Inspiraţia Vetei (partea a doua: interludiu cu Mike şi Manuela)

Anii 2021-2025, deci, au fost pe muchie de pană de chitară: cei şapte se întâlneau doar o dată pe lună, preţ de un sfârşit de săptămână. În primii doi ani, până să absolve Veta, Vali era pe drumuri: în cel dintâi an, făcea naveta de la Bucureşti spre Cluj, iar în al doilea an, în sens invers. Mike locuia încă în Timişoara. Abia anul 2025 a rezolvat problema, chiar dacă printr-o tragedie: moartea sopranei Maria Balc-Stegaru în explozia unui hangar din Timişoara. Mihail-Cristian a rămas în oraş timp de şase săptămâni, ca să o pomenească după rânduială, apoi l-a sunat pe Vali, oftând:

— Vezi că vin…

Şi a venit. În cele câteva luni, cât i-a luat să-şi compună, în linii mari, primele piese din a treia parte a trilogiei muzicale, fostul pilot militar a avut în faţa ochilor icoana Marghioalei… până într-o zi:

— Ia, mă: ce compuneţi voi aci? se aşeză Manuela pe o boxă, alături de Veta. Geneticiana cea blondă şi hiperactivă intra pentru a patra oară în viaţa ei într-un studio de înregistrări, iar formaţia era tot Jeg Tzappeshlitz, ca-ntâia dată. Manuela nimerise bine: Mikey compusese, în zilele acelea, o linie melodică pentru „Deprinderi”, iar acum cu toţii o cizelau. Blonda şedea sus pe boxă, bălăbănindu-şi picioarele şi încercând să imite când toba, când vreo chitară, când bassul… numai orga lui Ion era capăt de ţară, fiindcă Manuela nu se născuse ventrilocă. Mishu nu intra în discuţie, căci trupa abia începuse lucrul la partea instrumentală — versurile veneau mai târziu, pe pârtia degetelor transpirate ale Psihedelicului. De aceea, Plodu’ Întunerecului zăcea într-un fotoliu, cu ţigara în gură, pufăind în tactul muzicii şi plimbându-şi, absolut fără să vrea, privirea de la Manuela spre Romi şi înapoi.

Manuela şi Romi fuseseră împreună cam o lună, în toamna anului 2018, imediat ce martorii le întâlniseră pe cele două mediciniste. Relaţia se încheiase destul de fad, viitoarea geneticiană dându-şi seama că, de fapt, Romulus-Andrei nu era decât o copie mai în vârstă a blondului violonist din studenţia ei: el nu avea astâmpăr, iar ea nu avea răbdarea încă unei decepţii. De aceea, acum, cei doi se priveau cel mult ca doi vecini.

În momentul acesta, în studioul ce îşi clătea ferestrele cu peisajul lunii octombrie a anului 2025, cu câteva zile înainte de a treizeci şi şaptea aniversare a Psihedelicului, Mike Bassistu’ era… nu chiar vesel: senin. Reuşise să treacă peste moartea Marghioalei, din aprilie, izbutise a se convinge că fusese doar o întâmplare, că nu ar fi trebuit să se afle nimeni acolo; necum el… o înmormântase şi o pomenise creştineşte, timp de şase săptămâni… ce mai trebuia acum făcut? În clipa de faţă, Mihail-Cristian îşi ciupea bassul, conştiincios ca totdeauna. Cele şapte coarde zbârnâiau supuse, dându-i de-nţeles că pe ele putea să şi le considere drept cele mai energice consolatoare.

La un moment dat, remarcând amuzamentul Manuelei, Mike The Lucky Seven începu să fie mai emfatic: ba puncta secvenţele importante ale liniei melodice prin ridicări de sprâncene ori prin smuciri în sus ale griffului… ba ţinea ritmul cu vârful piciorului, având grijă să sune ca o tobă a lui Gabi… ba, în momentele de „bluzăreală” ale melodiei (după se exprima Plodu’), se pornea să legene bassul, ca pe încă nenăscutul (nenăscutul, da) Carmen Nazarov… Manuela începu să zâmbească, la vederea jocului pilotăresc, dar atunci, în ziua aia, nu s-a concretizat nimic.

— Deci, asta fu a lu’ Mikey, da? ieşi Ion din amfiteatrul său de orgi, gândindu-se mai degrabă la ponderea compozitorilor în album decât să îl felicite pe bassist, care scoase un „dâm-dâm-dâm” afirmativ din coarde. Abia atunci admiraţia luă locul amuzamentului din zâmbetul blondei: „ia uite, mă: soldăţoi-soldăţoi, da’ le are”.

Manuela, în consecinţă, începu să îşi bălăngăne picioarele „allegro molto vivace”, după cum o auzise ea pe răposata Marghioala, împăunându-se. Manuela, zic, începu să râdă spre Mike cu râsul acela măcăit al ei, ca de fetiţă care face în ciudă lumii. Pilotenstein îi zâmbi, amabil şi fugar, grăbit să trateze cu Ion liniile următoarei compoziţii, semnată tot „Mike Nazarov”.

Două săptămâni mai târziu, la fel de fugar, blonda era sărbătorită pentru a douăzeci şi şaptea oară: de data asta, în sânul găştii de martori, într-un bar din Bucureşti, unde Veta se ţinuse scai de capul lui Vali să organizeze treaba. Acolo, în bar, la o masă mare, după amabilităţile de la început, lumea prinsese a se grupa în „bisericuţe”: Ion le povestea lui Romi, Sandu şi Gabi despre cel mai nou model de orgă pus în vânzare de o firmă importantă… Veta şi Castela făceau schimb de reţete… Mishu le asculta bălind… Mike se juca pe mobil, unde îşi instalase un mini-simulator aerian militar… Vali îl urmărea cu viu interes („Ai grijă la turnu’ de control… Vezi bateria antiaeriană… Păzea MiGu’!… Phaaa… Câta racheta-i dăduşi…”)… Numai Manuela stătea stingheră, dând pe gât pahar după pahar cu vin din comerţ, ajungând să nu mai simtă gustul sulfiţilor.

