Cum ia naştere o formaţie (partea efectivă)

După ce terminară cei trei martori fundamentali de mâncat ciorba, Vali ridică glas către Mishu (pasămite, cei doi muzicieni făcuseră un legământ: Ion gătea, iar Mishu servea):

— Mishule, ce ne dai la felu’ doi?

— O zamă de coropişniţă, cu aromă de compot de dude, se hendrici Plodu’.

— Zi, mă, Stelule.

— Neşte pilaf cu ciuperci.

— Ăăă… începu Ion să râdă, trezit din visare. Bine că-mi aduseşi aminte, să-i cânt lu’ Zambilica melodia aia cu ciuperca.

— Să-mi dai, să-i refac versurile, grăi Valentin, cu ochii la oala de pe aragaz, în care Mihai făcea alchimie cu nişte condimente, uitate de Clăpar, în focul soneriei ce vestise sosirea bărbosului.

— Nu-ţi dau, mă, ce-ai? Vrei să nu-nţeleagă nimic din îmbârligăturile tale?

— Eee, alta acu’! Da’ ce-ai vrea? Să scriu pentru nea Gheorghe?

— Pentru nea Ion Clăparu’, făcu Stelu’, înţelept.

— Bă, serios: îşi dă seama că nu le-am scris eu.

Ceilalţi doi martori se porniră a râde accelerat.

— Mai bine tăceai, observă Lynx.

— Eee… Bine că sunteţi voi deştepţi.

— Ioane, gluma ca gluma, da’ priveşte partea ţâţoasă a lucrurilor: ai o armă de vrăjeală pe care nici eu, nici Printzu’ n-o avem. Şi, aici, Texteş, arătând spre Pârtz, era cât pe-aci să-l răstoarne cu braţul, dimpreună cu cele două farfurii cu care se îndrepta spre ei. Desenatul, reluă el, pe un ton de predicator. Desenele ălea ale tale…

— Ce desene, mă? Hentaiurile ălea pe care le face? Gagicile ălea dezbrăcate, cu capete de animale şi cu cozi la spate? dădu Mishu din mână a lehamite.

— Mmm… Vai de capu’ tău… bombăni Ion. Bă, martorilor, continuă el, după o pauză, ia: faceţi-vă utili: Mishule, apucă-te şi taie salamu’ şi caşcavalu’. Vali, tu feliază ceapa şi pisează usturoiu’, că vă fac mâncare de mazăre de-aia cum ştiu eu, cu maioneză, ketchup şi mujdei… fire-al dreacu’ de mexican, cu iuţeala pe care-o mănânci, îi dădu clăparul un cot textierului.

— Dă şi-un tocător — pe ce vrei să le tai: pe şuncile tale?

— Mishule, bagă-te coló, ‘n bufetu-ăla, şi scoate fundu’ de tocat.

— „Şuncoasă vecina noastră,/ Scoate fundu’ pe fereastră”, începu The Prince să cânte, făcând cu ochiul către The Psychedelic.

După vreo jumătate de oră de „unde puseşi sarea”, „vezi, coló, şerveţelele”, „dă-te mai aşa, că sare prăjeala pe tine… idiotule” şi alte asemenea, într-un final, Johnny The Nox aşternu pe masă norodul de boabe verzi, măzărind tihnit sub despotismul luminat al unui ketchup de casă, dar şi tăioasa societate civilă a unor cartofi pai, ai cărei reprezentanţi ieşiseră la manifestaţie purtând pancarte de caşcaval topit, dar uitând să îşi ia de-acasă umbrele împotriva ploii de mujdei ce îi surprinsese în craioveana (noxiana, mai precis) Piaţă a Farfuriei.

— Bărh… începu Vali cu gura plină. Voi nu prea umblaţi pe la cinematograf — aşa e?

— Nu suntem toţi orăşeni, ca tine, rotunji Ion răspunsul, iar „ca tine” păru de-a dreptul un copil proaspăt spălat, tuns şi frezat, căruia mama, isprăvindu-l de primenit, îi netezeşte cu palmele cărarea pomădată de pe mijloc, înainte de a-l trimite la şcoală.

— Bine, tu ca tu, că eşti ţăranopter, da’ Printzu’?

— Printzu’ a avut un semestru plin, că e la Medecină, răspunse Mihai. Nu ca tine… „Comunicare şi relaţii publice”, auz’ la el…

— Da, mă… Voiam să vă spun că, luna asta, am văzut, la două săptămâni una după alta, ălea două părţi pe care le-a scenarizat acu’ tipu-ăla cu „lunile, săptămânile şi zilele”… Cristian Mungiu! îşi aduse aminte Valentin.

