Inspiraţia Vetei (final)

Zâmbind de amintirea lui Mike şi a Manuelei, Mira privi spre Vali: textierul încă dormea, cu pletele umplându-i doctoriţei poala acoperită de o fustă de stofă ce îi făcea coapsele să pară mai pufoase decât în realitate, când se afundau între ele obrajii Psihedelicului, scuturându-le apoi în dreapta şi-n stânga, repede-repede, ca un mixer nărăvaş, care le-ar fi schimbat telurilor sensul atunci când te-ai fi aşteptat cel mai puţin. Valentin nu se mira niciodată când o vedea pe Veta îmbrăcată de oraş, indiferent de ora ce i se revărsa nevestei peste plete şi i se scurgea prin şănţuleţele semnului lui Cain. „I se scurgea”, da, căci încordarea neurochirurgei se consuma lent, prin iţele neuronilor pacienţilor şi prin sinceritatea lucioasă a ustensilelor care parcă grăiau către ea: „eu ca eu, dar pe tine te vezi?”. Lynx, după cum spuneam, nu era surprins de piciorul de plecare pe care Mira-Elisabeta îşi lăsa greutatea corpului său gustos în momente prăpăstios de aleatorii: în octombrie 2018, când se împrietenise cu ea, impresarul îşi dăduse preabine seama că, înainte de asemenea pas, trebuia să gândească departe… departe… ca un răsunet de tulnic ce şi-ar fi făcut drum din Valea Izei până în Dealul Feleacului, plutind peste Transilvania ca duhul lui Decebal în 106 şi mai apoi. Şi s-a gândit omul: s-a gândit că prietenia cu o astfel de fată nu se putea închega decât cu capul plecat sub o întretăiere de de cruce şi de paloş (deocamdată, prietenie — dragostea avea să vină pe neaşteptate, ca o siestă de lunetist)… se mai gândea că era vital să câştige încrederea severilor ei părinţi (chiar şi pe cea a tatălui, care nu era pe de-a-ntregul permisiv decât cu cei pe care îi cunoştea de cel puţin un an)… şi, nu în ultimul rând, se înfiora la gândul că, prin Mira, avea să vină mai aproape cu urechea de Ardeal, de inima României, prin inima Mirei, pe care bărbatul ei o auzea acum, prin vis, în coapsa femeii, bătând în aşteptare.

— Şi eu te iubesc, Textiere… îi şopti Veta, sărutându-i tâmpla. Tu n-ai să-mbătrâneşti niciodată, copil frumos… Tu vei fi tot ăla din „Barda lui Mihai”*, care m-a dansat pe Pink Floyd… dirijorul orchestrei de bancuri a martorilor de la masa ta… Vei rămâne acelaşi cu cel din casa părinţilor mei, omul cu morfină contra neîncrederii lor…

— Cu morfină, cu morfină… mormăi Texteş afirmativ, deschizând ochii. Dacă n-ai fi apărut tu… ua-a-a! izbucni el, înecându-se cu propriul strigăt, în timp ce capul îi aluneca de pe coapsa neurochirurgei.

— Hehehehe…

— Nu e de râs, Veto! Nu e de râs deloc — era să crape inima-n mine!

— Da’ de inspiraţie ce zici, Lynxule?

— Nu mai zic nimic — mă duc să-mi fac un senviş.

— Uuuuuuă, gămane! Ptrrr-ă-ni-hou! hohoti Mira în urma lui, după cum învăţase din diversele formule de politeţe ale martorilor, strigate mai ales cu gura plină, pentru efect motric adus imaginii poetice.

Ardeleancă cu rădăcini maramureşene, Mira-Elisabeta Cepta niciodată nu se pripea, spre deosebire de smucitul de bărba-su când, de exemplu, vedea vreo şaormerie sau vreo ediţie ciumeagă a operelor complete semnate „Serghei Esenin”. De aceea, doamna doctor nici nu se mişcă dintre perne, aşteptând ca jocul de scenă al celuilalt să se consume între crestele molarilor şi porii miezului de pâine.

Peste vreun sfert de oră, Holloway se întoarse în cameră, mustăcindu-şi supărarea, trăgând, adică, la vrau** într-o varniţă în care se amestecau deopotrivă morocăneala, amuzamentul şi admiraţia pentru Veta, în proporţii lesne de ghicit.

— Dă să pupe Vali pe ea de inspirată mică! se aruncă impresarul asupra nevestei, cuplul iscând prin cameră zboruri de mici MiGuri textile, dintre care pe unele nişte Nazarovi în miniatură cu dragă inimă le-ar fi pilotat, făcând ca Mihail-Cristian să îşi merite numele de cod de „Mike Chilotu’ „, sub care Mishu îl trecuse în agenda telefonică în timpurile statuisto-mochetiste, luându-şi peste ceafă o palmă mai degrabă amuzată, dar care făcuse să răsune întreg Keopsul, la fel cum răsuna, în momentul de faţă, camera celor doi soţi de grohăiturile lor pofticioase.

Deasupra, se vedea mâna Castelei, arhitecta grupului de martori: tavanul, ascuns de Veta sub o seamă de cearşafuri precum nişte baldachine, cu care mai acoperise până atunci partea aceea a camerei, parcă îşi scurgea acum spre ei literele sângerii pictate ca în filmele cu vampiri:

LA MULŢI ANI CUVÂNT-TREPANI!

____________________________________________________________________________________________

* Bar din Cluj-Napoca anului 2018, în care se cunoscuseră cei doi

** Mortar. În lipsa betonierelor, mortarul se amestecă într-o varniţă sau într-un vas mare de tablă, denumit, impropriu, la fel. Operaţia se efectuează cu sape şi, uneori, cu lopeţi. Necesită muncă fizică intensă. De aici, expresia „a intra/a te băga la vrau”, adică „a te apuca de o muncă grea”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s