Întâlnirea lui Vali cu viitorul său socru

Pentru detalii: https://psihedelicul.wordpress.com/2010/12/30/intalnirea-lui-vali-cu-viitoarea-sa-soacra/ .

În seara aceea, în casa familiei Cepta, Valentin Busuioc a fost magistral, de ar fi putut să-l angajeze Metrorex pentru reclame la noul tronson Universitate-Drumul Taberei; atât doar că impresarul se găsea acum în Cluj-Napoca şi nu îi păsa de Bucureşti decât în măsura în care le oferea contracte de concerte.

După saluturile şi prezentările de rigoare, urmate de obişnuitele „Vaaai… Mulţumesc, dar nu trebuia să te deranjezi”, Laura Cepta afectă o bunăvoinţă de gazdă:

— Dar poftim, poftim… Ia loc, te rog… Tocmai vorbeam despre tine.

— Da? Ce anume? zâmbi oaspele. Dacă nu sunt indiscret… o drese el imediat.

Corneliu observă că nou-sositul îşi trase cam prea repede scaunul sub el, cu o familiaritate cam abruptă, de parc-ar fi fost flămând, cartofor sau, în cel mai bun caz, Mike în faţa unei hărţi a frontului, căci doctorul îl ştia şi pe Pilot, dar numai din poveşti şi din poze. „Vânător de avere?” se gândi medicul. „Sau doar neam prost?” Şi continuă să-l studieze: blugi negri, sacou maro peste un tricou cu Jeg Tzappeshlitz („Ni la el — o venit ca persoană juridică”, râse cardiologul în sinea lui), părul strâns în coadă, mustaţa şi bărbuţa proaspăt tunse… „Cam pedant”, conchise dr. Cepta, mai ales că străinul avea mereu tendinţa (reprimată, ce-i drept, dar nu îndeajuns) de a-şi ridica bărbia — semn de frondă, fireşte, deprins în tot acel timp de până atunci în care avusese de negociat cu căpoşi proprietari şi administratori de baruri, cluburi, case de cultură studenţeşti şi chiar stadioane.

Totuşi, ceea ce impresarul îşi impusese de acasă (cu exerciţii în faţa Noxului şi a Printzului, colegii săi de garsonieră) fusese tonul discursului: de om modest, trecut prin viaţă şi, mai ales, obosit de excesele de până atunci — vrând, adică, să renunţe complet la ele (chiar dacă sau poate mai ales că viaţa pe drumuri şi animalicii muzicieni nu îi permiteau) şi să se aşeze la casa lui.

— Dar atenţie, Ioane: nimic despre căsătorie.

— Păi, de ce?

— Cum „de ce”, Mishule? O ştiu pe fată de abia patru luni — ce vorbeşti tu aici? Ce căsătorie e asta?

Tonul lui Holloway dădea roade destul de bune, dar avea serios de luptat împotriva curiozităţii insinuant-inchizitoriale a Manuelei:

— Da’ atunci cum a fost, Vali, când te-ai îmbătat tu la Cheile Buţii şi-ai căzut în canal?

— Eeei, Manuela… S-a-ntâmplat de mult — a trecut perioada aia de nebunii.

Sau:

— Da’ altădată, când eraţi voi martori în Craiova şi stăteaţi pe skateboarduri de-Nviere, în curte la „Sfântu’ Dumitru”, de v-au confundat bisericoşii ăia cu nişte cerşetori şi v-au dat o sută de mii de fiecare?

— Când? Aaa… I-am dat şi noi unor cerşetori de pe-acolo.

— Păi, cum? Că Romi zice că i-aţi băut.

— Poate el — eu i-am dat babei ăleia ştirbe de la colţu’ bisericii. Şi Johnny la fel, adăugă el repede, ca să facă mai plauzibilă minciuna.

— Staţi aşa, interveni doamna Cepta. Cum adică „martori”? Nu sunteţi ortodocşi?

— Aaa, hahaha… Nu, tanti Laura. Adică ba da, da’ aşa-şi zic ei între ei.

— ?

— Eeeh… E poveste lungă.

— Zi-o, zi-o… rupse domnul Cepta tăcerea, zâmbind amabil în aparenţă, măgulindu-i străinului orgoliul de povestitor, dar scrâşnind din dinţi în sinea lui: „Eee, Laura, săraca… Avea ea dreptate când spunea că oltenii ăştia sunt hoţi şi tari în papagal.” Şi zâmbi cu subînţeles către soţie, care imediat îi întoarse mimica: „Ţi-am zis eu? Lasă-l numa’ să-şi dea arama pe faţă.”

— … Şi, dup-aia, s-a extins porecla: „martoru’ de Ion”, „martoru’ de Mishu”, „martoru’ de Vali”… că şi zicea Mihai Bercea la un moment dat…

— Bercea?

