Tatăl cel legionar al lui Mishu The Prince

În al patrulea an de bântuit mările la bordul vapoarelor, Corneliu Cepta, tatăl Mirei, viitoarea soţie a lui Vali The Psychedelic, avea norocul să întâlnească un oltean care, până atunci, făcuse curse România-Franţa şi retur în aceeaşi ambarcaţiune, lucrând întâi ca electrician, apoi ca inginer de lumini. Puţin mai târziu, în primăvara aceluiaşi an (1990), străinul s-a recomandat: Ilie Bercea, dar Corneliu Cepta nici într-o realitate paralelă nu putea bănui, nu avea cum să bănuiască faptul că inginerul necunoscut era tatăl lui Mihai-Emilian Bercea, acela care avea să devină urgisitor de celebrul Mishu The Prince.

Care era treaba cu Ilie? Pe 17 decembrie, la o zi după împuşcăturile de la Timişoara, atunci când Europa Liberă vuia de acuze la adresa regimului de la Bucureşti, în cartierul Lascăr Catargiu al Craiovei, patru oameni şedeau şi drojdeau la o cârciumă din acea parte a mahalalei cunoscută drept „câmp” sau „câmpie”, întrucât, până prin ’70 şi ceva, acolo se puteau încă vedea bălţi şi nisipuri mişcătoare. Stăteau, după cum spuneam, patru oameni într-o speluncă din Catargiu, făcând pariuri: cade sau nu cade Ceauşescu? Doi ziceau albă, doi, neagră. Mizele erau mari: unul punea în joc un porc întreg, tăiat şi congelat, numai bun de dat prin foc şi de mâncat, altul, care era vânător, un urs împăiat, un al treilea, ceva nemaiauzit până atunci („termopane… ce-or fi alea?”)… Numai Ilie Bercea şovăia cumplit, cu sprâncenele aduse una lângă alta, ca Scilla şi Caribda fotografiate într-un moment prielnic: să deschidă gura… să n-o deschidă… În cele din urmă, nu-l mai răbdă inima:

— Bă! Voi ştiţi IFA ai-a mea cu care car stupii?

— Uoooooou… se miră lumea.

— Staţi, mă, că nu terminai. O ştiţi. Bine. Eh — un sfert din încărcătura ei.

— Asta cât înseamnă, Ilie?

— Patru stupi: câte doi de fiecare.

— Bun, bun…

— Păi, vedeţi?

Da… vedeau. Pe 22 decembrie, când era anunţată fuga Ceauşeştilor, Ilie Bercea îl pupa pe obrăjori pe viitorul Printz al Întunerecului (care abia învăţase să zică „wah-wah”) şi îşi anunţa consoarta că urma să lipsească de-acasă un an, maxim doi, într-o străinătate nu foarte certă (cel mai probabil, Franţa), până când avea să pună un ban deoparte, ca să-i cheme la el. Pasămite, Bercea-senior, laolaltă cu termopanistul, pierduse pariul, iar acum se vedea nevoit să fugă de răzbunarea celor doi câştigători, care „n-au, ei, mă, faţă de stupii mei!”. A doua zi, în cartierul craiovean Lăpuş-Argeş, se auzea un „poc”, urmat de un „foş”: Ilie bătea palma cu şi primea banii de la un alt apicultor local, atât pentru stupi, cât şi pentru IF-ă. În ziua următoare, se auzeau alte două „foş”-uri (de la Ilie pentru un vameş şi pentru un şef de şlep), iar pe 25, atunci când plutonul executa cuplul Ceauşescu, Ilie Bercea executa un bocănit de paşi, la Bechetul de Dunăre, către puntea ambarcaţiunii cu destinaţia Constanţa. De-acolo… Dumnezeu cu mila.

Iar mila Domului nu a fost zgârcită la nivel micro. Deşi, la nivel macro, căzuse un regim de demnitate naţională, la patruzeci şi cinci de ani distanţă de un altul (care, în patru ani cât durase, nu reuşise să se remarce cu adevărat decât pe front), deşi liniile mari mari ale destinului României nu arătau prea bine, cu toate acestea, un paradis putea fi regăsit în linii de creion: redeschiderea graniţelor, mai multă ghiftuială, libertatea „să vorbească şi nea Ion, că şi el e om”, libertatea de a te asocia „mă, cu bă şi cu fă” şi, nu în ultimul rând, undă verde pentru spârcâiala de „intelectuali” care suprasaturau mass-media cu bocancii lor corecţi politic, adevăraţi nepoţi ai lui Marx, via Şcoala de la Frankfurt, astfel încât, în noul mileniu, românii dezgheţaţi se vedeau puşi în faţa situaţiei în care între reeducarea de la Piteşti din 1949-1952 şi reeducarea politico-mediatică din 2009-2012 nu exista diferenţă decât în privinţa comutării tipului de violenţă, dinspre domeniul fizic către cel simbolic.

Tocmai de redeschiderea graniţelor a profitat atunci Ilie Bercea: în zilele finale ale anului 1989, tatăl lui Mishu arunca ultimele priviri către pământul românesc, zâmbind, timid, la gândul că, peste maxim doi ani, avea să îşi revadă familia: soţia (care semăna cu Agatha Christie şi era înzestrată cu un nas pe măsură de fin — Mihai avea s-o moştenească) şi pruncul, care, la patru luni, câte avea, deja scotea nişte sunete ce aduceau cu efectul wah-wah al unei chitare bass, dar, în momentele acelea, nimănui nu îi trecea prin minte că, peste decenii, plodul de acum avea să devină Plodu’ Întunerecului şi urma să audă efectul wah-wah pe viu, ieşind din cele şapte coarde ale bassului unui fost pilot militar, în sânul unei formaţii ce, pe ritmul multor cântece, avea să fluture tricolorul românesc în lume.

