Moartea lui Gabriel Ionescu

La câteva luni după concertul de pe „Oblemenco”, Ionescu-senior îşi vindea casa din Craiova şi se muta la Ionuţ şi Castela. A urmat o perioadă aparent liniştită, căci celor doi soţi le era ruşine să se mai bată ca chiorii, dar, cu vremea, Johnny The Nox venea tot mai des pe la Vali The Psychedelic:

— Iarăşi?

— Iarăşi… ofta clăparul. Acum, i se pare că macaroanele sunt mai galbene decât de obicei. Auzi şi tu om… Mai acu’ o săptămână, i se pusese pata că de ce avem cadă-n baie în loc de cabină — ce e cu risipa asta de apă şi cu pierderea asta de timp?

— Păi, Ioane, ce să zic… pasează-i-l soră-tii.

— Mh… Nu ştiu.

Peste vreo două săptămâni, Gabriel Ionescu se muta la Maria, cealaltă odraslă, dar, cum gineri-su era iute la mânie, puţin, infim a lipsit ca socrul să nu-şi ia vreo două după cap. Peste alte zece săptămâni, Gabi revenea de partea cealaltă a fileului, cu toate stăruinţele lui Ionelio către Maria şi către Adi, cumnatu-său:

— Maria, serios îţi spun… Adi, dau înscris: renunţa la orice pretenţie din moştenire.

—Ce moştenire, Ioane? Ce moştenire? îl repezise cumnatul.

— Cum „ce moştenire”? V-a zis el vouă ceva? se încruntase Ion, bănuitor, dar, în adâncurile lui, bucuros de eventualul pretext al lipsei de moştenire, pentru ca bătrânul să rămână la fiică.

— Ce să ne zică? Ne-a zis c-a vândut tot.

— Păi, da. Şi banii sunt la bancă — nu i-a cheltuit nimeni. Eu, cel puţin, nu m-am atins de ei, se degrevase Johnny. Iar el pe ce să-i cheltuiască? Fiindcă, de ţinut, l-am ţinut cu tot ce trebuie.

— Mai puţin cu calm.

— Auzi, ştii ce? Îl iau înapoi, că văd că tu eşti mare pagubă de om. Vorbeşti de calmul meu? Tu, care mai aveai un pic şi-i spărgeai străchinile-n cap? Îl iau, da’ nici să-mi mai calci pragul vreodată!

— Ionuţe… îndrăznise Maria.

— Nici un Ionuţ! făcuse el un gest cu braţul în sus, deja întors cu spatele, cu mâna pe clanţă. Nu pe tine sunt supărat, avusese apoi grijă să mormăie, ca să se ştie cu conştiinţa împăcată, după care ieşise.

Gabriel Ionescu revenea în vechea matcă… După o şedinţă de grup cu Veta (căci Vali se săturase), Ion şi Castela Ionescu încercau acum să fie cât mai calmi posibil şi să întâmpine cu zâmbetul… pe buze?  Pe fălci de-a dreptul… toate ursuzlâcurile bătrânului.

Pe la ora şase, într-o după-amiază de noiembrie, cea mai împuţită zi pe care toamna anului 2037 era în stare să le-o prezinte supuşilor, Castela trase după ea uşa cu balamale înecate (literalmente „înecate”) în unsoare, ca să nu mai aibă socrul pretext de bolboroseală. Din antreu, se făcea un hol, a cărui gresie dormea sub un covor gros, ca să nu îi fie rudei rece sub tălpi ori zgomot de paşi la urechi, urechi între care cei doi ochi priviseră facturile de la covoare, ca alinare pentru nemulţumirea cauzată de o eventuală cheltuială prea mare pe „al calabalâc”. Arhitecta cea roşcată intră la ea în cameră, se schimbă, după care începu să caute nişte hârtii, nişte schiţe vechi de care avea nevoie. Ion se afla într-un bar, pregătindu-şi sculele pentru un recital cu o formaţie locală de liceeni, pe care vrea să îi promoveze. La un moment dat, clăparul văzu pe ecranul mobilului „Luluţa apelează” („Luluţa” era diminutivul lui pentru nevastă, remediu contra glumelor pe seama ciudatului ei prenume):

— Da, Luluţă dragă…

— Ioane… Ioane… vino repede… izbuti ea să gâfâie. Ioaneee! slobozi femeia un ţipăt, iar bărbatul închise urgent, apoi, într-o jumătate de oră, zbicea uşa de perete.

