Prima Yoko Ono a formaţiei

După o idee de Nicu Covaci (a se vedea „Interludiile”).

— Ce-a fost în anu-ăla, Mishule?
— În 2018?
— Da.
— Eee, Ioane… Multe-au fost atunci. A fost un an destul de zbuciumat. De fapt, evenimentele-ncepuseră-n 2017, o dată cu plecarea lui Radu.
— A fugit, băăă, ca un trădător. Pacepa! Brutus!
— Brutus, Bicinius, Iuda…
— Păi, da. Bine măcar c-apucaserăm să scoatem „Antonel de Bontonel”.
— Lasă, Ioane, nu-l mai înjura, că el a fost principalul compozitor atunci.
— Vali a cam stat pe bară ca textier, c-am cântat pe versuri de Eminescu şi de Vlahuţă.
— Şi de Topârceanu, dacă ţin eu bine minte.
— Da: „În loc de prefaţă”. Şi de Eminescu am avut „Epigonii”, iar de Vlahuţă…
— „Unde ni sunt visătorii”?
— Exact. Parc-am avut şi una de Păunescu?
— Da: „Pacient”.
— „Pacieeent”, tatule…
— Dap. Ziseşi de Vali, c-a stat pe bară, da’ el ne-a adus-o pe Marghioala.
— Marghioala, vere… Ooof…  Stai, să vărs o picătură de vin, că mare-artist-a mai fost…
— Uite şi de la mine.
— Păcat de tinereţile ei…
— Da…
— Câţi ani avea? Împlinise 30?
— Eee… Da. 34 avea.
— Ţ-ţ-ţ-ţ…
— Soarta…
— Soarta… Ţii minte, Mishule, când cântam cu ea „Aurelu’ mamii”? Ce chitară putea să bage Sandu… O făcea să sune ca ţambalu’. Păcat numai că n-am apucat s-o-nregistrăm… Aaa, da’ stai, mă, că au filmat ăştia… spectatorii de-atunci.
— Da?
— Da.
— O fi… În tot cazu’: tot în anu-ăla, 2018, când a plecat ea, a venit Stroe.
— Eee, nu… Stroe a venit dup-aia. Prin 2020 — nu ştii? Era vorba să scoatem „Manole cel Manual”.
— Da… Chiar. Da’ el la ce-a fost? La lumini sau la percuţie?
— Hehe… A fost la ambele, săracu’ de el.
— Ştiu, da’ te-ntrebam la ce-a fost el mai mult.
— La… lumini, parcă. Da. Când nu venea Titi, pe el îl chemam.
— Titi, vere… Alt nebun.
— A murit înecat.
— Serios???
— Da.
— Cum?
— Eee… La munte. Era beat şi-a vrut să se dea mare: s-a urcat pe măgar.
— Şi l-a răsturnat măgaru’?
— Direct în râu.
— Uau. Păi, şi nu era nimeni pe-aproape?
— Erau, da’ au sosit prea târziu.
— Eh… De Titi, sincer să fiu, nu m-am ataşat prea mult.
— Mă… nici eu. Vali-l adusese. Da-şi făcea treaba bine.
— Da, de ce să zic că nu? Da’ era să mi-o sufle pe Emilia.
— Păi, aşa, şi Vali era să ţi-o sufle. Atunci, la mare.
— Da, bă, da’ Vali era altceva. Nu m-aş fi supărat. În plus, atunci, nu ne căsătoriserăm — abia o cunoscusem pe nemţoaică. Era altceva… Pe când cu Titi, faza cu el a fost după nuntă — eram deja luaţi de cinci ani.
— Da’ cum s-a-ntâmplat, Stelule?
— Eee, lasă şi tu acu’ — nu mai zgândări rana.
— Bine…. Eaaah… Bă, că bun e vinu-ăsta…
— A fost un an cu rod.
— Daaa… Aşa: despre ce vorbeam?
— Nu ştiu. Despre Stroe.
— Nu despre Stroe… Dar… în sfârşit: Stroe cât a stat cu noi?
— Eee… Vreo douăj’ de ani. A fost cam juma’-juma-ntre el şi Titi.
— Da’ Titi-a fost numai la lumini — n-a cântat, cum a făcut Stroe.
— Stroe, vere… La percuţie, parcă, nu? Da, la percuţie, da’ la ce, mai exact?
— Eee… La tot ce vrei şi ce nu vrei: la tamburină, la capre, la clopote tubulare… Ba chiar şi la tomberoane, la un moment dat — ştiu că veniserăm pe scenă cu două pubele mari.
— Daaa… Să ilustrăm conceptul de Jeg Tzappeshlitz.
— Chiar că… Auzi, da’ Stroe ce porecle-avea?
—  Bună-ntrebare… Edward Norton. Hackeru’. Mr. Bin.
— Ce Bean, mă?
— Bă, nu Bean, ca pe comediant, ci Bin, de la limbaju’ binar. Ştii tu: 10110001…
— Aaa, da. Şi, la un moment dat, 2. Ca-n bancu-ăla cu coşmarul calculatorului.
