheltuit nimeni. Eu, cel puţin, nu m-am atins de ei, se degrevase Johnny. Iar el pe ce să-i cheltuiască? Fiindcă, de ţinut, l-am ţinut cu tot ce trebuie.

— Mai puţin cu calm.

— Auzi, ştii ce? Îl iau înapoi, că văd că tu eşti mare pagubă de om. Vorbeşti de calmul meu? Tu, care mai aveai un pic şi-i spărgeai străchinile-n cap? Îl iau, da’ nici să-mi mai calci pragul vreodată!

— Ionuţe… îndrăznise Maria.

— Nici un Ionuţ! făcuse el un gest cu braţul în sus, deja întors cu spatele, cu mâna pe clanţă. Nu pe tine sunt supărat, avusese apoi grijă să mormăie, ca să se ştie cu conştiinţa împăcată, după care ieşise.

Gabriel Ionescu revenea în vechea matcă… După o şedinţă de grup cu Veta (căci Vali se săturase), Ion şi Castela Ionescu încercau acum să fie cât mai calmi posibil şi să întâmpine cu zâmbetul… pe buze?  Pe fălci de-a dreptul… toate ursuzlâcurile bătrânului.

Pe la ora şase, într-o după-amiază de noiembrie, cea mai împuţită zi pe care toamna anului 2037 era în stare să le-o prezinte supuşilor, Castela trase după ea uşa cu balamale înecate (literalmente „înecate”) în unsoare, ca să nu mai aibă socrul pretext de bolboroseală. Din antreu, se făcea un hol, a cărui gresie dormea sub un covor gros, ca să nu îi fie rudei rece sub tălpi ori zgomot de paşi la urechi, urechi între care cei doi ochi priviseră facturile de la covoare, ca alinare pentru nemulţumirea cauzată de o eventuală cheltuială prea mare pe „al calabalâc”. Arhitecta cea roşcată intră la ea în cameră, se schimbă, după care începu să caute nişte hârtii, nişte schiţe vechi de care avea nevoie. Ion se afla într-un bar, pregătindu-şi sculele pentru un recital cu o formaţie locală de liceeni, pe care vrea să îi promoveze. La un moment dat, clăparul văzu pe ecranul mobilului „Luluţa apelează” („Luluţa” era diminutivul lui pentru nevastă, remediu contra glumelor pe seama ciudatului ei prenume):

— Da, Luluţă dragă…

— Ioane… Ioane… vino repede… izbuti ea să gâfâie. Ioaneee! slobozi femeia un ţipăt, iar bărbatul închise urgent, apoi, într-o jumătate de oră, zbicea uşa de perete.

În bucătăria familiei Ionescu, tatăl clăparului zăcea pe spate, cu o baltă de sânge sub cap, lângă cuptorul cu uşa deschisă. Castela nu se atinsese de nimic, în aşteptarea medicului legist. Acesta se afla deja acolo la sosirea lui Ion şi făcea constatări.

O zi mai târziu, dr. Mira-Elisabeta Cepta îi conducea pe cei doi spre morga Spitalului Universitar din Bucureşti, unde legistul le explica ce se petrecuse: Gabriel Ionescu se aplecase să scoată o tavă din cuptor (întâmplător, tot cu macaroane), dar îi înţepenise spatele. Cuptorul fiind lung (Castela gătea cât pentru un întreg batalion român ce urma să treacă Munţii Carpaţi… comandat de Mike), cuptorul fiind lung, dar şi jos, iar tava stând aşezată cam în spate, socrul Castelei fusese nevoit să se aplece şi să se întindă, iar treaba asta îi înţepenise spatele. Se alarmase, se smucise, alunecase şi dăduse cu capul de gresie.

— I-a mai înţepenit spatele pân-acum?

— Nu, răspunse Ioan-Alexandru. De picioare se plângea în ultima vreme, dar l-am dus la medic, la ortoped, i-a prescris medicamente, alifii… Şi le lua omul — nu stătea să-nţepenească.

— Aha. Păi, şi? De spate n-a zis nimic?

— Nimic — de-asta ne-am şi mirat ce l-a lovit aşa, din senin.

— O fi ridicat ceva greu prin casă.

— Nu. Adică… E puţin probabil — mobilele erau la locul lor.

— Posibil. În tot cazul: i-a-nţepenit regiunea lombară când căuta prin cuptor. A dat să se scoată de-acolo repede, şi-a pierdut echilibrul şi a căzut pe spate. Restul l-aţi văzut şi dumneavoastră.

— Mda…

Trei zile mai târziu, după un priveghi îmbelşugat (Castela nu se zgârcise; ba mai mult: voise să arate lumii întregi că ei se purtau bine cu bătrânul chiar şi după moarte, asta ca să nu le mai iasă vorbe din partea şahiştilor şi a tablagiilor din Herăstrău, cu care Gabi făcea schimb de morocăneli), la trei zile după ridicarea de la morgă, Ioan-Alexandru şi Castela îl înmormântau, cu fast, pe Gabriel Ionel Ionescu. O târlă de lume — şi români, şi ţigani — s-a ţinut atunci după dric, bălind la gândul obturaţiei de maţ ce era programată după îngropăciune, cu atât mai mult cu cât fiul celui decedat era cunoscut în oraş şi văzut la televizor, deşi doborâtor de mulţi dintre cei care veneau acum cu simbolice mâini întinse nu aveau răbdarea să îi asculte pe Johnny The Nox sau pe colegii săi de trupă, ci schimbau canalul cu unul de manele sau, în cel mai bun caz, de muzică populară de mâna a cinşpea, de tipul „m-am născut lângă butoi”.

