Inspiraţia Vetei (partea întâi)

Un miros de ojă începu să facă fandări prin cameră, rătăcind ca un cuvânt care nu îşi găseşte etimologia. Vali, culcat pe-o fâsnă, ca de obicei, se trezi. Martorul cel bărbos întotdeauna dormea pe partea aceea a patului care nu se găsea aproape de perete sau de fereastră; în caz contrar, visa urât. De la „magaoaiele” din copilărie până acum, la combustiile spontane ale muzicienilor pe scenă, Vali The Psychedelic, deşi avea patruzeci de ani, încă vedea tot felul de bâzdâgănii cu ochii-ăilalţi atunci când îşi adresa somnul peretelui ori ferestrei.

Impresarul se trezi, deci. Pe marginea cealaltă a patului, Veta îşi făcea unghiile. Doctoriţa împlinise în vară 30 de ani, dar tot fragedă era, făcând să ofteze lama bisturiului din toţi rărunchii, din toate razele pe care le reflecta.

Neurochirurga se uită la soţul ei: „Încă nu.”. Oja continua să facă gimnastică din miros.

Textierul deschisese pleoapele, dar mai mult în dorul lelii, aşa, ca o poezie fără prozodie, de care se ferea ca dracu’ de tămâie. Văzând că era întors către fereastră, gemu deranjat, le închise, apoi se suci pe partea cealaltă, unde dădu cu mâna de trupul cald al Vetei:

— Veto… gemu el din nou, oftând, apoi se trase mai către ea şi începu să o miroasă de-a lungul trupului, de la şold până la subsuoară, de la subsuoară către şold… Doamna doctor mirosea a mere verzi, dar nu crude, ci coapte cu tot belşugul lor de zeamă, gata să le muşti.

Subsuoară… şold… subsuoară… şold…

Haţ!

— Ioi! Tu, Vali, bolund ce eşti! râse ea, tresărindu-şi partea muşcată şi oprindu-se din vânturat unghiile.

— Oof, Veto, Veto… oftă dinţosul, culcându-şi pleata lângă şoldul mare şi bun. Cum nu te-aş mai iubi eu dac-aş putea…

Veta nu era hamburgherică, precum „atenţie, se-nchid faldurile!”-le cu care se combina Psihedelicu’ în anii de statuie şi Mocheta, de facultate şi chiar de formaţie, înainte să o cunoască pe medicinista cea brunetă şi sâsâită. Nu era nici hamburgherică, dar nici aschiloambă, astfel încât să nu îi ajungă nici pe-o măsea şi să-l enerveze cu subţirimea ei, la gândul că acuşi-acuşi avea să se transforme într-o sabie sau într-o suliţă, care să îl taie ori să îl înţepe. Nu arăta aşa. Veta era doar cilindrică, precum un vas de lut ieşit din mâinile drăgăstoase ale olarului. Şoldul acela mare, cald şi bun se dădu mai înspre impresar, ca să îi servească drept continuare a pernei, pernă pe care nu de puţine ori Psihedelicu’ o îmbăloşa prin colţul gurii, pe sub mustaţă.

Casa aceea mărişoară, situată într-un cartier umbros al Bucureştilor, fusese cumpărată de Valentin Busuioc şi Mira Cepta cu jumătate din sumă pe masă — cei doi avuseseră grijă să pună ban pe ban. Restul — rate. Doctoriţa îşi păstrase numele de fată după căsătorie, la insistenţele mamei, care tot nu se putea obişnui cu ideea că „juvetele” le luase fiica de lângă ei. Şi unde? Tocmai în Bucureşti, oraşul cel mai imprevizibil al României, o Românie ai cărei conducători, după 2014, îşi băgau, încet-încet, minţile-n cap, dar, totuşi… Bucureşti? Chiar şi Craiova era preferabilă, cu toată vânzoleala ei cobiliţărească.

În semi-vila aceea (demisol+mezanin+un pod umed, prăfuit şi aproape gol, în care se retrăgeau, uneori, impresarul şi doctoriţa pentru diverse fantezii ciudate, venite când dintr-o parte, când dintr-alta), în casa aceea mărişoară (care, cu toate acestea, nu se compara nici pe departe cu căsoiul de la Cluj), în casa bucureşteană, zic, cartierul general al samsarului şi al viitoarei nobeliste, aceasta din urmă era stăpâna. Mă rog… când avea vreme, căci programul de lucru o silea ca, în timpul liber, să poarte pe frunte o bentiţă îmbibată în camfor, pentru alungarea migrenelor de peste zi. Când nu era ea acasă, bărba-su îi chema pe ceilalţi şase bezmetici, pentru repetiţii ori pentru muzicalizarea vreunei ciudăţenii scrise de el recent. Şase sau câţi se găseau atunci în oraş. În orice caz: înaintea fiecărui concert, martorii totdeauna îşi luau liber de la serviciu câteva zile: de la una până la o săptămână întreagă, în funcţie de importanţa concertului. În cumplita perioadă 2021-2027, de lucru la trilogia „Construind Imperiul”, Vali s-a zbătut din răsputeri să îi ţină pe muzicieni laolaltă în acelaşi oraş cu el, dar nu s-a putut totdeauna. Mai întâi, era treaba că Mike se însurase în 2021, iar Marghioala nu putea părăsi Timişoara, unde lucra. Deci, Pilotu’ era sfâşiat între Timişoara şi Bucureşti ca Ioan Vodă cel Cumplit între cămile. Apoi, Vali şi Ion voiau să rămână măcar un an în Capitală, să mai pună un ban deoparte, din slujbele mănoase pe care le aveau. În acest răstimp, în Cluj-Napoca, Veta dădea din colţ în colţ, de teamă să nu se-aleagă praful de relaţia ei cu impresarul, care deja îi vorbea de căsătorie, iar părinţii ei şi, mai ales, Manuela îşi exprimau din ce în ce mai tare şi mai des îndoielile, îngroşându-i stresul. Mishu îşi terminase rezidenţiatul, aşa că se putea angaja oriunde în ţară — nu se neliniştea decât cu privire la noul colectiv, dată fiind mizantropia lui atavică, amorţită în anii statuisto-mochetişti, dar care acum revenea ca un criminal la locul faptei. Sandu şi Gabi, în schimb, stăteau cel mai bine: în afară de viaţa în Jeg Tzappeshlitz, cei doi instrumentişti, absolvenţi de Conservator, găseau oricând de lucru, de la cântări prin cine ştie ce speluncă, alături de roacheri ameţiţi, până la colaborări serioase cu cântăreţi respectabili.

Anii 2021-2025, deci, au fost pe muchie de pană de chitară: cei şapte se întâlneau doar o dată pe lună, preţ de un sfârşit de săptămână. În 2022, cu un an înainte să absolve Veta, Vali era pe drumuri, făcând naveta între Bucureşti şi Cluj o dată pe lună şi înfăţişându-se din ce în ce mai slab, astfel încât Romi, la bâză, îl întreba în ce grotă avea de gând să se schimnicească. „Bă, impresare, tu cre’ c-o să te transformi în Şimnic 2, cu germana asta a ta”, rânjea Mishu, germanizând în „ş” grupul „sch”. Mike locuia încă în Timişoara. Abia anul 2025 a rezolvat problema, chiar dacă printr-o tragedie: moartea sopranei Maria Balc-Stegaru în explozia unui hangar din Timişoara. Mihail-Cristian a rămas în oraş timp de şase săptămâni, să o pomenească după rânduială, apoi l-a sunat pe Vali, oftând:

— Vezi că vin…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s