Lui Vali îi plăceau grasele

Lui Valentin Busuioc îi plăceau grasele — atât în vremurile statuisto-mochetiste, cu Cola, chipsuri, rock la mobil şi dat cu placa prin centru şi pe Velodrom, cât şi după aceea. Grase nu la modul dizgraţios (adică să atârne şuncile pe ele şi să le poţi folosi pe post de spumă poliuretanică), ci grase la modul estetic: dolofane, durdulii, fete la care să ai pe ce pune mâna, cărora să le tropăie uşor şarlotele când îţi lipeşti palma de ele. Lynx Holloway ajunsese celebru printre martori pentru asta, aşa încât Johnny nu se putuse abţine de la o remarcă:

— Bă, textierule, tu tre’ să-ţi deschizi un fast food.

— De ce?

— Pentru că îţi plac hamburghericile… şaormicile…

— Eee, bine că eşti tu estet!

— Păi, este, venea Mihai Bercea în sprijinul clăparului. Iar dacă grasele tale sunt şi scunde, cum a fost cazul Tamponicăi, atunci se cheamă că trebuie să te faci geograf.

— De ce, bă, Stelule?

— Fiindcă aia era ca Pământul: mai turtită la Poli şi mai bombată la Ecuator.

Porecla „Tamponica” izvorâse dintre martori nu din ironie, ci din necesitatea de a o identifica mai uşor, întrucât respectiva era o fată destul de la locul ei şi de discretă, aproape chiar neobservabilă. Cognomenul îşi trăgea obârşia din faptul că tipa avea un irepetabil talent de a se băga printre picioarele oamenilor, de a sta în cale, făcându-te să te împiedici de ea, să te tamponezi cu ea precum s-ar fi tamponat două maşini într-o intersecţie în care Psihedelicul ar fi fost organ de circulaţie. Şi chiar te poticneai de ea pe culoarele din Colegiul Naţional „Carol I”, acolo unde învăţa şi unde Valentin mergea în pelerinaj, încât, odată, pe 11 februarie, de ziua Noxului, stând cu acesta pe trepte şi râgâind puternic a Cola şi a bomboane de ciocolată, în aşteptarea ei, textierul a fost luat la rost de directorul liceului şi era cât pe-aci să se aleagă cu o amendă, chipurile pentru intrare neautorizată în şcoala cu pricina.

Aşadar, Clapeş nu era singurul care avea un bâţ în ceea ce priveşte fetele: lui îi plăceau felinele, iar lui Holloway grasele. (Bine, şi Mishu a spus odată o chestie ciudată — „femeia trebuie să fie deşteaptă, frumoasă şi să se dividă prin mitoză, ca să ai mai multe la nevoie” —, dar asta este cu totul şi cu totul altă poveste.) Rarele excepţii erau sărbătorite zgomotos de martori:

— Ia uite, băăăă… Psihedelicu’ nu mai ascultă Led Zeppelin, hăhăăă, făcea Mihai Bercea-Hendricea: nu se mai combină cu o zeppelină… cu o baloancă…

Mai târziu, însă, când textierul devenise şi el cistern, preferinţa lui nu mai avea să li se pară deplasată martorilor. Atunci, însă, în mai 2007, da. Atât în cazul lui, cât şi în cel al altui martor, Mihail-Cristian Nazarov, zis Mike The Lucky Seven (adică „Mike Şase-Şase”, după o traducere greşită preluată din subtitrarea unui film — traducere care, însă, se consacrase în rândurile martorilor), deoarece avea nu de puţine ori infernalul noroc de a îi pica 6-6 la zar, la table, tocmai în momente cruciale şi, colac peste pupăză, de cel puţin patru ori la rând. Şi lui Mikey, deci, îi plăceau cozonacele şi, precum Vali, reacţiona prompt dacă făcea cineva bâză pe tema asta. De aceea a păţit Ion ce a păţit într-o zi între Statuie şi Primăvara. Se întâmplase ca Johnny The Nox să aibă nişte bani la el şi, deci, să fie generos:

— Bă, care merge cu mine-n Primăvara, să luăm ceva de mâncare şi-o Cola?

— Hai, că vin io, se ridică Mike de pe treptele Statuii.

— Bă, remorcaţi-mă, că vin, da’ mi-e lene să mă scol, întinse braţele Psihedelicu’.