— Poftiţi?

— Iartă-mi întreruperea…

— Nu-i nimic.

— … dar îl cheamă Bercea?

— Da. Mihai-Emilian Bercea.

— Ai idee cum îl cheamă pe tată-su?

— Cum îl chema… coborî textierul ochii şi vocea.

— A murit???

— L-aţi cunoscut?

— Cred că da. Cum se numea el?

— Ilie… oftă Valentin.

— Ilie?! Doamne, nu se poate… îşi ridică gazda ochii către tavan. Băiete, nu ştiu cine te-a trimis aici, dar ştiu că nu s-a pripit cu socoteala.

— De ce, dom’ doctor?

— Nu se poate… Refuz să cred că e o simplă coincidenţă… Dară cum o murit?

— Mihai m-a rugat să nu bat toba…

— L-am cunoscut, băi, băiatule, înţelegi? făcu bătrânul ochii mari, apucându-l de mână. Am stat cu el la masă… ba chiar am salvat o viaţă de om… amândoi.

— Cum a fost, nenea Corneliu? reuşi Manuela să se desprindă din vraja „tatălui adoptiv”.

— Ooof… Era anul 1986, tocmai câştigase Steaua Cupa Campionilor Europeni în mai, în iulie ni se sfârşise sesiunea… şi povestea începu să fluture ca o perdea în soarele de aprilie, în toiul unei curăţenii de Paşti. Cu răzvrătirea tăcută împotriva familiei, cu primul an de Drept făcut sub semnul adâncii frustrări de a juca în tribunale după cum bătea toaca atee a secerii şi a ciocanului, cu fuga pe vapor anunţată în familie, dar nu şi la şcoală, fapt ce îi atrăsese exmatricularea şi oprobriul şefului de UTC pe facultate… apoi, croaziera de patru ani pe un vapor al NAVROM-ului, după ce-i palmase căpitanului o exotică, pentru vremurile acelea, sticlă de whiskey irlandez de la mama lui, exotică pentru oamenii obişnuiţi, iar nu pentru marinarul cel umblat… sticlă dăruită, la rândul ei, de către scorţosul şi zgârcitul avocat Cepta, părintele lui Corneliu, cu un zâmbet acru, dar resemnat („Ţine, mă, băiete — să-ţi poarte noroc.”), apoi periplul de patru ani pe diverse vase civile româneşti şi străine, cu paşaport fals… Constanţa-Novi Sad… Novi Sad-Mohács… Apoi, de la Mohács, hopa sus în tren până la Split, în Croaţia de azi, iar, de acolo, destinul l-a expirat pe Corheliu în Marea Mediterană, ca o glorioasă şi mult aşteptată întoarcere în Satya Yuga din zbuciumatul Kali Yuga… Acolo, după un brownian traseu, în Mediterană, mai precis pe buza grecească a coveţii, în Pireu, l-a întâlnit tatăl Mirei pe tatăl lui Mihai, inimosul, dar şi vicleanul Ilie Bercea, care băgase vrăjeli puternice în faţa vameşului-şef de la Bechet şi a căpitanului de port constănţean, cum că-l caftiseră straşnic forţele reacţionare în Craiova şi, deci, era mare revoluţionar… Apoi, istoriile lui Ilie, despre viaţa lui în general şi mai ales despre acel curajos pariu pierdut în favoarea beţivilor săi prieteni, ce-i atrăsese hotărârea zgârcită de a vinde IFA, cu tot cu stupi, şi de a pleca în lume, să facă un grăunte de avere, să-şi scoată familia din infecţia aia de cartier, Lascăr Catargiu, mai ales partea lui dinspre şes, unde vara, la o ploaie mai puternică, puteai foaaarte lesne să-ţi închipui că te afli în Vietnam, în ajunul unei operaţiuni „brown-water”, cu vietnamezi catargieni dezbrăcaţi până la brâu şi suflecaţi aşijderea, agitându-se să îndiguiască, pe loc, răzoarele lor amărâte, înainte să vină peste ele şuvoaie precum şenilele de Sheridan, cu ţevile lor scurte şi groase, amintind de imense batoane de parizer, ori şenile de Patton, cu „trompele” lor lungi şi lăţite la capăt, ca şi cum ar fi fremătat de aerul câmpului de bătălie…

— Sărmanul Ilie… oftă Corneliu, după ce ultimul pas al olteanului coborât de pe punte pluti şi se stinse în sufrageria fumegândă a familiei Cepta.