În ziua aceea de 25 decembrie 1989, dacă ar fi trecut prin Târgovişte, Dunărea şi-ar fi schimbat culoarea; dar, cum nu trecea, îşi continua liniştit drumul spre mare, purtând pe spinare, încă din zori, şlepul cu Ilie Bercea. Seara, vasul ajungea în Constanţa, iar două zile mai târziu, după ce înşirase pe nerăsuflate închipuite isprăvi de revoluţionar pe care le făcuse în Piaţa Prefecturii din Craiova, tatăl lui Mishu convingea un căpitan de vapor să îl ia la bord ca electrician, ajutându-se atât de garanţiile şefului de şlep şi ale vameşului craiovean, precum şi de diploma de inginer electronist, cât şi de o damigeană cu vin cumpărat din Constanţa şi prezentat drept „cel mai năzdrăvan soi de zaibăr de pe tot cuprinsul Olteniei”. Căpitanul, dacă bătea „ale străinătăţuri”, se-nvăţase la whiskey, cognac şi alte prostii, şi uitase gustul Murfatlarului de acasă, aşa că, acum, un oltean i-l prezenta drept zaibăr.

În ianuarie 1990, vasul poposea într-un port grecesc, iar la bordul său se aburca un alt zănatic, plecat din ţară cu trei ani şi jumătate mai înainte: Corneliu Cepta, din Cluj-Napoca. Nu a durat mult până când cei doi s-au observat, căci ardeleanul, cât un munte, totdeauna era de găsit la uşa cazinoului, iar olteanul (numit, provizoriu, în locul inginerului de lumini, dispărut în port) cutreiera vaporu-n lung şi-n lat, inspectându-i instalaţiile.

În luna martie a aceluiaşi an, atunci când vaporul iarăşi părăsea portul Constanţa, Ilie şi-a dat drumul la vorbă şi i-a istorisit lui Corneliu toate păţaniile, începând cu ziua de 17 decembrie 1989. Pe clujean parcă să zic că începea să îl adie nostalgia pe la tâmple şi să încerce să îl facă a se gândi la faptul că ar putea exista posibilitatea de întoarcere acasă… când auziră zarvă dinspre cazinou: un ins ca de patruzeci de ani, căzut pe spate, horcăia, tremura, îşi dădea ochii peste cap şi făcea spume la gură. Era unul dintre acei străini bogaţi şi pe măsură de bezmetici, care nu avusese altceva mai bun de făcut decât să se retragă la o masă dintr-un colţ şi, camuflat de o vampă, să tragă pe nas până-l găsise bâţu’.

Văzând că mai toţi fraierii de-acolo rămăseseră înlemniţi şi doar doi-trei fugiseră după medic, Corneliu Cepta se apucă să-i facă resuscitare până când sosi cel chemat. Treisprezece ani mai târziu, când Kraftwerk lansa piesa „Elektro-Kardiogramm”, tatăl Mirei avea să îşi amintească de momentul acela, care îl făcuse să aibă o viziune cu el în halat alb, în pragul unei uşi deasupra căreia stătea scris: „Cardiologie”. În aprilie 1990, aventurierul era înapoi în Cluj, buchisind de zor cărţi şi grile pentru admiterea la Medicină.

La câteva zile de la primul ajutor acordat de ardelean străinului, Ilie Bercea, încă bântuit de scena din cazinou, debarca în Franţa, la Aubagne, pe coasta mediteraneană a ţării, şi se înrola în Legiunea Franceză. Mic şi îndesat, cu perciuni de trei degete pe fălcile puternice, deasupra cărora tronau nişte ochi de Napoleon, Ilie i-a convins repede pe legionarii francezi că nu era om de ici, de colo. Timp de doi ani, cei de acasă nu au ştiut despre el decât veşti sumare, în scrisori cu antetul Legiunii, ce nu depăşeau o jumătate de pagină.

În 1992, în cartierul Brestei din Craiova (unde se mutase mama lui Mishu, cu copil cu tot, la nişte rude, imediat după plecarea lui Ilie, de teama răzbunării celor care câştigaseră pariul şi rămăseseră cu buzele umflate), la postdecembrista adresă, deci, în 1992, o nouă scrisoare cu antetul Legiunii umplea camera de mirosul prafului de puşcă: Ilie Bercea pierise în schimbul de focuri din Somalia la care formaţiunea paramilitară luase parte.

Când senzaţia că se învârtea camera cu ea se mai domoli, văduva îşi aduse aminte că în plic mai era o scrisoare: doi dintre camarazii de arme ai răposatului se angajau ca, timp de patru ani, s-o ajute financiar, până când copilul urma să intre în clasa I. Cu banii aceia, puşi deoparte, l-a dat mama pe Mihai la cursuri de canto şi de scrimă, din iunie 2000 până în iunie 2005, atunci când viitorul Stel al Întunerecului se vedea cooptat de Constantin „Gibonu’ ” Corniţescu în embrionara trupă Black Code. Destinul începea să dea cortina la o parte…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s