Ionescu şi Nazarov îl apucară pe Busuioc şi îl traseră în sus, dar îl traseră cam tare, pentru că, atunci când îi dădură drumul, Vali ateriză în iarba de lângă Statuie, trecând prin gardul viu.

— Hoooo, băăăă, nemâncaţilor!

— Ce faci, mă? Te dai cu deltaplanu’? (Şase-Şasele intenţiona să devină pilot militar.)

— Nazaroave, nu vrei să te dai tu cu faloplanu’?

— Hai, că intră ăia-n pauza de masă! îi zori The Nox.

Pe drum, pe una dintre aleile ce duceau de la Statuie la Primăvara, mergeau cei trei martori, cu foamea şi setea-n gârgălot: Vali, Ion şi Mike, în ordinea aceasta, cu Johnny The Nox la mijloc — martor care, fiind cel mai înalt dintre ei, părea un deget mijlociu ridicat din pumn, având în stânga degetul arătător (Vali), iar în dreapta pe cel inelar (Mikey). Lynx era indexul, fiindcă el mereu le arăta câte ceva martorilor: „Ia uite, Ioane, ce mai scrisei!” sau „Ia uite, Mishule, ce faţă de boiler are aia!”. The Lucky Seven putea fi asemuit cu degetul inelar din două motive. Primul era acela că propovăduia căsătoria („Bine, nu de-acu’”, explica el. „Pe la 30 de ani, aşa…”). Iar al doilea motiv era obiceiul bassistului de a se scobi în nas cu degetul sus-amintit. Apoi, ajutându-se de degetul mare, transforma ceea ce scosese de acolo în biluţe, pe care, discret, le catapulta în jurul său, nedându-şi seama că ele aterizau, de cele mai multe ori, în freza de Jimi Hendrix a lui The Prince sau de Jackson Five a lui The Nox, pe clapele orgii cu baterii a lui Ion ori pe filele agendei lui The Psychedelic, chiar în drumul stiloului cu care acesta scria (şi de la care avea mereu degetele pătate cu cerneală). Şase-Şasele nu scăpa de şuturi şi de trântire în iarbă decât în cazurile în care biluţele îi ratau pe martori, aterizând, eventual, pe geanta sa de umăr cu care se ducea la şcoală, pe care scria diverse nume de formaţii rockoase şi care nu era în două săptămâni aceeaşi, din cauza următorului fapt: Mihail-Cristian Nazarov ieşea în pauze şi îşi lăsa geanta în bancă, la locul ei. Cam o dată la două săptămâni, colegi de-ai lui care voiau să îl enerveze luau geanta şi, cu markere şi pastă corectoare, scriau, alături de sau peste numele de formaţii rock, nume de manelişti. Când se întorcea bassistul şi vedea pocinogul, urla de se auzea pe întreg coridorul, apoi lua la întrebări toţi colegii, să descopere vinovaţii. De unde — ăia nici nu clipeau. Cum ajungea acasă, păgubitul o stropea cu benzină şi îi dădea foc cu chibritul, să ardă ruşinea. Se întâmpla ca ta-su să se enerveze şi să nu îi mai dea bani de geantă nouă, iar atunci Mikey venea la şcoală cu cărţile şi caietele într-o plasă, utilă, totuşi, fiindcă în ea putea să dea o gaură pentru gâtul bidonului de bere cu care venea la Statuiţă.

După cum s-a văzut, Vali Textieru’, Ion Clăparu’ şi Mike Bassistu’ mergeau spre Primăvara. (Mihail-Cristian Nazarov colaborase o vreme cu ei în Black Code, înainte să îşi înfiinţeze nenumărate trupe de grindcore cu Alexandru Brânzan, un martor care asculta în exces metale grohăitoare, mieunătoare şi râgâitoare, de unde îşi luase porecla „Grinderul”.) Când ieşiră de acolo, fiecare avea în mâini câte ceva: Lynx pungile cu chipsuri („Ho, bă, nemâncatule, s-ajungem la Statuie!”), Mike sticla cu Cola, iar Noxxie o doză de energizant. La un moment dat, ce-i vine clăpăugului:

— Vali, eu te ştiu pe tine ecologist, da’ nici chiar aşa.

— Păi, cum?

— Păi, cu programu’ „Salvaţi balena”…

Holloway era în perioada aceea pe felie cu una deluroasă, după fixul pe care îl avea.