La un moment dat, privirile îi poposiră pe simulatorul nazarovesc:

— Mă, ce faci tu aicea? se trase ea către bassist, cu o voce în care apăruseră vârtoape.

— Mă joc. Uite: eu sunt ăsta şi tre’ să-i dobor pe ăştia trei. Şi să am grijă să nu lovesc turnu’ de control.

— Te… joci, făcu ea, între revelaţie şi lehamite. Joacă-te mai bine cu fetele, nu cu pixelii, îl împinse ea cu o somnolenţă ce biruia lehamitea.

— Adevărat… îi răspunse Pilotu’, nedezlipindu-şi ochii de ecran.

— Păi, aşa e, bă, Mikey: joacă-te cu fetele, nu cu… manşa, îl împinse Psihedelicu’, iar Preafericitu’ fu cât pe-aci să se prăvălească peste Manuela.

— Ho, dă-te dreacu’!… Scuze, Manuela, se întoarse el către blondă, pe care mai că n-o dărâmase. Na, că murii… sărăcie ce eşti! îi arătă el apoi lui Vali ecranul mobilului, pe care se vedeau zburând bucăţi din avionul pilotat până atunci.

— Lasă, bă, că murişi pentru ţară!

Peste încă o săptămână, acelaşi grup, mai puţin Sandu şi Gabi, se afla înghesuit într-o lojă la Atheneu: cei doi conservatorişti concertau împreună cu o cântăreaţă de new age, iar martorii nu puteau rata aşa ceva. Manuela se nimerise aproape de Mike — numai Ion stătea între ei.

— Heiii!… Tu, Mira: ui’ cine-i acolo! ţâşni arătătorul geneticienei spre o lojă învecinată.

— Cine-i?

— Lucsiţa.

— Care Lucsiţa?

— Aia despre care ţi-am povestit eu… Aia, no, care-şi luxează fălcile de-atâta bârfă.

— Tot ce se paoate… Tu povesteşti multe, râse Veta, pufătindu-şi ironia binevoitoare către „sora” ei.

— Ea e — dacă-ţi spun… Ioane, permută-te mai încoace, efendi! Ti prego, îşi fasoli ea un accent italienesc, rânjind către Castela, care îşi dădea drept italian prenumele oricui râdea de el.

— Bine, bine…

— Permută-te, Gheorghe, permută-te, Ioane… îi zâmbi iepureşte Manuelei fostul locotenent de aviaţie, în timp ce şuncile clăparului erau înlocuite de liniile ei elastice, trasate parcă cu fâşii de gumă gata mestecată.

— Poftim?

— Ast-ar fi ieşit dintr-o colaborare Radu Gyr-Ion Barbu. De la „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane”.

— Aaa… da.

Vă daţi seama că s-a ales praful de atenţia martorilor la ce se cânta pe scenă: Manuela şi Mike îşi dădeau ghionturi şi se ciupeau, chicotind despre acea Lucsiţa şi nu numai, căci lojile înconjurătoare nu erau puţine… Vali adormise şi sforăia, obosit de serviciul de peste zi…Veta îi servea drept pernă, atentă atât spre scenă, cât şi la capul cel pletos, care mormăia ceva în somn… Ion şi Castela se pipăiau, gemând şi grohăind de plăcere… Mishu, dacă văzuse cum sta treaba, îşi pusese căştile pe urechi, iar acum dădea din cap pe ritmul unui black metal mieunătoro-schelălăitor…

La un moment dat, Mikey scoase un icnet straşnic, provocând sâsâituri în jur, dar nu doar pentru asta, ci şi pentru puternicul geamăt ce urmă: Manuela îl muşcase de gât, iar fostul pilot militar, din reflex, îi arsese un dos de palmă peste gură, la fel cum îi arsese Castelei, cu câţiva ani mai-nainte, cu tot cu inel pe degetul pilotăresc, de izvorâseră două şuviţe de sânge din buzele nevestei noxiene.

— …Să mă treceţi strada… mormăi impresarul, continuându-şi în trezie vorba din somn, apoi capul îi căzu la loc în poala soţiei.

Blonda, sclifosită nevoie mare, începu să plângă cu sughiţuri, şi nu se lăsă până când Nazarov, victimă a cursei pentru dezarmare, avu ideea cea bună: să-i dea fetei ceea ce cerea… Mă rog: atât cât permitea contextul în care se aflau… că, deh…

— Ooo… Dă să pupe Mikey pe ea de bosumflată mică…

Că hâr, că mâr… Manuela renunţă, până la urmă, să mai cârnească din nas şi se lăsă îmbăloşată de eins-zwei-drei-ul formaţiei, provocând un „ooo…” de admiraţie printre ceilalţi şi un „mulţi ani trăiască”, piano cântat de către Ion, acompaniat de palmele clăparului, pufoase în pocneala lor ca două pernuţe de pisică. Mishu îşi dădu o clipă căştile jos şi, când văzu ce se petrecea, îşi aduse şi el obolul de felicitări, cu un rânjet şi cu un „LOL” sintetic, de parcă ar fi vrut să le spună: „corespundeţi, corespundeţi… aşa vă vreau”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s