Doctoriţa şi impresarul (partea întâi)

 

Era toamna anului 2018… când? După-ntâi octombrie, în tot cazul — începuse facultatea, se terminase înc-o vacanţă de vară… Fusese cu părinţii şi cu familia Manuelei într-un tur al Germaniei… Nürnbergul, cu teatrul său inundat în lumini, cu Frauenkirche parcă tricotată, cu stadionul în care ţi se părea că auzi zeci de mii de cizme bocănind ritmat şi tot atâţia suporteri extaziaţi… Münchenul, cu chelnerii voioşi în spielhoseni şi cu fanfare ce îţi aduceau aminte că te afli în plin sud, rătăcind în pas de vals prin atriile şi ventriculele lui… Stuttgartul, cu muzeul de arheologie… şi, nu în ultimul rând, Berlinul… Berlinul, Doamne! Reichstagul, Piaţa Potsdam, Bulevardul „Unter den Linden”, cu poarta Brandenburgilor în capătul lui, parcă fredonându-ţi, o dată cu fluierăturile de „Wind of Change” ale lui Klaus Meine: „Let your balalaika sing/ What my guitar wants to say”… şi câte şi mai câte oraşe, încât devenise transparentă harta, de la atâta folosire.

Iar acum? Acum, în octombrie, după o lună germană încheiată, era înapoi în Cluj, bronzată, dar tihnită, scărmănând din greu cu Manuela astrahanul de amintiri.

Seara aceea din „Barda lui Mihai” (bar de rockeri din inima Clujului, în stil medieval românesc, în cinstea celui de-al doilea unificator din istoria românilor) era dedicată Pink Floydului. Se comemoraseră, pe 14 septembrie, 10 ani de la moartea lui Rick Wright, aşa că proprietarii localului, care fusese închis în răpciune, se gândiseră să facă acum ceva în memoria Floyd-clăparului şi, în general, a formaţiei sale.

Cele două studente tocmai ieşiseră de la un seminar cu disecţie, în facultatea apropiată de cârciumă, aşa că intraseră aici să îşi destindă nervii crispaţi de precizie şi de mirosul formolului:

— Sile, câte-un „Long Island” de fiecare, te rog… ca de obicei. Şi mai ai trabucuri de-ălea bune, de Iaşi?

— Cum nu, Manuela? Are băiatu’…

Cele două halate trecură pe lângă masa martorilor ca două stalagmite cu picioare pe lângă un grup de vânători primitivi.

— Mmm… Bă, că bun e… Phaaa… Să-ţi trăiască mânuţa aia pricepută, Sile!

— Sluga preaplecată… se înclină cel numit Sile către blonda tunsă castron.

— Şi să vezi, Manuela, începu Mira când prietena ei se întoarse din baie, unde îşi îndreptase fardul. Cum stăteam noi atunci în Frankfurt şi vă aşteptam… Mamă! I-auzi: „Cluster One”. Stai un pic, închise ea ochii, mişcându-şi uşuuurel capul pe notele orgii.

Sunetele dintâi ale melodiei, din clapele lui Rick Wright, picurau în zumzetul de voci din bar ca mierea de pe nişte ace pentru acupunctură, fiecare cu centrul lui energetic, cu punctul lui de piele, alcătuind, ca în revistele pentru copii, o reţea de puncte ce trebuia să fie unite. Apoi, chitara lui David Gilmour, ca un dor de nedibuit pentru ceva ce trecuse, în cazul lui, ce avea să vină, în situaţia Mirei… Şi, printre ele, subţiri, ca o darabană răbdătoare cu degetele pe masa destinului, iarăşi notele lui Wright… Cele două studente nu fuseseră atente — dealtfel, nu se prea distingeau dintre zgomotele barului —, dar, înainte de „acele” orgii, se auziseră, tot din ea, nişte sunete ca ale unei orchestre de viori, precum spirtul dinaintea acupuncturii propriu-zise, sunete ce aduceau, pe departe, prin ceaţă, cu începutul de la „Non, je ne regrette rien”. Să fi fost acesta vreun semn?

— Doamne… Aşa, reveni ea spre blondă, după vreo două minute. Ce faci?

— Mă uit la ăla de colo — cam seamănă cu Robertică.

— Aaahahahaha… „Cinquecento, monna Manuela!” încercă Mira o plecăciune în stilul înfumuratului violonist, fost prieten al Manuelei.

— Taci tu! Că nu-i de râs.

— Pfff… suflă bruneta fumul trabucului, în vârtoape de râs înfrânat de muşchii buzelor şi ai obrajilor încordaţi în jos, mimică ce amintea de aceea a lui Mike Judge când dădea glas personajelor din „Beavis şi Butt-Head”. Ce noroc poţi să ai şi tu…

— D-apăi, să ştii aşa, că, dacă s-o lega de mine, deie beteşigu-n cine nu i-o stinge trabucul ăsta-n frunte! i-l arătă Manuela ca pe un semn al legământului vreunui rege cruciat cu Papa.

— Şezi blând, o bătu cealaltă uşor pe mână. Şezi blând, că poate ne observă şi-atunci chiar o-ncepe învârtita. Nu te mai fâţâi pe scaun, că poate picăm amândouă! Nu vezi ce catalige au ăştia?

— Sile, băiatule, fii bun: cine sunt ăia de-acolo? Bă! Nu te uita aşa, de la obraz, că ne văd! Mai discret.

„Sile, băiatule”, un „măcăleandru” de vreo cincisprezece ani (după cum îl alinta Manuela, făcându-l să se stacojească până-n albul ochilor), era băiatul patronului, un motociclist care nu te refuza niciodată când îl rugai să faceţi skandenberg (ba chiar îţi dădea să bei până sub masă dacă — lucru rar — îl răpuneai), dar care te zvârlea afară cu o singură mână la cea mai mică sămânţă de scandal pe care o aruncai pe ogorul barului. Proprietarul avea şi un atelier de reparat motociclete, aşa că dădea pe la tejghea doar trei zile pe săptămână, restul fiind egal împărţit între soţie (o şatenă cu figură ovală şi vorbă cu prune-n gură, aparent sfidătoare, aspecte ce aminteau de Moon Unit Zappa tânără) şi fiu, Vasile, pe care părinţii nici nu concepeau să îl alinte altcumva decât Sile sau, la ironie, Sică, apelativul „Vasi” părându-li-se mult prea poponăresc. Copilul fusese conceput şi născut între două şei şi trei probe de microfon, în timpul a două concerte rockereşti (primul în Cluj, al doilea în Bucureşti) şi avea un neobişnuit simţ al negustoriei, încât o făcea pe Manuela să-l mângâie pe frunte, cântându-i un rondo răscolitor prin cârlionţi, şi să-l întrebe râzând:

— Măăă, pruncule, mă… Cum te cheamă, dragă, pe tine: Brumă sau Brummer?

„Pruncul” zâmbea larg şi se roşea mai tare decât un capia, având nu de puţine ori impulsul de a îi săruta blondei mâna, de la unghiile diamanticeşte tăiate tăiate şi ojate până la încheietura nerăbdătoare. Dacă, în clipa aceea, se nimerea să desfacă pentru cineva vreo bere ori vreun suc, apoi era lucru sigur că ţâsâitul sticlei avea ceva din oftatul bine ascuns al puştiului…

 

Anunțuri

Un gând despre „Doctoriţa şi impresarul (partea întâi)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s