Apoi, intră Valentin pe fir, cu ce ştia el despre „unchiul” pe care nu apucase a-l cunoaşte (căci martorii de mult se aveau ca fraţii, inclusiv Ion cu Mike, pentru că încă nu avusese loc dezvăluirea acestuia din urmă cu Maria Balc-Stegaru), iar discuţia se prelungi până în măruntaiele nopţii.

— Serios??? Legionar francez?

— Cum vă văd şi mă vedeţi.

— Haha… Cine s-ar fi gândit?

— Heh… Probabil un „destinuitor” care se plictisea.

Şi istorisirea continuă: cum îi convinsese Ilie pe francezi că e de-ai lor, că-i om de-ncredere, că este în stare să treacă prin foc şi sabie pentru ei, că, mai târziu, avusese ocazia să îşi probeze vitejia, în Războiul din Somalia, însă fusese prima şi ultima oară, întrucât…

 — Eeeh, Doamne, Doamne… ce ţi-i şi cu zilele omului… Pufff… pufăi doctorul încă un vălătuc de mohair gri către tavan.

În casa Cepta, întreaga suflare fuma, inclusiv Manuela. Nu cât să dea-n bâlbâială, dar…

— Eeei… Stai tu liniştit, flăcăiaş, că un pachet la două luni n-o omorât pe nimeni, no! zâmbea Laura când viitorul ginere făcea gât împotriva năravului lor.

— Ce faci, Vali? Faci laringe? zâmbea şi Manuela, amazonic.

Îl îmbiau, dar n-aveai cu cine.

— Sărmanul Ilie…

După momentul Ilie Bercea, discuţia alunecă pe alte făgaşe: cum e viaţa-n Cluj, în general, cum e viaţa universitară, cum le place fetelor la Medicină… până când ajunseră la desert.

— Pe mine vă rog să mă scuzaţi un pic — am ceva pentru voi, se ridică domnul Cepta şi se-ndreptă spre beci.

Cinci minute mai târziu, năvăli în salon, mai roşu decât artera aortă:

— Laura! Unde mi-ai pus cheile?

Toţi săriră-n picioare.

— Ce chei? Ce-ai păţit?

— Conducta…

— Vezi în garaj.

— Bun. Şi se-ntoarse pe călcâie spre uşă.

— Staţi aşa, că vin să v-ajut, îl urmă Vali.

— Hai! Da’ ştii să schimbi ţevi?

— Nu contează — învăţ.

Învăţătura din seara aceea impresarul avea s-o ţină minte multe săptămâni de-atunci încolo: înfipt cu blugii-ai buni în cizme de cauciuc, după ce se lăsase la maiou, Psihedelicu’ se lupta cu jetul de apă-n pivniţă, „băi, ştii cum, Noxule? Precum colonelul Cerchez cu Osman-Paşa la Plevna. Şi dă-i, şi-astupă pe partea asta, da’ jetu’, nărăvaş, se răscula pe parte-astălaltă, şi ce să faci, locotenente Antonescu, dacă generalul Averescu ascultă de liberali şi dă ordin să tragi în răsculaţi? Nu râde, băi, Printzule! Uite — Mikey ştie ce şi cum. Se dusese ciorilor şi robinetu’ principal, încât a trebuit să stau aşa, proptă, o juma’ de oră-ncheiată la gura de iad a robinetului: adu găleata-ia găleata, dar, în tot „te duc-te-aduc”-ul ăsta, am avut noroc cu Mira, cu Manuela şi cu soacra, că n-au stat ca momâile, bă! Au pus mâna şi l-au ajutat pe măndelu’, că-l vedeau că e om de acţiune! Am stat aşa, de proptă, ca la rugby, treizeci de minute bătute cu nituri în carnea asta care vă conduce-autocaru’ şi vă poartă şi pe colo, şi pe colo, şi pe colo… Bătute cu ciocanu-ăla zimţat cu care bate Romi ăsta fleicile-nainte de grătar. Am stat aşa până s-a-ntors doctoru’, că se dusese-n stradă, să-nchidă robinetu-al mare, că nu se mai putea, da’ şi-acolo altă dandana, că s-a uzmit o juma’ de oră să deschidă capacu-ăla-ngheţat al hidrantului, apoi robinetu’… Au-au-au… Ce ştiţi voi, mă?”

De-ar fi fost de faţă un inginer hidrolog (de exemplu, mama sau tatăl Mariei Balc-Stegaru), s-ar fi putut pronunţa dacă incidentul cu robinetul şi conducta fusese spontan ori pus la cale de către cardiologul familiei, pentru a-şi testa viitorul ginere. Fiindcă toţi de-acolo, inclusiv Manuela („capsomana aia blondă”, cum o numea textierul în trioda Nox-Printz-Psihedelic), toţi, zic, presimţeau că nou-venitul avea să mai stea ceva vreme prin preajma Mirei…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s