În momentul acela, Ioan se pomeni cu câte un pumn în coaste din stânga, dar şi din dreapta, din partea lui Mihail-Cristian, care, chiar dacă nu era vorba despre gagică-sa, avea un profund respect pentru fetele din categoria sus-menţionată şi se „băga” (se combina) cu ele ori de câte ori avea ocazia. O fracţiune de secundă mai târziu, doza de energizant sâsâia, înspumată, pe lespezile aleii — singura victimă a asediului lateral asupra clăparului.

Pe „balenă” o chema Oana Calomfirescu, iar martorii întotdeauna îi făceau loc când dădea să se aşeze pe treptele Statuiţei, constrânşi mai degrabă de reputaţia fetei decât de dimensiunile ei: în vremurile acelea, urma cursuri de canto clasic la Palatul Copiilor sub îndrumarea unui celebru dirijor craiovean şi promitea să devină o exuberantă mezzosoprană. Bacalaureatul, însă, avea să îşi vadă moştenitorul într-o facultate de geografie de trei ani în Danemarca, succedată de un masterat în climatologie în Alaska şi un doctorat în regiunea laponă a Norvegiei, pe tema manipulărilor meteorologice, dar asta-i altă mâncare de hering. Hering, ton… ce găseau pescarii prin ale gheţuri.

Se nimerise ca o după-amiază de martie a anului 2007 să îi găsească la aceeaşi Statuie pe Oana şi pe Ion, fiecare cu arsenalul său de desene manga, respectiv hentai, ambele categorii călcându-l pe bătături pe Mishu, dar Printzul ştia să joace teatru şi să se prefacă interesat de astfel de prostii când era rost să se combine (platonic, desigur) cu gagici „gotice” de 12 ani care abia descopereau Hi5-ul şi pozele făcute de sus şi aveau impresia că manga-urile erau nirvana artei vizuale. Pe fete ca acestea şi le închipuia Pârtzul legate cobză şi cu căluş în gură, în ipostaze cunoscute în terminologia internaţională drept „bondage”.

Şedeau, deci, Oana şi Ion pe treptele Statuii, ca doi munticei lăudându-se unul celuilalt cu propriile zăcăminte, când, la un moment dat, apăru Vali:

— Ia, mă, ce faceţi voi aici?… Îu, Doamne, ia-mă! Ioane! Dup-aia, te miri de ce te dă tac-tu-afară din casă.

— Taci, mă, că nu ştii tu.

Avea dreptate Psihedelichiorul, însă numai parţial: tatăl lui Ion îl dăduse afară din casă, dar nu pentru hentaiuri, ci din cauză că îşi uitase orga la un băiat, la care fusese pentru un jam session, iar Ionescu-senior îi trăsese două palme şi un şut în fund şi-l trimisese să străbată o bună bucată de Craiovă de la un capăt la altul, într-o noapte ploioasă, pentru instrumentul sus-amintit: de la Grădina Botanică până în cartierul 1 Mai. Altădată, Ionuţ o păţise din cauză că seniorul descoperise o femeie gonflabilă în ghiozdanul acestuia, iar Noxxie fusese nevoit să îşi petreacă noaptea pe o bancă din Grădina Botanică. Nu a aflat nimeni ce s-a întâmplat cu păpuşa.

Oana râdea de nou-sosit, pe care îl ştia vag, din vedere cu coada ochiului: meclă roşie, de beţivan, hanorac cu Guns N’ Roses şi pantaloni cargo, de parc-ar fi făcut războiul. La coada tigăii, desigur.

Treptat-treptat, începu să vină lume: întâi, Costi Corniţescu, cofondatorul formaţiei Black Code, purtând sub braţ un bloc de desen plin ochi cu planşe pentru şcoală (chitaristul învăţa în Liceul de Artă şi se pregătea pentru bacalaureat); după el, Walexandra (prietena cea mai bună a Oanei, renumită pentru râsul ei ca nişte sughiţuri; nimeni nu ştia de unde provenea W-ul din poreclă); apoi, Ionela Arahnela (înalta, slaba şi creaţa gagică a lui Ion, care, când îşi lăsa părul liber, aducea a păianjen), după care sosi Mike Pilotu’ (cu nenumărate nume de formaţii scrise cu pastă corectoare pe ghiozdan); în coada Pilotului („la ora şase”, după cum se fasolea el), ajunse Săftica (acea gotheriţă de 12 ani după care i se scurgeau ochii lui Mishu şi căreia Costoix i se adresa cu „minorrro”, zâmbind într-un chip lesne de ghicit), urmată de Zambilica (fosta mare dragoste a lui Ion şi prietenă cu Oana) şi, în sfârşit, inoxidabilul metalist al regiunii martoriceşti Statuie-Mocheta…