În bucătăria familiei Ionescu, tatăl clăparului zăcea pe spate, cu o baltă de sânge sub cap, lângă cuptorul cu uşa deschisă. Castela nu se atinsese de nimic, în aşteptarea medicului legist. Acesta se afla deja acolo la sosirea lui Ion şi făcea constatări.

O zi mai târziu, dr. Mira-Elisabeta Cepta îi conducea pe cei doi spre morga Spitalului Universitar din Bucureşti, unde legistul le explică ce se petrecuse: Gabriel Ionescu se aplecase să scoată o tavă din cuptor (întâmplător, tot cu macaroane), dar îi înţepenise spatele. Cuptorul fiind lung (Castela gătea cât pentru un întreg batalion român ce urma să treacă Munţii Carpaţi… comandat de Mike), cuptorul fiind lung, dar şi jos, iar tava stând aşezată cam în spate, socrul Castelei fusese nevoit să se aplece şi să se întindă, iar treaba asta îi înţepenise spatele.

— I-a mai înţepenit spatele pân-acum?

— Nu, răspunse Ioan-Alexandru. De picioare se plângea în ultima vreme, da’ l-am dus la medic, la ortoped, ca să…

— La domnu’ Bercea?

— Da. I-a prescris medicamente, alifii… Şi le lua omu’ — nu stătea să-nţepenească.

— Aha. Păi, şi? De spate, n-a zis nimic?

— Nimic — de-asta ne-am şi mirat ce l-a lovit aşa, din senin.

— O fi ridicat ceva greu prin casă şi…

— Nu… Adică… E puţin probabil — mobilele erau la locul lor.

— Posibil. În tot cazu’: i-a-nţepenit regiunea lombară când căuta prin cuptor. A dat să se scoată de-acolo repede, şi-a pierdut echilibrul şi a căzut pe spate. Restu’ l-aţi văzut şi dumneavoastră.

— Mda…

Trei zile mai târziu, după un priveghi îmbelşugat (Castela nu se zgârcise; ba mai mult: voise să arate lumii întregi că ei se purtau bine cu bătrânul chiar şi după moarte, asta ca să nu le mai iasă vorbe din partea şahiştilor şi a tablagiilor din Herăstrău, cu care Gabi făcea schimb de morocăneli), la trei zile după ridicarea de la morgă, Ioan-Alexandru şi Castela îl înmormântau, cu fast, pe Gabriel Ionescu. O târlă de lume — şi români şi ţigani — s-a ţinut atunci după dric, bălind la gândul obturaţiei de maţ ce era programată după îngropăciune, cu atât mai mult cu cât fiul celui decedat era cunoscut în oraş şi văzut la televizor, deşi doborâtor de mulţi dintre cei care veneau acum cu simbolice mâini întinse nu aveau răbdarea să îi asculte pe Johnny The Nox sau pe colegii săi de trupă, ci schimbau canalul cu unul de manele sau, în cel mai bun caz, de muzică populară de mâna a cinşpea, de tipul „m-am născut lângă butoi”. Valentin Busuioc, în schimb, avusese grijă să umble la factorul „timp”, ca filtru pentru ciurda de tangenţiali, paraleli şi necoplanari de care te împiedicai pe o bună bucată a străzii: textimpresarul se înţelesese cu Remus „Padre” Manoilă (pe care, întâmplător, îl chema şi Gabriel), un blond cadaveric de alb, dar cu nişte ochi de exorcist, hirotonisit la insistenţele Psihedelicului, imediat ce absolvise Teologia din Târgovişte, la un an după Comunicarea de la SNSPA, unde fusese coleg de an, de cămin, de filosofii bahice şi de FIFA cu Lynx Holloway… Vali se înţelesese, deci, cu Padre ca slujba să fie cââât mai lungă cu putinţă…

— Că doar şi calea spre Rai e lungă şi anevoioasă, nu, Padrissimo?

— Adevărat grăieşti, Bardule, rânjise părintele cel şugubăţ.

Da… Biserica era una nici prea mică (astfel încât să te simţi protocreştin în vreo temniţă romană şi să te bată gândul de a te crede martir), dar nici prea mare (ca să aibă preotul impresia că este al doilea Ioan Botezătorul, predicând în deşert). Nu. Biserica se prezenta tocmai bună ca acustica să vină în sprijinul părintelui, mulţumit de numărul potrivit de enoriaşi.