Mulţi gură-cască… Cu toate acestea, Valentin Busuioc avusese grijă să umble la factorul „timp”, ca filtru pentru ciurda de tangenţiali, paraleli şi necoplanari de care te împiedicai pe o bună bucată a străzii: textimpresarul se înţelesese cu Remus „Padre” Manoilă (pe care, întâmplător, îl chema şi Gabriel), un blond cadaveric de alb, dar cu nişte ochi de exorcist, hirotonisit la insistenţele Psihedelicului, imediat ce absolvise Teologia din Târgovişte, la un an după Comunicarea de la SNSPA. Aici, la Comunicare, fusese coleg de an, de cămin, de filosofii bahice şi de FIFA cu Lynx Holloway.

Vali se înţelesese, deci, cu Padre ca slujba să fie cââât mai lungă cu putinţă…

— Că doar şi calea spre Rai e lungă şi anevoioasă, nu, Padrissimo?

— Adevărat grăieşti, Bardule! rânjise părintele cel şugubăţ.

Da… Biserica era una nici prea mică (astfel încât să te simţi protocreştin în vreo temniţă romană şi să te bată gândul de a te crede martir), dar nici prea mare (ca să aibă preotul impresia că este al doilea Ioan Botezătorul, predicând în deşert). Nu. Biserica se prezenta tocmai bună ca acustica să vină în sprijinul părintelui, mulţumit de numărul potrivit de enoriaşi.

Iar părintele era protopopul Remus Manoilă. Nimeni altul decât Remus „Padre” Manoilă.

Biserica, după cum spuneam, era potrivită ca mărime, aşa că, optim, trei preoţi ar fi putut găzdui. Castela şi Ion, însă, şi în acest punct se spărseseră în figuri: tocmiseră şase popi, cu tot cu tartorele de Remus, care cununase întreaga martorime şi care, împreună cu Vali, le arătase roacherilor ce înseamnă subiecte adevărate de polemici.

Este de prisos să spunem că durata purgatoristic de lungă a prohodului, corelată cu frigul umed şi cu ceata mare de cunoscuţi care umplea biserica, i-a risipit, în cele din urmă, pe nepoftiţi pe la casele lor.

În drumul spre cimitir, un ochi bine antrenat, ca al lui Mishu, ar fi putut fi de părere că ghiceşte pe figura Ionului de Noxiu o diafană umbră de uşurare, dar nu ar fi putut spune dacă ea se datora somptuozităţii procesiunii sau… „Eh, gânduri proaste”, îşi dădu Pârtzu’ peste gură.

Umbra aceea a persistat până… hăhăhă… până la moartea Emiliei Zugschnauze, opt ani mai târziu, în 2045. Deşi înmormântarea lui Gabriel lăsase vizibile deşerturi în punga soţilor Ionescu, aceştia nu s-au mai luat niciodată la bătaie şi chiar şi diversele zvonuri pe seama Castelei (cum că ar fi dat cu fundu-n populaţie) piereau, încet-încet: cei doi îşi regăseau seninătatea tocmai când alţii intrau în criza vârstei a doua.

La doi ani şi un pic după evenimentele din noiembrie 2037, Ion şi Castela îl întâmpinau pe martie 2040 cu o zugrăveală generală, ce necesita mutarea mobilelor. Sub piciorul unui bufeţel din sufragerie, Juan-Alejandro descoperi o gropiţă în parchet, săpată de-a lungul unor luni bune, ce găzduia un sipet lunguieţ. Clăparul îl deschise şi era să pice din picioare: numai lănţişoare fine, de aur şi de argint, inele cu pietre dintre cele mai ochioase, cercei care de care mai eleganţi…

— Uite, bă, săracu’ tata, de ce-a-nţepenit el de spate… oftă Ionuţ. Luluţo, ia vino, ia!

Văzând aşa minunăţie, Castela se înduioşă până la lacrimi, recunoscu că bătrânul ar fi meritat o găzduire mai bună din partea lor („Draci — ce putea fi mai bun decât ce i-am oferit noi?” ar fi fost replica unei Castele mai realiste) şi propuse o beţivăneală spontană cu martorii din trupă, întru pomenirea celui dus.

La ghiftuiala pe tăcute, Johnny, cuprins de  nostalgie, privea în gol şi se juca absent cu sipeţelul. La un moment dat, ce-i făcu, ce nu-i făcu, că se desprinse căptuşeala de jos a cutiuţei, dând la iveală un bileţel ce se dovedi o scrisoare împăturită.

Cu privirea văluroasă de ţuică, Valentin prinse a lua aminte la Ion şi, de ce se uita, de-aia avea mai puternic impresia că era pentru a doua oară în viaţa lui când vedea pe cineva înverzindu-se la faţă (după faza din 2006, cu sarmalele, de la el de-acasă). Iar acel cineva se nimerea a fi, în clipa de faţă, tot Ion:

— Castela… ia şi citeşte, mai apucă el să răsufle.

— Ce e, Ionelio? Ia… şi îşi aruncă privirea peste rânduri. După ce trecu de primul paragraf, groaza îi mări ochii: Ioane, îţi jur că nu s-a…

— Vorbim diseară.

— Ce păţirăţi? se îngrijorară prietenii.

— Eee… Nimic. O veste care ar fi putut deveni proastă, salvă The Nox aparenţele.

Era o scrisoare înflăcărată, cu tot cu declaraţii de dragoste şi propuneri de fugă, adresată Castelei bănuiţi de către cine. Seara, în pat, înainte să stingă lampa:

— Castela… fii sinceră.

— Ionuţe, îţi jur că nu s-a întâmplat nimic. Îţi jur pe viaţa mea. Uită-te la mine: ştii doar că n-am mai jurat pe aşa ceva pân-acum.

— Bine. Te cred. Noapte bună.

— Noapte bună, Ioane.

Ţac!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s