— Doamnelor şi domnilor… Mishu… The… Priiiiiince! îi făcu Valentin intrarea, ţâşnind spre el şi ridicându-l în braţe ca pe un imens bax de bere dispus pe verticală. Pe lângă ghiozdanul din spinare, Michel Le Plod ţinea în mână o plasă pe care o feri de efuziunea lui Lynx, dar acesta, la o privire mai atentă, observă un căpăcel de Bucegi ieşind din ea printr-o gaură special dată în plasticul plasei pentru discreţie în faţa comunitarilor de poliţişti. Stelu’ se aşeză liniştit pe treptele Statuii şi, cu un „LOL” inaugural, deşurubă capacul şi duse la gură gaura plasei, făcând-o, apoi, poştă în rândurile beţivanilor din figurile alăturate.

În sfârşit… Din vorbă-n vorbă, o dădură-n plictiseală, aşa că Gibonu’ (Costi, adică, poreclit astfel din cauza faciesului de „u-u! a-a!”) deschise gura:

— Bă, hai să băgăm o mimă.

În general, mima este un joc de familişti blazaţi — genul de cupluri în care, când vorbeşti cu ei, cei doi soţi mereu privesc unul către celălalt, de parcă şi-ar cere aprobarea. Dar când se adună la un loc zece cărăui, culoarea ţâşneşte în joc ca vopselele gouache din braţele unui Ion transformat în centrifugă. Martorii nu se deziseră: de la „acid dezoxiribonucleic” până la „Filiaşi”, puteai vedea multe şi halucinante porunci. Lui Vali îi pică să mimeze „loess”, aşa că se tăvăli de-l găsiră dracii prin praful dimprejurul Statuiţei.

Deodată, roacherii auziră un „Băăăăăă!” şi îl văzură pe Ion zburând în gărduţul viu. Ce se întâmplase? Mike Pilotu’ se pomenise cu un deget umed în ureche tocmai când răsfoia planşele cu hentaiuri ale lui Ion, de sărise-n sus de-un metru. Pasămite Johnny se plictisise aşteptându-şi rândul la mimat şi, cum nu se simţea în largul lui să vorbească nici cu Zambilica, nici cu Ionela, Noxxie se gândise să-i facă un cadou lui Mike, după ce îşi udase lasciv în gură taman degetul inelar. Întors din boschete, c-o falcă-n cer şi cu alta-n pământ, Clapeş se duse glonţ la Şase-Şase, dar Oana se băgă între ei, împăcându-i cu câte un dos de palmă peste gură. Martoriţa, pe cât era de hamburgheroaie, pe atât era de energică, nesărind, totuşi, la bătaie, dar vârându-se între diverşi agitaţi în care se umfla păsatul, ca să îi despartă. Prin anii ’90, când neo-kominterniştii din fruntea ţării trimiteau slugarnic trupe în diverse misiuni ONU ce nu aveau nimic în comun cu România, grupul de umor „Vacanţa Mare” lansase o glumă: „Vino, mamă, cu plutonu’, că m-am înrolat la ONU!” Vali o trecuse la feminin, pentru forţa de menţinere a păcii în zona Statuie-Mocheta: „Vino, mamă, cu plutoana, că m-am înrolat la Oana!”

În altă zi, Lynx Holloway stătea la Mocheta (ca martoru’ — cum altfel?) şi spunea bancuri, extaziat de sughiţurile Walexandrei, ce îl întărâtau la din ce în ce mai multe glume, de se temeau cei din jur să nu se sufoce fata:

— Cică mergea un popă pe drum şi, la un moment dat, întâlneşte o puştoaică de 18 ani care-ţi ridica… moralul când o vedeai. „Săru’ mâna, părinte.” „Bună, bună… bună, bună!” Mai merge preotul ce mai merge şi dă peste o femeie de 35 de ani, făcută-n ciuda… vremii. Iarăşi: „Săru’ mâna, Părinte.” „Bună, bună…” După o altă bucată de drum, dă peste o babă de 70 de ani: „Săru’ mâna, Părinte.” „Ă… Mergi sănătoasă, Mărie!”

