Nuntă la cort

Când Mihai a cerut-o-n căsătorie pe Emilia, treaba s-a petrecut eliptic de firesc. Cei doi nu s-au certat niciodată; de altminteri, nici nu ţi-l puteai închipui pe Mishu nervos — într-atât era de calm —, iar Emilia, decât să ţipe, mai bine îşi aprindea o ţigară şi începea să măsoare camera în lung şi-n lat, tăcută numai din gură; picioarele, în schimb, călcau apăsat, parcă spunând: „Uite: aici ar trebui să fie mormântul lui X, aici ar trebui să zacă Y, aici să-şi lase hoitul Z”…

Treaba, după cum spuneam, a ţinut regim de la cuvinte: stăteau cei doi la masă într-o dimineaţă, bându-şi cafeaua în apartamentul lui Mishu (unde, după vara lui 2027, Cremilia s-a stabilit destul de natural, anunţându-l pe Pârtz să nu se mire dacă, o dată pe lună, ea va da o fugă preţ de câteva zile până la Oceanul Indian), stăteau ei, deci, la cafea, mai tăcuţi decât două locomotive în depou, când Mihai a deschis gura:

— Auzi, Emilia? Noi n-ar trebui să…?

— Ba da.

— Adică… ar cam fi cazu’.

— Normal.

Şi asta a fost tot. A doua zi, Mishu se sfătuia cu Padre:

— Ia zi, Remus: care să fie-ntâi?

Remus, care era şi preot şi comunicator (adică era dat pe foc), nu a stat prea mult la „c-o fi, c-o păţi”:

— Întâi, acolo, la ei, în Germania, şi dup-aia-n România, ca să creadă lumea că vă cununaţi ortodox ca o ispăşire a rătăcirii protestante de la nemţi. Am eu grijă de asta; de fapt, mai mult Vali, că eu, ca preot, nu e frumos să mă expun prea mult în presă. Iar el îi cunoaşte şi pe-ăla, şi pe-ăla, de la ziar, de la TV — ştie el cum s-o dea să iasă bine.

De ieşit, a ieşit la marea meserie — nu-i vorbă; atât doar că, în zbor spre Essen (oraşul al cărui nume mereu îi dădea furnicături mâncăului de Vali), dr. Zugschnauze tot chibzuia cum să-i zică lui Mishu de unchiul ei: să-i spună, pur şi simplu, că e traficant de arme ar fi însemnat piruete cu chibritul aprins prin preajma butoiului cu pulbere. Să i-l prezinte ca pe un om de afaceri, nici asta n-ar fi mers, pentru că nici Mihai nu era de ici, de colo, nu era câştigat la belciuge, ca să poţi crede că nu s-ar fi prins.

Bătând din talpă cu un calm aparent precum poziţia unei proteze în apa din pahar, Emilia îşi plimba arătătorul pe pluşul scaunului din faţă, ca şi când ar fi făcut socoteli. Nu-i venea nici o idee. O chemă pe stewardesă:

— Un whiskey, vă rog.

— Imediat.

Băutura căzu în stomac ca Adam în păcat.

— Ce bei, vere, poşirca aia? se trezi Mishu din aţipeală.

În loc de răspuns, Cremilia îi trecu mâna prin păr, zâmbindu-i ca unui copil care te întreabă cum vin pruncii pe lume. Pruncu’ Întunerecului se lăsă la loc pe spate, cu un „LOL” placid.

— Auzi?

— M…

— Am un unchi negustor de artă.

— Cum să faci negustorie cu artă? îşi strânse Mihai buzele.

— Ca să educi gustul popular, de exemplu.

— Mh… Mai bine-ar ieşi artiştii la rampă, direct. Ce atâţia intermediari?

Din nou zâmbet al oceanografei, din nou mână prin păr.

— Mishule, Mishule…

— Păi, aşa e.

Emilia se-ntinse pe spate, ca să evite polemica. Până la Essen, mai era drum lung…

Petrecerea din Germania a ţinut o singură zi, cei doi păstrându-se pentru chiolhanul din România, la cort, pe ştirb pietruita stradă Borsec, unde se născuse Printzu’.

— Neam de neamu’ Catargiului n-a văzut doctor în meduze şi-n ipotenuze! se-mpăuna Stelu’.

