Castela, Ion şi tatăl lui: marele final

După vreo cinci cântece, urmă unul cu veleităţi filosofice, versificat de Psihedelic, despre oamenii peste măsură de grăbiţi, care nu mai au timp să privească în jur şi, astfel, ajung să fie ei priviţi, condescendent, de către un cireş voluptuos de rodnic, care, la sfârşit, le ţine un discurs ce se încheie în forţă:

Deci, nu „haha”: nu râdeţi, trompe
Însetoşate de pietriş,
De goarnele des psihopompe,
Dar -delice doar pe furiş!

În concertele pe fugă, formaţia termina cântecul în acest punct. În concertele mari, în schimb, piesa beneficia de o stufoasă coadă, reprezentată de câte un solo: de baterie, de bass, de clape sau de chitară, acesta din urmă executat de „cel mai improbabil chitarist armonic al momentului forţei… Doamnelor şi domnilor… Sanduuu Melcioiuuuuuu!…” . În mai 2035, pe stadionul „Ion Oblemenco”, împărţeala îl indicase pe Ion. De aceea, după ce ecoul ultimei note a lui Mishu se stinsese, pe scenă se lăsă un întuneric mai greu decât Noxxie în cârca lui Mikey, când acesta vrea să le arate martorilor cum se fac adevăratele genuflexiuni.

Scena, deci, se făcu nea-gră, mai neagră decât tricourile din timpurile adevăratei martorii, statuisto-mochetiste. Publicul începu să scandeze: „Tzap-pesh-litz! Tzap-pesh-litz!”. O fată mai zănatică de prin al patrulea rând slobozi un strigăt, iscând un val de râsete şi de susţinere: „Însoară-te cu mine, Mishule! Ştiu să gătesc!”

La un moment dat, se auzi un şuierat ca de vifor şi, brusc, se aprinse un reflector în partea stângă a scenei, acolo unde Juan-Alejandro de Mocheta domnea în spatele limesului de orgi. După vreo două minute de „deştuit” clapele, dinspre partea opusă a scenei, începu să se audă un solo de chitară ca o reluare de vorbă întreruptă: „După cum spunea, Ionuţe: sol, fa, mi, do diez”… John crezu că era Sandu, aşa că nu se atacă… doar un lucru i se păru ciudat: tehnica se dovedea cu totul diferită. Pe scenă, era în continuare întuneric — numai din public îl ciupea câte un bliţ de ochi. De aceea, Ionelio, oricât de atent ar fi privit în stânga lui, de-a lungul scenei, nu putea zări nimic.

Soloul de chitară se apropia, încet, dar sigur, ca farul unei locomotive, sinistru de chior, la intrarea într-o gară pustie, în puterea nopţii. Când sunetul chitarei ajunse într-un punct pe care Johnny The Nox îl estimă drept mijlocul scenei, unde puteai să te-mpiedici de microfonciu’ lu’ Mishu, chitara se opri. Ioan-Alexandru încetă şi el din orgă, în aşteptare, apoi ieşi puţin dintre clape, ca să vadă cine era. Tot nimic. După trei secunde în care n-ai fi găsit un zgomot nici să-l plăteşti în aur, dfin locul de unde se auzise chitara, se porni o voce tremurată de bătrân, care, sub presiunea contextului, dădea tot ce avea ea mai bun în materie de solemnitate:

De bucurie, rar avurăm parte,
În unele duminici, pe la nunţi…*

— Tata!!! izbucni Ion, ţâşnind dintre orgi, mai-mai să răstoarne una dintre ele, către locul de unde vocea curgea ca udul dintr-o prostată slăbită, sforţată acum din răsputeri, şi asupra căruia (a locului) inginerul de lumini proiectă un mic reflector.

— Ionuţe!… Ăăău… Uf! Greu mai eşti! Stai, că-mi rupi coardele, gemu bătrânul, strivit de propria chitară şi de propriul fiu, cât ursu’.

— Tată… mai apucă să îngâne clăparul, înainte ca lacrimile să-l înece şi să i se reverse peste pleoapele de jos, pe umărul părintelui, înmuiat şi el de situaţie. Nu se mai văzuseră de douăzeci de ani, iar în ultima vreme, Castela avusese grijă să-l atingă pe Ion la sentiment cu poveşti înduioşătoare despre familie, în general, şi despre relaţia tată-fiu, în special.