— Ce părţi, mă? „Amintiri din Epoca de Aur”?

— Vezi că eşti băiat deştept? se-ntoarse povestitorul către martorul cel hendricesc. Prima e bună: râzi de te strici, mai ales dacă ştii câte ceva despre context: agitaţia activiştilor zeloşi şi nu totdeauna inteligenţi… cel puţin, nu pe măsura aşteptărilor… propaganda aia osificată… ridicarea marxism-leninismului la rangul de filosofie absolută…

— Bullshit! se prefăcu Ion că tuşeşte.

— Exact. Apoi, inversarea axiologică a făcutului de rahat.

— Cum adică?

— Adică, Mishule, închipuie-ţi situaţia-n care-ai avea un cocălar ca şef.

— Cocălarii nu dau la Medicină — e prea multă muncă pentru ei.

— Nu poţi să ştii…

— Aşa. Şi: ţi-a plăcut?

— Mi-a plăcut, da’ vorba e alta: parte-a doua. Aici voiam s-ajung. Parte-a doua prezintă faţa gri a lumii de atunci. Oamenii-ăia suficient de proşti încât să uite-a se mai bucura. Pe-aici, prin Craiova, nu-i prea vezi, da’, ‘n Bucureşti, te-mpiedici de ei. Calci pe ei ca pe dude. Staţi aşa, să-mi pun nişte apă.

Bucata de jet căzu în pahar ca un verdict prin ciocănelul judecătorului, iar rumoarea din sală fu înlocuită de gâl-gâlurile Psihedelicului, care se dădură cu ascensorul lui Adam, provocând un „eaaah!…” ce, în realitate, nu fu altceva decât curentul de aer iscat de invizibilele uşi ale tribunalului, închise în urma ciurdei de gură-cască ai sălilor.

— Da, mă… se aşeză Lynx, din gât cu o oftătură şi din şunci c-o bufnitură.

— Ho, ‘n puşca mea… puşca-te-ar dracii!

— M? zâmbi el interogativ către Ionul cel negativ.

— Nici un „m” — era să rupi scaunu’.

— Aşa.

— „Aşa”… Ţărane…

— Da, mă: a doua parte a filmului a-ncercat să prezinte cotidianul de atunci — ştiţi voi: frumuseţea lucrurilor mărunte, a oamenilor simpli… prostii de-ăştea postmoderniste. Popomomo.

— Pupumumu, interveni Ion.

— Exact.

— Aşa… şi?

— Şi m-am plictisit, Mishule. Întâi, m-am plictisit, nuanţă el. Pe urmă, m-am enervat: „Bă, da’ nu se mai termină?”. Iar, spre sfârşit, am început să mă-ngrozesc.

— Păi, cum?

— Îmi dădeam seama că a muri anonim este de departe cel mai mare blestem căzut asupra unui om.

— Bă… da. Asta cam aşa e, recunoscu Johnny, aruncând o privire spre teancul de orgi din propriul dormitor, vecin cu bucătăria.

— De-aia zic, urmă Psihedelicul: hai să ne facem formaţie.

— Să ne? Păi, tu ce treabă ai cu muzica?

— Cu textele.

— Mh…

— Ce „mh”, Ioane? Vrei să-ţi aduc aminte de aplauzele primite de „Cântare tescovinei” în primă audiţie? Chiar dacă era vorba de un nenorocit de supermagazin.

— Da, mă, da’ erau de-ai noştri — ne cunoşteau, te ştiau ce-ţi poate pielea.

— Ai noştri-ai noştri, da’ ăia gură-cască de se opreau şi beleau ochii?

— Mda…

— Păi, da. Şi, la o adică, vă pot fi şi impresar.

— La o adică bănească, observă Printzul.

— Da. Asta o să fie în întregime problema mea: eu iau credit de la bancă, eu îl plătesc…

— Ce credit să iei, vere, pe criza asta? Vrei să te jupoaie?

— Dacă e să te-ndatorezi, măcar să ai grijă să iei de la o bancă de-ştea care dau semne de faliment — una cu dobândă mare la depozite, de exemplu. Suspect de mare — ştii tu, îl sfătui Noxul.

— Ia uite, bă, ce ştie ăsta… se miră Stelul.