Vraiment, mânca-ţ-aş, se prostea Emilia cu accent ţigănesc. O, că frumos eşti, hali-ţ-aş pirostria lu’ matale!

Acolo-a fost trânta cea mare: a ţinut cheful trei zile-n lanţ, cu mâncare la cazan, cu ţuici ce se dădeau la tine făcând „dop!”, cu cântăreaţă care băga o „Roată, roată şi iar roată” de crăpau oglinzile Luvrului (ce n-a văzut Parisu’!), cu fugărit găina beată printre picioarele nuntaşilor („Aţân-te la ea! Aţân-te la ea!”), cu furatul miresei şi un telefon de la Mike („Suntem în avion, fraiere!”, de era să crape inima-n Mishu), cu fel de fel de obiceiuri bizare… Dar cireaşa de pe tort a fost Empedocle Titirez, bravul lor inginer de lumini, care-o ştersese englezeşte în prima seară: acum, în faptul celei de-a treia seri, dădea prelata cortului la o parte şi intra însoţit de un ţigan ursar şi dihania lui, luaţi tocmai de la Novaci, de la poalele releului. A tras urs-un galaon de-au făcut pe ei câţiva copilaşi ce stăteau în primele rânduri, cu gura căscată ca la negustorul de halviţă. Pe urmă:

— Hai — care vreţi să vă calce?

— Mă, Titi, ce vorbă e asta?

— Să vă-ndrepte şalele. Ştii cum te simţi dup-aşa ceva? Ca Nadia la Montréal!

Vali, mai cu tupeu în el şi cu ţuica-n nas, a făcut un pas înainte:

— Ia, jupâne…

Urla impresarul ca un bariton pe LSD, dar nu de durere, ci de plăcere. Urla şi râdea:

— Aaaaaa! Hahahahahaha… Arde-o, Moş Martine! Şi p-ici, şi p-ici… Se uita Veta şi-şi făcea cruce, de ce bărbat îi dăduse Dumnezeu.

Pe urmă, s-a-ncumetat Ion, pe care-l pusese Mishu cumnat de mână:

— Ia, mă — care e vrăjeala?

Vrăjeala pe „şelele” clăparului a fost mai tăcută decât la textier, căci Ionelio o simţea ca pe o dulce rapsodie, învăţat fiind cu Castela, care îi juca tontoroiul pe spinare după fiecare concert.

Apoi, s-a băgat Mike — nu se cădea ca tocmai el, ditai locotenentu’ de aviaţie, să se sperie de aşa ceva. Bine, în anii statuisto-mochetişti, se speria de căţeluşa boldei a lui Mishu, dar anii aceia trecuseră. Ţiganul s-a uitat mai aşa la el, văzându-l mic şi cu figură de copil, dar muşchii „eins-zwei-drei”-ului aerian nu l-au lăsat la greu.

Empedocle nu minţise: după acţiunea asta, toţi trei se simţeau uşooori… ca pana de porumbel, de ‘ceai că-i podidise imponderabilitatea. La urmă, a venit rândul ursarului, care, pân-atunci, îi cântase ursului:

— Ştiţi „Cielito lindo”? i-a-ntrebat el pe lăutari.

— Ooo, da’ cum să nu! a zâmbit şeful formaţiei. Gicule, do major!

— Gata, şefu’!

A băgat ţigan-un vals cu ursu’, de le-au trosnit fălcile celor de faţă când le-a picat mandibula. Este de prisos a spune că zece ani încheiaţi a vuit mahalaua de poveşti de la nunta Mishului: tineri, bătrâni, femei, copii, toţi au jucat de le-a sărit basca din cap, învârtejind praful până la bulevard, încât se mira lumea care-aştepta autobuzul în staţie ce i-o fi găsit pe catargieni. Dac-ar fi avut gură, chiar şi mlaştinile Şercăi ar fi spus povestea în faţa guşterilor verzulii ca mucegaiul brânzei aduse tocmai din Franţa: cadou de nuntă de la soţii Nazarov.

S-au spart în figuri, ce mai! În seara de după a treia zi, mahmuri şi cafegii, Mihai şi Emilia se priveau ca viţeii, cu capul în palme şi sufletul în montagne russe.

— Nuntă!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s