— Haha… LOL. Da.
— Bă, da’ Stroe de ce-a plecat?
— S-a dus la Văliug. S-a făcut vecin cu Radu.
— Aha. Mai trăieşte, nu?
— Da. S-a apucat de apicultură. Să-l vezi primavera cu camionu’ c u stupi — zici că e Vali cu-autocaru’.
— Vali, vere…
— Ooo-of…
— Mai ţii minte-atunci, în 2009, când am venit eu în Bucureşti, la Grafică, şi ne-a ţinut el predica de pe munte-n Basarab?
— Haha… Da. Pe peron: „Să nu ne pierdem identitatea! Să nu ne lăsăm contaminaţi de cotidian! Pentru voi, ca muzicieni, asta este esenţial.” Parcă era Ceauşescu-n ’68: „Nimeni nu să poate erija în sfătuitor, în îndrumător a [sic] felului în care trebuie construit socialismul!” Hahahaha…
— Ba tocmai aşa era el atunci — sfătuitor şi îndrumător.
— LOL. Da. Da’ atunci nu s-a-ntâmplat mare lucru: el era abia-n anu-al treilea, iar noi tocmai veneam în Bucureşti. Adică tu, că eu şi Radu eram deja de-un an. Mike… ce făcea? Era-n trecere.
— Da. Stătea la Madagan câteva zile, că, dup-aia, se-ntorcea la Braşov, la militărie… Atunci se-apucase el să-nveţe rusă?
— Aaa, nuu… Asta a fost târziu, prin… 2021, cred. Da, 2021, că tocmai ce se căsătorise Pilotu’ cu Marghioala. Încă n-o cunoscusem eu pe Emilia. Am fost în anu-ăla-n Deltă, la nişte lipoveni, rude de-ale lu’ Mike.
— Bă, nu-mi amintesc…
— Păi, nu, că tu te-ai dus la Sarmizegetusa, cu Romi, cu Sandu, cu Gabi, cu gagicile…
— Aaa, da… Ne certaserăm sau aşa ceva.
— Dap. Eu eram pe-atunci cu una, Leopoldina, o statisticiană din Craiova. Lucra pe la Terpeziţa, la bază… „Strepeziţa” începusem să-i zic comunei, că Poldi numa’ fructe şi legume băga-n mine. Bună fată…
— De ce-ai lăsat-o?
— Ea m-a lăsat pe mine. Distanţa…
— Păi, da… Bă, da’ lasă asta — zi de 2018.
— Mă, da’ ce-ţi veni pe-al an?
— A fost primul moment de Yoko Ono.
— De ce?
— De Yoko Ono. A apărut Veta, iar Vali, cel puţin în primii doi ani, până să ne-ntoarcem în Bucureşti, mai mult cu ea a stat decât cu noi. Dup-aia, în 2020, ne-am întors la Bucureşti, că rămăseserăm cam pe zero, iar ăsta, Lynx, voia să strângă bani şi să-i pună o pilă la Spitalul Universitar, ca s-o angajeze-acolo de cum termina facultatea.
— Ştiu că s-a zgârcit urât de tot în perioad-aia — era s-o dea-n ulcer. Slăbise crunt.
— Vezi? Ce-ţi spusei? Yoko Ono. Ţin minte că eram în Cluj, în centrul lor istoric, şi îl sărbătoream pe Mike — împlinea un an jumate în formaţie. Stăteam… Băi, frate… cât putea să semene baru-ăla cu Keopsu’ nostru din Craiova… Atât doar că nu era hrubă, ca la noi — îl puseseră deasupra solului. Da’, ‘n rest, cam tot aşa: masă-n stânga uşii, masă-n dreapta ei, în faţă, alte patru mese…
— Eeei… Era mai mare, Ioane, decât Keopsu’: avea trei separeuri, tejgheaua era mai lungă, spaţiul pentru navete era şi el respectabil… Până şi distanţa dintre tejghea şi masa de lângă ea era mai mare. Ţin minte că stăteam noi la masa aia, iar ca să te duci la WC, mergeai vreo zece metri, da’ tot aşa, la-nghesuială, între frigider şi taburetele de la tejghea. Noi stăteam acolo, pe colţar, iar în parte-ailalt-a mesei, erau tot două taburete, da’ mici, ca de foc de tabără.
— Aşa, da. Şi parcă era seară de nuştiuce atunci… De… Pink Floyd?
— Da. Se comemoraseră, ‘n septembrie, pe… 15? Pe 15, da. Se comemoraseră 10 ani de la moartea lui Rick Wright.
— Da, Mishule… Urât an 2008. Pe 14, Ştefan Iordache; pe 15, Rick Wright…
— Mda…
— Aşa. Şi-atunci, în seara aia, a apărut prima Yoko Ono a trupei.
— Da… Bă, să ştii, Ioane, că era ea ciudată (stătea toată ziua cu nasu-n carte, se uita la filme de groază şi se-apucase-ntr-o vreme să-nveţe tarot şi dat în bobi)…
— Era, era.