— Ioane, trezeşte-te — au trecut anii ’90. Oricum, treaba nu e urgentă — eu aş zice s-o demarăm prin 2013, aşa — să termin masteratul şi s-apuc să lucrez un an (pe lângă ăia doi din timpu’ specializării), ca să nu pornesc chiar păduche. Cu statu’ pe sărăcie, la cămin, cu ce-mi mai trimit părinţii… oi face eu cumva să strâng măcar pentru acte.

— Ce acte?

— Actele pe trupă, Mishule: ne-nfiinţăm ca firmă — tu ce credeai?

— Aha.

— Cu puţin noroc, chiar pentru chiria pe un an la o sală de repetiţii.

— În Bucureşti? întrebă Ion.

— Da. Instrumentele, microfoanele, boxele şi celelalte — va trebui să vă ocupaţi singuri de ele, cel puţin până ne facem o stare, ca să pot să vi le cumpăr, pe firmă, să mă ocup eu de ele dup-aia: cumpărat altele noi, reparat vechiturile etc. etc. .Să nu mai trebuiască să scoateţi voi bani din buzunar. Dar asta, repet: mai încolo — după cinci ani de cântat… cam aşa… Zece, în cel mai rău caz.

— Da, mă… Păi, şi membrii trupei? întrebă Ion.

— Ce e cu ei?

— Cine-i aduce, cine-şi dă acordul…?

— De adus, de propus, adică, toţi o să propunem. Îi votăm în plen.

— Păi, nu ziceai tu că nu crezi în democraţie?

— Asta-i democraţie restrânsă, Mishule — e altceva. Democraţie între cei buni, dacă vrei.

— Aha.

— Auzi? Tu când absolvi?

— În 2014.

— Şi tu, Ioane, la fel, nu?

— Da, da’ fără masterat — masteratu’, ‘n 2016.

— Bun şi-aşa. Am putea începe-atunci, în 2014, şi să lansăm primul album în acelaşi an, în toamnă.

— Păi, cu ce? Ce timp avem noi să compunem în trei luni?

— Nu, Ioane — cu ce aveţi voi „în portofoliu”, ca să zic aşa.

— Ce? Cu Black Code, cu Romi, cu Edi Talent?

— Cam aşa.

— Păi, da, mă, da’ o să vrea ăia?

— Negociem. Plus că Romi când termină?

— La un an după tine — în 2013 —, da’, dup-aia, dă la masterat.

— Poa’ să dea şi-n Bucureşti — nu e greu de convins. E doar puturos — vorbesc eu cu el. Aşa. Radu?

— Care Radu?

— Madagan. Bassistu’.

— În 2014. Cu tot cu masterat.

— Mh… Da’ măcar e-n Bucureşti.

— Păi, stai, mă… se nedumeri Mihai. Tu vrei să-i iei pe-ăştia-n trupă?

— Da’ pe cine? Dac-aveţi voi propuneri mai bune, v-ascult.

— Adică stai, că tot e bine, că Radu-a mai cântat cu Romi şi cu Edi…

— Păi, vezi?

— Mda…

— Pe cine mai avem? Mike, pentru bass şi chitară armonie. Da’ Mike e la Braşov, la Aviaţie… Pică. Da’ auziţi? Putem să-l luăm pe Edi, la o adică, la armonie şi voce secundară…

— NU! gesticulă Ion.

— Nu, Vali — fii serios…

— …dar… na, e cam mic, face muzică de puţin timp, nu ca voi… nu prea e dat la polizor.

— Nu e dat la nimic — e bun de dat la raţe!

— Ioane, ofticosu’ pulpii ce eşti — ai vrea tu să fi avut ritmu’ de creştere-al lu’ Edi. Mircea Chelu… bă, apropo: ce mai face ăsta?

— E-aci, la Mecanică. Cântă cu cine-apucă. S-a supărat pe noi după ce s-a destrămat Black Code-u’, că, cică, de ce n-am vrut să cântăm cu el şi cu cine mai găsea el, explică Mishu.

— Draci păliţi. Aşa. Mircea, zic, l-a numit el „Talent” pe Edi, la bâză, da’ să vezi peste… cât?… peste cinci ani. Cinci ani, nu mai mult — fiţi atenţi la ce vă spun! Să-l vedeţi atunci pe Talent cum o să rupă scena-n două.

— Hahahaha, Talent, LOL.

— O să rupă… sfoara la salam.

— Bine, Ioane… Mai vorbim noi peste cinci ani. Şi ia aminte că, dacă ăsta micu-o să fie-atunci în Bucureşti, al dracu’ care nu l-o chema-n formaţie!

— Şi-al dracu’ care l-o accepta! i-o tăie Ion.

