Empedocle Titirez, inginer de lumini

În anul care s-a scurs între vara lui 2026 şi vara lui 2027 (vasăzică între beţivăneala oceanografo-martoricească din Bucureşti şi cea din Constanţa), Cremilia şi Mishu au păstrat legătura, ca două animale exotice unul pentru celălalt care îşi dau târcoale, ca două numere prime între ele care, cu aceleaşi târcoale, îşi caută divizori comuni proprii. Cei doi, zic, au păstrat legătura: telefoane între două concerte, respectiv două capitole ale lucrării de doctorat în oceanografie… lungi conversaţii pe messenger despre sensul ultim al lumii şi despre căi macabre de dominare a ei… întreceri în versuri ermetice, nu toate prozodiate… şi, în clipele de respiro, câte o miştocăreală despre martori şi chiar despre ei doi înşişi, cu diverse evoluţii distopice pentru fiecare. Mihai îşi găsea, în sfârşit, pe cineva cu care să discute tot, dar absolut tot ce băjenărea prin hăţişul lui de circumvoluţiuni.

Emilia a mai avut drumuri în România (unul în Constanţa, altul în Timişoara şi vreo cinci în Bucureşti), aşa că Mishu von Dunkelheit nu i-a dus dorul. Cel puţin, nu până într-acolo încât să devină al doilea Ion din epoca statuisto-mochetistă, cu dinţii cheii patinând în traiectorii de „LOVE SUCKS” pe antebraţe. Dealtfel, Stelu’ i-a simţit Şeniliei lipsa doar la nivel polemic — în zona carnală, Plodu’ era paşă. Sau „calipf”, după cum era poreclit ateul rob al lui Dumnezeu Empedocle „Titi” Titirez, menit să grijească de instalaţiile de lumini ale trupei şi care, întâmplător sau nu, era tot absolvent de Matematică, dar nu cu doctorat, ci cu vânturat: prin ţări străine alături de Nelu Mierloi şi prin vinuri senine alături de Vali Busuioc. Şi el pendulase, ca sunetistul Ozi, între Jeg Tzappeshlitz şi Black Code, dar nu fusese determinat spre Bucureşti de o bătaie cu cineva (ca Ozi cu Costi, în Timişoara), ci de încifratele promisiuni ale impresarului psihedelic de atingere (pe rând sau simultan — la alegere) a Nirvanei artistice, beţivănistice şi curvăsăristice alături de trupa bucureşteană. Porecla „Calipfu’ ” şi-o luase în liceu, din cauză că o folosise de prea multe ori în referirile la un profesor veliersitic de mustăcios care, în viziunea lui Titirez, ar fi fost calif în altă epocă, datorită impozanţei şi tenului negricios şi care, tot în viziunea lui „E. T. call home” (porecla din partea Mishului), ar fi pufăit pe sub mustaţă cuvântul „calif”, făcându-l să sune „calipf”. Însă, la fel ca în cazul lui Mircea Chelu, care folosise de prea multe ori cuvântul „martor” cu sensul dat de el, tot aşa se întâmplase cu Empedocle Titirez, care simţise, pe propriii dinţi căscaţi în hohot de râs, efectul de bumerang al poreclei.

Titi nu era special doar datorită Matematicii, ci, mai ales, pentru cealaltă facultate, absolvită cu punga de gheaţă pe cap şi cu picioarele-n apă fierbinte: Facultatea de Limbi Străine, secţia de Engleză-Chineză. Aici, fusese coleg cu unul, Theodor „Teddy” Gărgăriţă, un slăbănog ce semăna leit-poleit-telocitoit cu Ronnie James Dio, dar avea vocea în jumătatea simetrică de octave. Vali fusese la o grosime de unghie de neam prost distanţă de a-l lua pe Teddy în formaţie, dar acesta, la o lună după absolvire, se călugărise, devenind, în scurtă vreme, unul dintre cei mai buni basso profondo monahali români.

Din tot grupul de roacheri, Titi era singurul profesor: timp de cinci ani buni, predase matematica la un liceu de fiţe din Bucureşti, reuşind, după un an şi jumătate de contorsiuni ale voinţei şi ale imaginaţiei, să îi facă pe popândăii de acolo a îndrăgi domeniul ori, în cel mai rău caz, a semna un tratat de neagresiune cu ştiinţa polinoamelor îmbârligate. La retragerea sa, în 2020, în favoarea luminismului (în Black Code, fiindcă era mai prieten cu Nelu decât cu Vali), Titi era sărbătorit cu un tort cât toată Malebolgia, iar la vreo jumătate de an după aceea, din pântecele unei fete care absolvise liceul în aceeaşi vară, ieşea un prunc ce avea să devină un aclamat matematician al secolului al XXI-lea, mic, blond, creţ şi fălcos şi care, când râdea, micşora ochii şi ridica sprâncenele, plecându-şi uşor capul şi privindu-te pe sub arcade, de parcă l-ar fi apucat râsul în timp ce se scremea, generos de asemănător cu inginerul de lumini al formaţiei timişorene, care, în timp ce se plictisea la catedra liceală, îşi luase diploma în Mecanică la „fără frecvenţă”, din dorinţa de a fi „dom’ inginer”, nu doar „băiatu’ de la lumini”, în perspectiva apropiată a colaborării cu Black Code, promisă de Constantin Corniţescu.

