Un nenăscut ş-un ciobănesc

„Miche” Nazarov (cum îl alinta Radu Madagan) s-a pomenit tată. De fapt, nu — s-a pomenit întâi cu nişte simptome la Manuela, s-a pomenit cu un ecograf bâzdâcăind-o prin părţile căzănoase, apoi cu o formă de viaţă mişcându-se în ritm de bossa nova prin uterul scos la iveală de ecranul aparatului… a fost o serie de pomeniri. Abia după două luni de sarcină a suferit Pilotu’ o schimbare de atitudine: dacă, până atunci, crezuse că era vreo glumă de-ale destinului (ca şi cum l-ar fi sunat Vali şi şi-ar fi prefăcut vocea ca a lui Virgil Ianţu, păcălindu-l că a revenit „Vrei să fii miliardar”), ei bine, prin a treia lună, văzând Preafericitu’  că burta soţiei începe să se dospească şi dându-şi seama că urma un post lung, cu dezlegare la… degete, de exemplu, a-nceput să privească mai altfel situaţia, cu o mirare de care nu fusese până atunci în stare decât în faţa unor planuri de luptă istorice ori a compoziţiilor pentru orgă semnate de Johann Alexander Klappesch:

— Mă… ce-o fi aici? E sânge din sângele meu, „eins-zwei-drei” din „eins-zwei-drei”-ul meu? Sau e doar o farsă abilă pusă-n scenă de doctoriţă? Ia s-ascult… şi se punea biniiişor cu urechea pe burta Manuelei dorminde. I-auzi, mă… se-aude ceva. Hopa… ce face? Vorbeşte? Dă din picioare? Nici nu ştiu ce nume să-i punem… Probabil Gizmo, fiindcă îmi închipui că doar un gremlin ar putea să iasă din două creaturi ca mine şi Manuela. Hehe… stai cu tata. I-auzi, i-auzi: până şi-n bătutu’ din picioare-mi seamănă: bate pas de defilare. Aşa, aşa, tăticule: un-doi, un-doi, un-doi… stai! Prezintăăă arm’!

— Ce faci, Mikey? tresărea geneticiana speriată de mogâldeaţa capului piloţesc, de i se părea, în semiîntunericul camerei, că cine ştie ce neg enorm îi crescuse pe burtă. Ori — mai ştii? — că ieşise copilul să ia o gură de aer din iatacul celor doi.

— Şşş… I-auzi-l: respiră…

— Păi, normal că respiră, că doar nu e mort.

— Doamne fereşte —  dă-ţi peste gură… I-auzi, ia: parcă şi vorbeşte.

— Învaţă-l exerciţii de dicţie, chicotea Manuela, gâdilată de părul tuns periuţă al soţului.

— Îl învăţ să cânte la ţambal cu distors, cum cânta Nelu Mierloi când eram noi martori.

— Culcă-te, Mikey, că mâine ai zi de-nregistrări…

— Mă culc… şoptea Pilotu’, fascinat. Ia: să mai ascult o dată… E un miracol… Şi să-l mai prind pe Titirez c-o dă-nainte cu ateismele lui! Să-l frec în nas!

— Adevărul e că unele chestii ne par miraculoase chiar şi nouă, după tot amarul nostru de cercetări…

— Noapte bună… vouă, se retrăgea Nazarov cu glasul încă jumulit de uimire.

În vremea aceasta, la fel de jumulit de către gradele ţuicii şedea Valentin Busuioc pe treptele casei, încercând să îşi scoată cu o mână bocancii cu enşpe mii de triliarde de curele, în timp ce cu cealaltă respingea limba lată a ciobănescului uriaş, botezat, la bâză, Bumbu. Pasămite, aflând de sarcina Manuelei, Veta fusese năpădită de instinctul matern, dar obiecţia lui Vali cu lipsa de timp a amândurora şi de maturitate a lui o făcuse să se resemneze cu o soluţie de compromis:

— Bine, textierule, da’ măcar un animal, o pasăre, ceva… Chiar şi o tarantulă, numai să ştiu că e un suflet în casa asta sau în curte când suntem noi plecaţi.

Aşa că ograda celor doi se pomenise luată cu asalt de un pui de ciobănesc mioritic care abia vedea să păşească, de mic ce era, dar care, după ce mânca o strachină zdravănă de mămăligă dumicată în lapte, mergea precum compasul şi se culca lângă cel mai apropiat burlan, nemaiavând putere să ajungă la cuşcă. Cei doi încercaseră să îl ţină în casă, dar puternicul sentiment al intruziunii câinelui în momente de „Bidinea” îi făcuse să îl trimită înapoi în bătătură.

— Dă-te, mă, la o parte… Aaah… Pleacă, vere, de-aici, n-auzi? Ce să-ţi dau? Vapori de ţuică…

A doua zi, în zori, cu somnu-n nas, Veta pleca la serviciu, mormăind cele mai recente tremolouri ale lui Mishu ascultate prin vrafurile de mp3-uri din calculator.

— Hop! Bă! Ce faci aici?

— M? Mmmh… Dorm. Noapte bună.

— Păi, aici, afară? Şi e dimineaţă deja! Hai, hopa sus.Dormişi pe-al câine — nu i-o fi fost şi lui greu? Las’, că de-acu-ncolo ştiu ce fac: las o fereastră crăpată la demisol: când vii torpilat, o deschizi, te strecori pe-acolo şi nimereşti direct pe canapea — dormi de nu te doare capu’. Îl iei şi pe Bumbu cu tine; numa’ să ai grijă să nu vă roadă cablurile… Pfff… De-ai ca tine-au „construit imperii”? Auzi, cică: „aprinderi, cuprinderi, deprinderi”… Vai de cozonacu’ tău!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s