— Şi-al dracu’ care… dar Psihedelicul se abţinu de la a invoca viitorul avantaj juridic, al dreptului asupra numelui trupei, de teamă ca, la momentul semnării actelor, Noxul să nu cumva să ridice vreo pretenţie. Bine. Om vedea. Printzule, tu ce zici?

— Ce să zic, Vali?… Mai e pân-atunci.

— Măcar atât. Plus că fii atent, clăpare: Romi deja a cântat cu el — îl cunoaşte. Iar Radu ştii că e meritocrat.

— Biiine, bine…

— Bine, încheie Lynx, ca şi cum ar fi adaugat: „Să nu zici că nu ţi-am spus.”. Staţi aşa, să-mi mai pun un pahar cu apă.

Jetul sună de data asta scurt şi furios, ca viscolul printr-o uşă pe care Psihedelicul ar fi deschis-o nervos, pentru a ieşi ca să ia nişte aer, să se răcorească după o ceartă. Gâl-gâl-urile răsunară acum precum nişte ultime acte ce ar mai fi deranjat secretarele într-o firmă înainte de ora închiderii, iar „eaaah”-ului conclusiv îi luă locul ştersul gurii mustăcioase cu mânecile, sub doi ochi hotărâţi, ca înaintea unui duel.

— Băi, fiţi atenţi, reveni el: dacă nu-l vreţi pe Edi, înseamnă că avem o problemă serioasă cu cine va veni la chitară armonie. Asta ca să nu mai vorbim de baterie, unde la fel de puternic suflă vântu’.

— Păi, cum, bă, Psihedelice, rânji Mishu: n-ai zis tu că eşti nuştiuce specialist în relaţii publice?

— Domeniu-ăsta e pentru oameni nesinceri — cu greu găseşti rockeri în el.

— Păi, atunci… creează-i. Pune-i în scenă… sau cum ziceai tu.

— Mishule, sper că glumeşti. Adică…

— Da, mă, da — glumeam; ho! Nu-ncepe iarăşi cu teoriile tale!

— Ideea e că trebuie să ne facem formaţia asta. Ioane, tu cam cunoşti lume…

— Cunosc.

— …da’ numai din Craiova. Va trebui căutaţi oameni în Bucureşti. Mai apoi, într-un viitor îndepărtat, în toată ţara, dar asta… este încă prea devreme să ne gândim la aşa ceva. Deci, ce ziceţi: vă băgaţi?

— Da.

— Clar.

— Cântece cam aveţi. Mai finisaţi, mai adăugaţi… puneţi voi de-un album. Textier aveţi… Cine se ocupă cu sunetul, cine cu luminile?

— De sunet pot să am eu grijă, că ştiu de la taică-meu. De luminist… vedem noi cum facem rost. Cel mai probabil, ocazional.

— Mh… N-ar fi o soluţie tocmai strălucită. Da’ vedem. Plus că tu poţi fi sunetist, dar numai de studio — în concerte, se-ngroaşă gluma. Aia e… Nişte dulceaţă de-aia de nuci, de să-ţi baţi copiii, mai ai?

— Nu mai am, bă, nu mai am!

— Mă, tu spune dacă ţi-e lene să te ridici pân’ la frigider, că mă duc eu.

— Al ‘reacu’ tu de mâncău…

Precum mâncarea se decoloră, ajungând la galben-verdele transparent al dulceţii, la fel se decoloră conversaţia lor, teme mai statuisto-mochetiste luând locul poruncitoarei probleme a alcătuirii unei trupe. Asta se petrecea într-o sâmbătă după-masă; luni dimineaţă, cu somnul încă în urechi, aruncându-şi ultimele raze ale dicteului automat, martorul cel rârâit şi martorul cel lolăitor se aburcau pe scărişoara unui vagon din rapidul 794, ce pornea din Craiova la 5 şi 10 şi ajungea în Bucureşti la 8:22. Pe la 8 jumate, într-o cafenea a Gării de Nord, se puteau vedea, la aceeaşi masă, un gras bărbos, un slăbănog creţ şi un brunet negricios care fuma ţigară după ţigară, încercând să nu uite de cafeaua acoperită din faţa lui. Dacă acesta din urmă ar fi purtat un ecuson, diverşii trecători ar fi putut citi: „Radu-Florian Madagan, viitor inginer în electronică, telecomunicaţii şi tehnologia informaţiei”. Dar el nu purta decât un hanorac cu The Dubliners şi o expresie aprobativă pe figura paranoică.

Anunțuri

Un gând despre „Cum ia naştere o formaţie (partea efectivă)”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s