Iar părintele era protopopul Remus Manoilă. Nimeni altul decât Remus „Padre” Manoilă.

Biserica, după cum spuneam, era potrivită ca mărime, aşa că, optim, trei preoţi ar fi putut găzdui. Castela şi Ion, însă, şi în acest punct se spărseseră în figuri: tocmiseră şase popi, cu tot cu tartorele de Remus, care îi cununase pe toţi martorii şi care, împreună cu Vali, le arătase roacherilor ce înseamnă subiecte adevărate de polemici.

Este de prisos să spunem că durata purgatoristic de lungă a prohodului, corelată cu frigul umed şi cu ceata mare de cunoscuţi care umplea biserica, i-a risipit, în cele din urmă, pe nepoftiţi pe la casele lor.

În drumul spre cimitir, un ochi bine antrenat, ca al lui Mishu, ar fi putut fi de părere că ghiceşte pe figura Ionului de Noxiu o diafană umbră de uşurare, dar nu ar fi putut spune dacă ea se datora somptuozităţii procesiunii sau… „Eh — gânduri proaste”, îşi dădu Pârtzu’ peste gură.

Umbra aceea a persistat până… hăhăhă… până la moartea Emiliei Zugschnauze, în anul 2045. Deşi înmormântarea lui Gabriel lăsase vizibile deşerturi în punga soţilor Ionescu, aceştia nu s-au mai luat niciodată la bătaie şi chiar şi diversele zvonuri pe seama Castelei (cum că ar fi dat cu fundu-n populaţie) piereau, încet-încet: cei doi îşi regăseau seninătatea tocmai când alţii intrau în criza vârstei a doua.

La doi ani şi un pic după evenimentele din noiembrie 2037, Ion şi Castela îl întâmpinau pe martie 2040 cu o zugrăveală generală, ce necesita mutarea mobilelor. Sub piciorul unui bufeţel din sufragerie, Juan-Alejandro descoperi o gropiţă în parchet, săpată de-a lungul unor luni bune, ce găzduia un sipet lunguieţ. Clăparul îl deschise şi era să pice din picioare: numai lănţişoare fine, de aur şi de argint, inele cu pietre dintre cele mai ochioase, cercei care de care mai eleganţi…

— Uite, bă, săracu’ tata, de ce-a-nţepenit el de spate… oftă Ionuţ. Luluţo, ia vino, ia!

Văzând aşa minunăţie, Castela se înduioşă până la lacrimi, recunoscu că bătrânul ar fi meritat o găzduire mai bună din partea lor („Draci — ce putea fi mai bun decât ce i-am oferit noi?” ar fi fost replica unei Castele mai realiste) şi propuse o beţivăneală spontană cu martorii din trupă, întru pomenirea celui dus.

La ghiftuiala pe tăcute, Johnny, cuprins de  nostalgie, privea în gol şi se juca absent cu sipeţelul. La un moment dat, ce-i făcu, ce nu-i făcu, că se desprinse căptuşeala de jos a cutiuţei, dând la iveală un bileţel ce se dovedi o scrisoare împăturită.

Cu privirea văluroasă de ţuică, Valentin prinse a lua aminte la Ion şi, de ce se uita, de-aia avea mai puternic impresia că era pentru a doua oară în viaţa lui când vedea pe cineva înverzindu-se la faţă (după faza cu sarmalele, de la Psihedelic de-acasă). Iar acel cineva se nimerea a fi, în clipa de faţă, tot Ion:

— Castela… ia şi citeşte, mai apucă el să răsufle.

— Ce e, Ioane? Ia… şi îşi aruncă privirea peste rânduri. După ce trecu de primul paragraf, groaza îi mări ochii: Ioane, îţi jur că nu s-a…

— Vorbim diseară.

— Ce păţirăţi? se îngrijorară prietenii.

— Eee… Nimic. O veste care ar fi putut deveni proastă, salvă The Nox aparenţele.

Era o scrisoare înflăcărată, cu tot cu declaraţii de dragoste şi propuneri de fugă, adresată Castelei bănuiţi de către cine. Seara, în pat, înainte să stingă lampa:

— Castela… fii sinceră.

— Ioane, îţi jur că nu s-a întâmplat nimic. Îţi jur pe viaţa mea. Uită-te la mine: ştii doar că n-am mai jurat pe aşa ceva pân-acum.

— Bine. Te cred. Noapte bună.

— Noapte bună, Ioane.

Ţac!

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s