Castela, Ion şi tatăl lui (tot mai aproape)

Gabi Ionescu, tatăl lui Juan-Alejandro, avea, în momentul concertului de pe „Oblemenco”, 74 de ani. De o vigoare şi de o duioşie klausmeiniene, Ionescu-senior îi făcea pe mulţi să se-ntrebe cum de reuşea performanţa. Unii — printre care martorii — ştiau: femeile. De la pleiada îmbelşugată de „groupie”-uri până la simple exaltate de pe Internet, care umpleau site-urile cu mesaje pline de emoticoane, Gabi îşi proba solicitudinea faţă de toate, dar nu cu un aer de ospătar strigând „vineeeeee”, ci cu unul de Epicur al rockului craiovean, care le ţinea muieruştilor — cel puţin în văzul lumii; în particepicular, nimeni nu ar fi putut spune —, le ţinea, zic, lungi prelegeri despre iubire ca dar divin, care, alături de credinţă în Dumnezeu, îl înalţă pe om pe cele mai înalte… note muzicale de pe gâtul chitarei. Pentru că trebuie spus faptul că tatăl Noxului era, în acelaşi timp, chitarist armonic şi vocalist prin toate formaţiile prin care trecea sau pe care el însuşi le înfiinţa şi cu care, chiar dacă nu se ridica nici măcar la jumătatea faimei de care se bucurau Ion şi colegii săi de trupă, Gabi făcea mai mulţi bani decât au visat vreodată să facă membrii Jeg Tzappeshlitzului până la lansarea „Aprinderilor”, Ionescu-senior învârtindu-se de contracte grase-grase, de curgea untura de pe ele. Poate că de-asta aşteptase Castela atât de mult timp să îi împace pe cei doi Ioneşti: ca tatăl să se retragă, să nu îi complexeze pe roacherii cei tineri cu spornicia lui. Martorii dintotdeauna s-au mirat cum de reuşea Gabi Ionescu să evite certuri din dragoste, între el şi amantele lui sau în grupul acestora din urmă. Unii, mai indiscreţi, îl trăgeau de limbă pe Ion, dar Clapeş, cu o ridicare din umeri, cu un zâmbet visător şi cu un „don’t ask, don’t tell”, liniştea apele.

Cum făcuse, cum nu făcuse, Gabriel Ionescu reuşise să se certe cu toţi martorii de-a lungul timpului. Niciodată nu fusese el acela care să facă primul pas spre împăcare, dar în 2029, o dată cu încheierea trilogiei imperiale, tatăl Ionului de Noxiu declarase foarte clar într-un interviu că rămânea pur şi simplu fără cuvinte la vederea unor oameni care, la început, abia dacă nimereau grifful şi cărora nu le dădea mai mult de doi ani, ca să se convingă, între timp (el, Gabi), că mai avea multe de învăţat. De fapt, rockerul cel bătrân vrusese să spună că formaţia în care cânta pe atunci cam dădea semne de sfârşire, aşa că el trebuia să se asigure că fiul său nu avea să îl lase la greu atunci când valurile tinereţii târzii ale tatălui îi vor fi adus lui însuşi ecou în sac.

Trilogia „Construind Imperiul” a fost încheiată în 2029, la şase ani după la lansarea primei părţi şi la opt ani de la începerea lucrului. Entuziasmul criticilor a fost mai puternic decât explozia unui vapor încărcat cu azotat de amoniu; chiar şi cei mai maşteri dintre ei a trebuit să scoată din fierea lor epitetul „simpatică”. Cei patruzeci de ani ai Mike-ului şi ai Mishului se încheiau, în 2029, cu toată maiestuozitatea binemeritată. Vali şi Romi îşi sacrificaseră, în 2028, cea de-a patruzecea aniversare, pentru a nu perturba lucrul la album: chitaristul făcuse o petrecere discretă, cu Olivia, la părinţii ei, iar impresarul se mulţumise cu un grătar la fel de discret alături de Veta şi de familia Nazarov, în timp ce pe ceilalţi martori îi anunţase că pleacă în nordul Moldovei, alături de dr. Cepta, timp de un singur sfârşit de săptămână, numai aşa, ca să nu fie bârâit cu apeluri şi cu mesaje de „la mulţi ani”. Duminică dimineaţa, pe textier deja îl mâncau degetele, motiv pentru care telefoanele îi trezeau pe clăpar şi pe chitaristul solo la ore fără anestezie:

— Ce vrei, bă, şocatule?

— Fii pe fază, că mai scrisei ceva pentru album — îţi trimit pe SMS. Vezi dacă poţi să intercalezi pe vreundeva.

— Pa, Vali… închidea Ion telefonul, somnoros.