Titi era maestrul despărţirilor, rămânând în istoria martorilor bucureşteano-timişoreni pentru toate inimile intacte sau rapid cicatrizate pe care le lăsa în urmă, de la una de 15 ani (el având 30), lecuită de gărgăuni sburătoristici prin cureaua lu’ ta-su, în urma unui telefon anonim (anonim pentru cine nu cunoştea vocea matematicianului), până la alta, de 65 de ani (el având 40), pe care o determinase, prin intermediul pateticei influenţe a lui Mishu The Prince, să lase jumătate din avere „îndoliatei” familii Titirez, la presupusa moarte a Calipfului, aflat pe patul de spital, cu aparatul de EKG măsluit, astfel încât să arate linie continuă, dar care Calipf, pentru deplină veridicitate, zăcea în comă alcoolică voluntar indusă, în urma căreia urma să aibă o pumnangelică polemică cu Mike, credinciosul formaţiei, pe tema ateismului dăunător în situaţii hazardate. Empedocle ştia, la o adică, să fie şi artist, două dintre fufele cu care stătuse având parte de epigrame precum: „Tu versurile-asculţi cu/ O încântare snoabă,/ Că surdă nu eşti, numa’/ Că nu pricepi o boabă” sau „În ciulamaua mea de sensuri,/ Tu nu prea ai ce căuta —/ Eventual, vreo două flexuri,/ Ca să-ţi mai taie din dambla”.

Pe cât a fost trupa Jeg Tzappeshlitz de binecuvântată cu har şi cu succes la public, concomitent cu puternicul şi sănătosul mesaj naţionalist românesc, pe atât a fost de blestemată la instabilitatea formulei. Bine, exagerez — atât doar că formaţia martorilor bucureşteni nu a avut şansa de a îşi vedea de la început până la sfârşit acelaşi sunetist şi acelaşi luminist: atât Ozi, cât şi Titi şi înlocuitorul său, Cătălin Stroe, nu au fost angajaţi decât de azi pe mâine, de la un concert la altul. Abia după evenimentul de pe „Oblemenco” a avut Ozi noroc de a fi propus sunetist permanent de către Ion, de bucurie că se-mpăcase cu ta-su.

Calipfu’ rămăsese în istoria martorilor printr-o beţie crâncenă, în care spunea că îl cheamă Entalpen Turumbellcea (prelungind cum se cuvine „l”-ul) şi cânta din Ştefan Iordache, Gheorghe Dinică şi Neluţu Ploieşteanu, încercând, în acelaşi timp, să meargă drept de-a lungul unei dungi a gresiei şi mirându-se că nu îl mai ascultau picioarele, membrele inferioare îndreptându-l spre cei doi pereţi mereu primitori şi prevenitori de prăbuşiri. Pe fata cu care era pe felie în perioada aceea o chema Ruxandra, însă Titi, în noaptea cu pricina, mereu îi zicea Elvira, motivând c-aşa o arăta faţa şi luându-şi, în consecinţă, îmbelşugate palme de la ea. Tot în noaptea aceea, Titirez fusese la o densitate gazoasă distanţă de a fi acuzat de ameninţare cu moartea, când scosese din ghiozdan şi asamblase o cumplit de verosimilă puşcă pe bile şi începuse a-l ameninţa pe Mike, ca răzbunare faţă de cafteala catehistă câştigată de Pilot. Acesta, văzând puşca, se făcuse mic pe scaun şi se pornise pe cruci şi pe rugăciuni, cu o fosforescenţă tanatică în ochi, ce-i îngrozise pe martori. Omul cel mai stăpân pe sine fusese Manuela, care sărise să-i ia nebunului puşca din mână, dar ochirea acestuia înspre ea o făcuse să se reaşeze. Salvarea venise dinspre Sandu Melcioiu, chitaristul armonie, care, făcând o pârghie din degete şi furculiţă, o proiectase către ochii luministului, dar Providenţa — atât de hulită de Titirez — alesese fruntea în locul orbitelor. Restul (groaza până la leşin, oblojirea din partea Vetei, exilul în şuturi al Calipfului la Timişoara, primirea cu hohote de râs din partea lui Costi) este previzibil.

Râzând cu lacrimi de amintirea „chinezului” (a cărui moarte avea să fie tot ilară, în aparenţă, când un măgăruş nărăvaş a zvâcnit din crupă şi l-a aruncat zece metri mai încolo, într-un pârâu cu adâncimea de… nu bănuia că matematicianul de 60 de anu nu ştia să-noate), hlizindu-se, aşadar, de poveştile cu el, cuplul „wireless” Mishu-Cremilia (vorba lui Ion) intra şi ieşea din iarnă, suind troienele cu undele dintre ei şi cu aburii de cafea ce consfinţeau vizitele nemţoaicei în România.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s