Ion începu să plângă de-a binelea pe umărul tatălui, care nici el nu rămăsese stană. Nici unul dintre martori nu îşi amintea să-l fi văzut pe Clapeş plângând aşa, nici măcar după ce îl părăsise Zambilica (marea lui dragoste statuisto-mochetistă), nici chiar după Angela (poreclită Ango-Mango-Bango, din cauză că, uneori, aducea a maimuţă), care fusese prima lui femeie şi din cauza căreia îşi luase Psihedelicu’, chiar de ziua lui, în Keops, un ditamai pumnu-n coaste, de la Nox, când începuse să hăhăie şi să urle „Ioane, virginule!”, tocmai Angela ieşea din closet, din cauză că, până în clipa aceea, Claparinho se lăudase cu nenumărate donjuanisme, iar în seara aceea îl luase gura pe dinainte pe Mishu, la fel de beat ca Vali, dar suficient de iute de picior încât s-o şteargă-n budă, unde se-ncuiase zguduit de râs, dar pe silenţios, cu buza de jos muşcată până la sânge şi cu pantalonii-n vine, pentru orice eventualitate…

Plângea Ion cu lacrimi cât propria burtă, gândindu-se la toţi anii aceia în care tatăl avusese grijă de pregătirea lui muzicală: de la prima orgă, intrată în casă dimpreună cu cel dintâi Crăciun la şcoală, lucind pofticioasă sub brad, urmată de lecţiile de bază ale părintelui, apoi de frumoşii ani de muzică la Palatul Copiilor, până încolo, către perioada de statuie şi Mocheta, când Gabi Ionescu îi amenajase un impunător studio în subsolul vilei nou-cumpărate. Toate înjurăturile, toate şuturile în fund, toate nopţile dormite pe la prieteni, prin baruri, în gară sau chiar în Grădina Botanică erau acum date uitării… Ion era din nou Ionuţ, străbătut de fiorul primei sale orgi, intrată în casă de Crăciunul lui 1997…

Ce a urmat este lesne de închipuit: două solouri de chitară a câte zece minute fiecare, când separat, când întrepătrunzându-se, ca mămăliga şi brânza în bulz… Apoi, după un răpăit de tobe al celuilalt Gabi — Gabi Onofrei —, trupa şi-a reluat lista de cântece. Sandu Glissandu a înţeles că Ion nu avea să îi mai dea drumul chitarei, aşa că a luat el în primire orga, chitara armonică revenindu-i lui Romi. Mishu a fost supraomenesc: a doua zi, mulţi dintre locatarii blocurilor de la Ciupercă (de vizavi de stadion) s-au trezit cu crăpături în geamuri. Chiar şi Mikey, care, în general, era liniştit, nefăcând decât, eventual, câţiva paşi de marş ori vreun sunet de avion din gură, chiar şi în el dăduse damblaua: şi-a ridicat bassul şi l-a zemuit de podea, sărind apoi cu picioarele pe el. Puţini au observat, însă, că era un bass obişnuit, cu patru coarde, iar nu minunăţia lui cu şapte strune, pentru care ar fi fost în stare să te spintece şi să te săreze.

Publicul era în delir: Gabriel Ionescu se împlântase trainic în memoria colectivă craioveană, prin compoziţiile sale pentru echipa de fotbal, astfel încât, după fiecare victorie importantă a „Universităţii”, era chemat pe stadion, împreună cu formaţia lui din momentul respectiv, ca să marcheze cum trebuie biruinţa alb-albaştrilor. De aceea, văzându-l şi, mai mult, văzându-l alături de o formaţie ce făcea cinste României, spectatorii mai aveau puţin şi îşi făceau ţăndări palmele şi piepturile. Fără să îşi dea nimeni seama pe loc, fapta aceasta de respect filial era încă o palmă pe obrazul iconoclastiei pornite de beatnici şi de hipioţi şi ajunse la cote nevralgice în 2013, când înfiinţaseră martorii trupa.

____________________________________________________________________________________________

* http://www.youtube.com/watch?v=1bf9FzTPgY8

Anunțuri

2 gânduri despre „Castela, Ion şi tatăl lui: marele final”

  1. — Tată… mai apucă să îngâne clăparul, înainte ca lacrimile să-l înece şi să i se reverse peste pleoapele de jos, pe umărul părintelui, înmuiat şi el de situaţie.

    NU MAI SCRIE BASME!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s