La care pe Arahnela a mâncat-o-n fund să-l întrebe pe băncuitor:

— Da’ mie cum mi-ar fi zis?

— „Hai noroc!”

— A fost un hai… Phaaa! Ea atunci era obsedată de Pink Floyd, aşa că instantaneu şi-a luat porecla „The Wall”. Nela The Wall, Nela Păretoasa, Nela Zidărela şi câte şi mai câte… avea să-şi amintească Vali peste câteva zeci de ani în faţa membrilor formaţiei pe care o impresaria, patrona, textierea şi creierea, la volanul autocarului oprit în faţa barierei de cale ferată. Zi tu, Ioane, dacă nu e-aşa.

— Ba aşa e.

— Chiar: ce mai ştii de Nela?

— E prezentatoare la Al Jazeera.

— Să mooori tu!

— Da, mă — a terminat franceză-arabă la Bucureşti.

— Eee-e, Ioane, Ioane… ce mai sultan ai fi ajuns tu acu’… Uliuliuuu!… Dacă-i dădeai una peste bot, nu sărea sânge; sărea petrol!

— Da’ ce-am, mă, să bat fata?

— Da’ nu atunci, clăpare, ci în caz că te-ai fi luat cu ea cu cununie. Preventiv, aşa: o scatoalcă peste ochi. De te-ar fi-ntrebat de ce, i-ai fi răspuns doar atât: „Las’, că ştii tu mai bine.” Dacă nu te-ar fi-ntrebat, atunci cu atât mai bine — pace, voie-bună şi şaorma. Oricum: după isprava asta, îţi puneai pălăria pe cap şi plecai de-acasă… două-trei zile, aşa. Iar femeia ar fi-nceput să-şi pună-ntrebări: „Mă, de ce m-o fi cardit ăsta? O fi aflat de seara aia, când m-am întins prea mult la vorbă cu vecinu’ Costică? Ori poate că mi-am făcut zâmbre cu Gilă, ăla de stă la două străzi mai la deal? Sau că i-am pus mâncarea ne’ncălzită cum trebuie?” Şi să vezi tu, Ioane, ce mială se face femeia dup-aia! Să vedeţi voi, martorilor, cu ce aşternuturi curate te-aşteaptă. Ba te şi-ntreabă: „E destul de udă apa din cadă? Să-ţi aduc televizorul mai aproape?”

— Bă, gata — noi plecăm. Să ţii concertul cu cine-ăi şti!

— Hooo, băăă — ce-aveţi?

— Păi, dacă eşti porc…

— Stai, mă — eu ziceam doar dacă e nărăvaşă, dacă sare din crac. Dacă dă ea întâi semne că şi-ar da poalele peste cap. Cu femeile cuminţi ce să am?

Dar astea încă nu se întâmplaseră. Ziua cu bancul a fost cea care l-a consacrat pe Psihedelic în panoplia de comedianţi a Oanei. La întoarcere spre casă, cei doi, dacă ocoleau puţin, aveau comună o bună bucată de drum, pe lunga stradă a Râului, de-a lungul canalului colector al oraşului, aşa că, încet-încet, vrăjeala s-a pus pe roate…

Peste alte câteva zile, în oaza umbroasă de la Statuie, se întâlniră trei martori: doi veneau dinspre Colegiul Naţional „Carol I” (Oana Calomfirescu şi Mike Nazarov, într-a XI-a, colegi de an), iar al treilea dinspre Colegiul Naţional „Fraţii Buzeşti” (Vali Busuioc, într-a XII-a). Toţi trei terminaseră mai devreme orele, dar Statuiţa era pustie: Ion, care, fiind într-a X-a, avea cursuri după-masă, catadicsise să meargă la prima oră, iar Mishu, într-a XI-a, terminase şi se dusese direct acasă — avea treabă: „Dau bălegaru’ jos din pod… cu furca”, le răspundea el plictisit lui Ion şi lui Vali, când aceştia îl agasau cu întrebările.

— Pfff… Hai la o bere, propuse Oana, privind pustietatea din jur.

— Nu pot să vin, că n-am chior de ban, dădu Valentin să plece acasă.

— Las’, că fac eu cinste, se oferi gagică-sa, care totdeauna avea grijă ca textierul să nu sufere de foame ori de sete.

— Bă, nu, că…

— Taci, mă, din gură — hai încoa’! îl smuci Oana după ea.