— Păi, da. Da’ tre’ să recunoşti că era drăguţă. Şi la faţă şi la caracter, da’ până să-nceapă să se bosumfle şi să nu mai vorbească cu tine o lună-ntreagă, dac-o supărai. Hah… Mai ştii? Când i-a dat Manuela papucii lu’ Romi, a crezut că era vina lui şi-a stat supărată pe el o lună-ncheiată. Da-n rest era pe treaba ei — te-ajuta când aveai nevoie, te ducea la cel mai bun medic dacă te durea ceva… Şi-ţi zic, băi, Clapeş: a fost prima prietenă acceptabilă… umană a lui Lynx. Că alelalte…
— Auauau…
— Exact. Asta, Veta, era simpatică, aşa, cu ochii ăia somnoroşi, cu sprâncenele ridicate ca la detectiv… Eeeh… A ştiut textieru’ pe cin’ să pună vreascu’.
— Ce să pună?
— Gheara. Mâna. Eh, şi m-apucai să-ţi povestesc: stăteam noi acolo, la masă, şi, brusc, se deschide uşa barului şi intră tipele-ăştea două: amândouă-mbrăcate-n alb… Phaaa… ‘ceai că sosise Sanepidu-n inspecţie.
— Veneau din practică sau cum?
— Nu — avuseseră seminar. Veneau de la o disecţie.
— Brrr!
— Nici un „brrr”! Tu ştii câte de-ăşte-am văzut eu la viaţa mea? Disecţii, adică.
— Normal. Aşa. Zi mai departe.
— Ce să zic, Ioane? Tu n-ai fost acolo? Noi şedeam aici… uite: cum era uşa aşa, imediat în dreapta ei. Fetele s-au dus la tejghea şi-au cerut câte-un cocktail şi câte-un trabuc.
— Bă, eşti nebun?!
— Hahahaha… Da. Adică da, aşa e, cum îţi spun: erau primele fete pe care le vedeam fumând trabuc.
— Heh… Atunci, era seară de Pink Floyd, nu?
— Da. Că ast-a şi fost puntea… cimentul dintre Vali şi Veta.
— Aaa… Da, Mishule. Stai, că-mi amintesc: Vali a luat-o la dans pe Veta pe… „Poles Apart”?
— Nuuu… Pe „Poles Apart” s-au observat ei doi.
— Ceva legat de versuri, nu?
— Dap. Veta… Stai, mă, c-atunci nu-i zicea nimeni „Veta”.
— Mira.
— Mira, da.
— Tu i-ai zis Veta… ţăran de Catargiu ce eşti!
— Bine, mă…
— Aşa. Ziceai de versuri.
— De versuri, da. Tocmai ajunsese cântecu’ la final, la ultimele versuri, ălea cu „The rain fell slow, down on all the roofs of uncertainty./ I thought of you and the years and all the sadness fell away from me” — ştii tu.
— Da… Superbe…
— Dap. Şi-atunci s-au observat ei, că s-au văzut amândoi cântând în acelaşi timp cu calculatoru’. Ştiau versurile de-a fir-a-păr.
— Şi-atunci parc-a chemat-o el la noi la masă.
— Pe-amândouă le-a chemat. Veta s-a aşezat lângă Vali, Manuela lângă Romi.
— Manuela parcă s-a şi combinat atunci cu Romi, dacă ţin eu bine minte.
— Da, da’ n-au stat decât o lună.
— Aşa. Zi cu Veta.
— Ce să zic… A-nceput ăsta s-o vrăjească (Lynx, adică), apoi a luat-o la dans, acolo, la sentiment, pe… ai-a clăparului, a lu’ Rick Wright…
— „Wearing the Inside Out”?
— Exact. Şi, dup-aia, au făcut schimb de id-uri, de numere, s-au mai văzut de două-trei ori şi gata budinca!
— Da’ parc-a fost şi la ea acasă, nu?
— Eee, da, da’ mai încolo, în iarnă… Ianuarie sau februarie.
— Februarie-februarie, cândva între 11 şi 22, că ştiu că trecuse ziua mea şi se-apropia a lu’ Mike. Făcea treij’ de ani. Mike, adică.
— Dap.
— Să vezi, Mishule, ce vrăjeli băga textieru’: că cică-n ălea patru luni, nu se-atinsese de Veta. Da’ deloc-deloc, ştii cum? Phaaa… Nu-l credea nici dracu’.
— Pe de altă parte, Ioane, stau şi mă gândesc că, totuşi, e posibil ca chiar aşa să fi fost.
— Să fi stat el pe uscat?
— Păi, dacă n-o fi vrut ea…
— Du-te, mă, de-aci! Cum, bă, Printzule, nici măcar cu alta, cu vreo fufă de pe la concerte?
— Nimic.
— Pfff…
— Mă, dac-o iubea…
— Vezi? Ce-ţi spusei? Yoko Ono!

Anunțuri

Un gând despre „Prima Yoko Ono a formaţiei”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s