Câteva cuvinte despre Emilia Zugschnauze

Emilia era înţepenirea solemnă a gâtului într-un guler renascentist înalt, gât făcut pentru panoramări geopolitice, iar nu pentru înţepenirea cocârjată a buchisitorului moldovean de secol al XXI-lea, care, în ambiţia lui, voieşte cu orice chip să dovedească lumii faptul că, odată instalat în Bucureşti, este în stare să îşi dezlipească eticheta de „ţăran”, lipită, după părerea sa, de schematicii bucureşteni, se lansează în studiul sociologiei, găsindu-şi refugiu mai cu seamă în teoreticienii stereotipurilor culturale, alunecă, uşor-uşor, în tabăra Şcolii de la Frankfurt şi sfârşeşte ca militant pentru „egalitate”, „toleranţă”, „diversitate” şi alte asemenea, idei încununate de sentimentul de vină pentru simplul fapt de a aparţine rasei albe, indus de contactele lui de om „atent şi imparţial informat” cu mediile de comunicare în masă „internaţionale”, după declaraţia lui, „occidentale”, după spusa realităţii.

Emilia nu era aşa: savanta cea blondă se dovedea conştientă — teist pentru urechile martorilor, agnostic pentru cârlionţii Printzului — de norocul genetic ce se abătuse pe capul ei: încrucişarea a două viţe: una germană, de negustori din tată-n fiu în bere, în genere, cinstiţi, singur Willi Zugschnauze distorsionând tabloul de familie cu traficul lui cu armament, sub paravanul ONG-ului nepoatei, şi cealaltă viţă, de români lingvişti, vrednici urmaşi ai lui Ion Budai-Deleanu, refugiaţi, după 1947, în Republica Federală Germană, care îi insuflaseră micuţei Emilia dragostea pentru arta de filigran a cuvintelor, dragoste pornită nu din vreo iluzie a talentului, riscând să degenereze într-un tăcut cult al personalităţii, de una singură, în faţa oglinzii, ci dintr-o pasiune voluptuos gustativă pentru limba română, având şanse să nască, în urmaşă, priviri de psiholog asupra bieţilor rătăciţi pe care neavizaţii îi considerau poeţi.

Emilia avusese, în primii ani de facultate, câteva încercări literare, concretizate în nişte versuri atât de ermetice şi de enciclopediste, încât, înţelegându-le, aveai impresia că auzi foşnetul dungilor de pantaloni ale lui Ion Barbu şi Şerban Foarţă, îngenunchind în faţa glacialei blonde. Cremilia nu a crezut niciodată în literatura blajină, „de bunicuţi”, în stare să zâmbească spiritual către intelectualii de gazetă, aşa că le-a promis lui Mishu şi lui Vali — singurii cititori ai manuscriselor — că va continua să scrie la fel de „verticaliceşte fantic”, după cum se exprima ea, rugându-i să nu se gândească la prostii, dar în zadar. Le-a promis continuitate stilistică, însă, în acelaşi timp, le-a jurat că viaţa ei nu va vedea poeziile publicate, jurământ ca o lămâie preventivă împotriva greţii provocate de nebuloasa de critici literari anticipaţi drept nişte scaieţi în trena operei.

Ca să motiveze înclinaţia spre oceanografie, Cremilia inventase o frumoasă poveste cu plaja de la Mamaia, cu scufundările curioase de gimnazistă în apa aceea mai clară decât alfabetul latin… iar vraja matematicii o explica, simplu: „cinism divin”. Cu ştiinţa numerelor chiar aşa stăteau lucrurile în viziunea blondei, dar în spatele celeilalte, a apelor stătătoare, se afla stăruinţa de o vară întreagă a unchiului Willi, dublată de vizite pe la diverse litoraluri, delfinarii şi oceanarii, ca liceeana să se convingă de minunăţia albastru-verzuie.

Când îi cunoscuse pe martori, Şenilia (cum grăise Valentin chiar în noaptea aceea, beat şi inspirat, la auzul originii germane) locuia, pentru câteva zile, într-un hotel din Bucureşti, unde venise cu scopul de a tatona piaţa ONG-urilor şi pentru tratative cu diverşi specialişti interesaţi de înfiinţarea unei asemenea organizaţii, internaţionale, „pentru studierea vieţii acvatice şi a impactului conflagraţiilor asupra ei”, după cum formula tânăra de 26 de ani, proaspăt doctor în oceanografie şi lucrând de zor la doctoratul în matematică.

Dr. Zugschnauze tocmai ieşise pe coridor, la o ţigară, când auzi paşi greoi pe scări şi bombăneli nu tocmai reverenţioase la adresa conducerii hotelului, care nu catadicsea să repare un amărât de lift. Pasămite, stabilimentul era unul de mâna… numeroasă ordinal, în tot cazul: soluţie de zgârcenie pentru Psihedelic — financiarmente părtinitor cu beţivăneala formaţiei, în defavoarea condiţiilor de locuit — şi de discreţie pentru Emilia, care nu dorea o publicitate prea mare pentru demersurile sale ONG-istice. În urma bombănelilor, se iviră, pe rând, un cap perciunat, unul blond pletos şi un al treilea tuns scurt: Mishu, Sandu şi Mike se uzmeau cu două genţi fiecare, mari cât ale unor debarasatori de cadavre.

Cremilia îi ştia de pe la televizor, le ascultase toate compoziţiile esenţiale şi îi respecta, nesimţind, totuşi, vreo încântare deosebită pentru muzica lor. Acum, însă, pe femeie o apucă un râs atât de violent, încât puţin îi lipsi să răstoarne măsuţa din faţa fotoliului, cu tot cu scrumiera de pe ea: nemţoaica îi vedea, în clipa de faţă, în toată umanitatea lor chinuită, de pălmaşi ai vieţii hoteliere. Cei doi instrumentişti mârâiră enervaţi, iar lui Sandu chiar îi scăpă o înjurătură americană printre dinţi. Numai Mishu zâmbi sincer, deparazitat de toată tracasarea recentă, adresându-i un „LOL” ce coincise cu risipirea fugarilor nori de până atunci, la propriu vorbind: era un iunie proaspăt ca Veta care stătea la sfârşitul lui, pe 22, cu a douăzeci şi opta aniversare.

— Daţi-mi voie să vă ajut, se oferi, în picioare, accentul german din faţa fotoliului, accent încă umed de lacrimile râsului.

— Nu, doamnă — vă mulţumim, dar nu e nevoie, replică Mikey cu cea mai curată politeţe cazonă deprinsă în rândurile braşovencelor fascinate de piloţii militari în uniformă de paradă.

— Dar vă rog… Şi sunt domnişoară — nu mă-mbătrâniţi!

— Domnişoară — îmi cer scuze.

— Nu face nimic.

— Ne puteţi ajuta, de exemplu, cu vizita la cheful de diseară, zâmbi din nou Mishu.

— Nu, nu vreau să deranjez…

— Dimpotrivă, dimpotrivă.

— Mulţumesc. O să văd.

În vremurile acelea, Cremilia nu bea deloc alcool, aşa că noaptea de atunci i-a rezervat delicii de spectatoare la diversele teatralisme ale rockerilor. Era 2026, anul când martorii lucrau de zor la „Deprinderi”, ultima parte a trilogiei „Construind imperiul”. Cu Emilia, în schimb, ei au construit căi de acces în damigeană pentru curenţii de aer bucureştean.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s