Un sfert de ceas mai târziu, plin de fâţâieli pe la diverse baruri închise, cei trei martori găsiră, în sfârşit, o cafenea primitoare pe lângă Teatrul Naţional. Cam de snobi, dar era goală. Acolo, se aşezară la o măsuţă rotundă exact lângă geam, cocălăreşte, să-i vadă lumea: Mike într-o parte, iar Vali şi Oana în partea cealaltă, pipăindu-se lasciv şi „lingându-se”, adică sărutându-se franţuzeşte. Cu fiecare gâlgâitură şi râgâitură aferentă, cei doi combinaţi îl vedeau pe Mike melancolizându-se la faţă şi oftând cu ochii-n gol, dar crezură că era din cauza Walexandrei, care îl părăsise recent pe viitorul locotenent de aviaţie.

— Lasă, Mikey, că-ţi găseşti tu alta!

La o săptămână după faza asta, Oana îi dădea papucii lui Valentin, pe motiv că el urma să plece la Bucureşti pentru facultate, iar o relaţie la distanţă, fie şi de un an, ar fi fost inutilă. Cei doi stătuseră împreună o lună, aşa că despărţirea nu s-a produs cu prea multe oftaturi.

După încă o lună, adică la începutul lui mai 2007, un taxi oprea în faţa unui bloc din zona Gării Craiova, mai precis pe strada Păltiniş, lăsând să coboare din el o piticanie numai în chiloţi ce dârdâia din toate încheieturile în răcoarea serii. Cinci minute mai târziu, se aprinse o lumină la parter, după alte cinci minute un bărbat coborî şi îi plăti taximetristului, iar cele din urmă cinci minute de aşteptare ale ipoteticului spectator dintr-o curte de vizavi se încheiară, dinspre aceeaşi fereastră, cu plesnete de curea şi ţipete sparte.

Ce se petrecuse? La o săptămână după despărţirea Oana-Vali, Mike începuse a-i face avansuri martoriţei. Ea îi explicase bassistului că nu îi place de el, aşa că mai bine s-ar fi întors la Walexandra ori şi-ar fi încercat norocul în altă parte, dar el nimic. Mihail-Cristian insistase (cu scrisorici, cu poezele, cu prietene de-ale Oanei tocmite mesagere pe câte-o bere în Keops, barul lor de veşnică martorie), dar degeaba. Văzând aşa, se potolise o săptămână încheiată, însă, la capătul ei, într-o seară de mai cu hohote de castani în floare, Nazarov traversase întreaga Craiovă, cu chitara în spate şi cu inima dungată ca fleica de grătarul încins şi nu se oprise decât la Târgul din efervescentul cartier Romaneşti (alt creuzet pentru culturile română şi ţigănească, în afară de Lascăr Catargiu), se oprise sub balconul Oanei, clingănind a dor şi jale pe versuri de Psihedelic (căruia, fireşte, nu îi spusese la ce-i trebuie):

Surâde-mi, tu, felină mustindă de viaţă!
Surâsul tău hipnotic, cel fără de pereche,
Când viaţa-i limbă-n clopot, de-un firicel de aţă,
Să-mi susure-n hiatul treziei, la ureche…

Tocmai când să pornească a doua stanţă, Mikey se pomenise încolăcit pe la spate de două mâini puternice, în timp ce alte două îi scoteau chitara de după gât. Învăţat cu caftangeala de la el din cartier, Pilotu’ se smucise, se eliberase, apoi sărise la bătaie, dar, până s-apuce el a-şi aminti cele mai recente trei figuri de karate văzute la Jet Li, se pomenise cu un ochi vânăt, fără chitară, fără portofel şi numai în chiloţi. Din această cauză, un posibil privitor de pe strada lui l-ar fi putut vedea pe Mike Chilotu’ dârdâind de frig şi l-ar fi putut auzi luându-şi curele de la ta-su:

— Chitara mea din ‘68!!!??? Ia de-aici! Jap! Mai ia! Trosc! Ia-o şi pe-asta! Fleoşc!

Totuşi, supărarea părintelui nu a ţinut mult: o lună mai târziu, îi dădea pe mână bassul lui din ‘72 („Te omor ca pe câini dacă mi-l pierzi!”), iar Mihail-Cristian Nazarov îşi făcea formaţie de grindcore cu Alexandru Brânzan, viitor medic legist.

Anunțuri

7 gânduri despre „Lui Vali îi plăceau grasele”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s