Romi, în schimb, începea să râdă:

— Vetooo! urla el, creând aceeaşi polaritate între telefon şi urechea lui Lynx. Repară-i sinapsele, madam!

— Hai — gata. Îţi dau acum un SMS. Citeşte-l — auzi tu?

— Citesc, citesc… fraiere.

— Eee… oftică-mă tu, Romi, că mai pupaţi voi concerte-n Rusia din cancio vecchio! râdea impresarul, ameninţător.

— Poftim? Ce zici? Vali, se ia semnalu’… Alo? bătea blondu-n telefon. Busuioaceee!… Bă, nu e de glumă cu munţii ăştia, făcea el în surdină.

— Hehehehe… făcea Busuioc, satisfăcut.

Erau ani de muncă — ce mai! Câte doi pentru fiece parte a trilogiei muzicale, în care fiecare martor îşi restrângea la maximum programul de la serviciu şi trăia din ce pusese deoparte sau chiar şi din banii soţiei ori a iubitei. Dealtfel, strângerea curelei a determinat şi simplitatea nunţii Mike-Manuela, din 2027: petrecerea s-a limitat aproape numai la familiile Nazarov şi Petraşcu. Singura excepţie a fost Veta, care, fiindu-i ca o soră Manuelei, s-a regăsit pe lista invitaţilor; cum nu putea să meargă singură, invitaţia o anunţa că celor doi tineri căsătoriţi le-ar face plăcere… blablabla… dacă neurochirurga l-ar remorca pe Vali; impresarul l-a bucurat pe mire, la gândul că va avea cu cine să tăinuie mai martoriceşte, aşa; în practică, însă, Busuioc, grizat, l-a plictisit enorm pe Nazarov cu planurile lui de albume şi de turnee; Mikey a trebuit să înghită patru metri întregi de păhăruţe cu ţuică pentru a se stăpâni de la a-l arunca peste balcon; luat în freză, Pilotu’ a invitat-o pe mireasă la un cazacioc, spre deliciul tuturor; flituit de Mike, Valentin s-a îndreptat către tatăl acestuia, cu care a împărţit nostalgii din netrăita perioadă 1965-1989, întocmai ca atunci, în vara lui 2009, când Mihail-senior (fără Cristian) stătuse patru ore în gara Craiovei, alături de viitorul locotenent de aviaţie: trei ore până să sosească trenul spre Cheile Buţii, apoi încă o oră până să plece. Trenului i se defectase locomotiva în dreptul comunei Malu Mare, la nici 15 km de Craiova, iar mecanicul se apucase să o repare, la faţa locului, în loc să o schimbe. Martorii dormeau — n-aveau ei treabă —, dar cei doi Nazarovi s-au atacat rău de tot.

— Nu se mai fac, domn’e, lucruri ca pe vremuri… ofta tatăl. Păi, pe vremea lu’ Ceauşescu, dacă pornea trenu’ din Craiova şi mergea pân’ la Botoşani, n-avea locomotiva nici pe dracu’ — abia dacă i se-ncingea un pic motoru’.

— Adevărat… consimţea fiul. Dacă mai trăia Ceauşescu şi se-ntâmpla una ca asta, îi împuşca imediat, pentru sabotaj. Pe toţi, la rând: câte-un „şapte-şai’ j’ doi” pentru fiecare.

— Drept în cap, făcea Valentin, numai pentru plăcerea de a îi vedea pe cei doi încrâncenându-se împotriva unor duşmani nevăzuţi.

— În cap, în cap… confirma seniorul, cu ochii măriţi de o satisfacţie sadică la prima vedere, dar justiţiară pentru el.

— La unii, nici nu mai risipeau atâtea gloanţe: îi puneau unu’ după altu’, intervenea Mike.

— Ca-n „Lista lu’ Schindler”, se dădea Vali cinefil.

— Exact.

Altminteri, spre deosebire de Gabi Ionescu, tatăl lui Mike era om de viaţă: stătea la snoave cu martorii, le povestea fel de fel de năzbâtii din armată, le istorisea cum, în decembrie ’89, privea, cu înfrigurare, maşinile burduşite cu spioni sovietici ce treceau pe centura Craiovei, în timp ce el făcea de strajă la serviciu, la Fabrica de Avioane, şi aşa îi era de ciudă că aveau ordin să nu tragă… Martorii îl ascultau cu gura căscată… Singurul lucru pe care i-l reproşau era faptul că prea se purta ca o cloşcă faţă de Mike. Dealtfel, Ion şi Radu Madagan au fost aceia care l-au bătut la cap să-l lase pe Preafericit la Braşov, la Academia Forţelor Aeriene. Acolo, telefonul zbârnâia de trei ori pe zi şi şi-a păstrat obiceiul până târziu, atunci când rockerii din Jeg Tzappeshlitz au început lucrul la „Aprinderi”. Până atunci, era veselie — când le era lumea mai dragă, se auzea un cântec de război rusesc:

— Ciiine mai e? îşi dădea Lynx ochii peste cap.

— Stai, mă, că e tata.

— Aaa… Salută-l din partea noastră.

— Aha…  îl salut… I-auzi: vă contrasalută, făcea Mikey, zâmbind cu o visătorie docilă. Era una dintre puţinele dăţi în care figura Pilotului părăsea expresia de „eins-zwei-drei”, luând-o pe cea de „vor der Kaserne, vor dem großen Tor”, expresie ce devenea mai clară atunci când le era adresată diverselor creştine care îl alimentau cu kerosenul dragostei lor.

Acum, în vara lui 2035, Mike Nazarov încerca să îl ţină cât mai ocupat pe Ion Ionescu, cu multe şi mărunte, şi cât mai departe de cabina drapată.

— Bă, da’ impresaru-ăla unde e? se enervă clăparul la un moment dat.

— E… Mpfff… se prefăcu bassistul că îşi stăpâneşte o râgâitură, doar ca să câştige timp de gândire. Se duse cu Manuela şi cu Veta, să le lase-acas’ la el, ca să aibă grijă de copil.

— Păi, de ce nu le duseşi tu acas’ la tine?

— Eşti nebun? Tocmai în Brazdă, la gară? Pe când ăsta stă aici, la doi paşi.

— Bine, bine…

— Ionuţe! răsună glasul mieros al Castelei. Du-te şi spune-le paznicilor să nu mai lase pe nimeni să intre după prima jumătate de oră.

— Nu mă mai duc nicăieri! îşi smuci Johnny braţele-n sus, revoltat. Să se ducă Vali — de-aia e impresar.

— Păi, Vali e-acasă — le lăsă pe Veta şi pe Manuela. Vine-acum.

— Să vină! lătră Noxul, neobservând privirea interogativă a Castelei către Mike şi nici confirmarea acestuia.

Deodată, îl văzură pe impresar, ieşit ca din pământ, silindu-se să îşi stăpânească un zâmbet de satisfacţie, păşind tocmai dinspre portari — intrase pe poartă, ca un simplu spectator:

— Hai — începem?

— Începe singur… îi întoarse Ion spatele, cu lehamite.

— Ce-are, mă, ăsta?

— Hai, că eu mă duc să-i adun pe-ăia, se scuză Mike. Hai, Ioane!

—…

— E supărat că-l lăsaşi să ducă tot greu’, îl compătimi Castela pe Nox de ochii lui, urmărindu-l cu privirea.

— Păi, mă… Ioane, fii rezonabil, se dădu textierul pe lângă el. Ce era să fac, dacă Manuela voia să culce copilu’?

— Carmen… rânji Ion, pronunţând numele băieţelului, iar norii i se mai răriră.

— Carmen, da. Haide! îl trase Mike după el.

— Ce făcuşi? îl întrebă Castela pe Vali mai mult din ochi, după ce cei doi muzicieni se îndepărtaseră.

— Ce să fac… bine.

— Vrea?

— Normal că vrea.

— Tot concertu’?

— Jumate.

— Cum, bă, numai jumate???

— E bătrân şi el — gândeşte-te: 74 de ani…

— Mda…

— Plus că zise că e concertu’ nostru — ce să se bage el?

— Iaaa uite om… Bine. Da. Să zicem. Mhsss… pufăi ea pe nas. În momente ca acesta, Castela semăna cu Mishu — numai el mai era aşa de nehotărât şi de pufăitor; atât doar că nevasta lui Johnny nu lolăia.

Odată ajuns pe scenă, un car de nervi, insensibil la uralele publicului, Ion izbi clapele atât de violent, încât primele trei rânduri îşi astupară urechile, iar Ozi, sunetistul, îşi privi alarmat pupitrul, gândind că poate de la el venea. Urmă un lung solo de orgă, alternând violenţa cu duioşia deznădăjduită, timp în care ceilalţi rockeri de pe scenă încercară să intre în linia melodică a clăparului, dar Ion se uita duşmănos la ei, însă protectiv faţă de orgă, precum o cloţă cu pui sub aripi către cineva din ogradă. Romi şi Sandu, chitaristul armonic, îşi scoaseră chitarele de după gât, dând să iasă, dar Vali, din culise, le făcea semne disperate să rămână. La un moment dat, când îndărătnicia lor întrecu măsura, impresarul intră pe scenă, împingându-i înapoi, spre deliciul publicului. Gabi, tobarul, ca să mai anime lucrurile, veni în faţa scenei, spre mirarea lui Ion, căruia îi era teamă ca pletosul cel creţ şi mustăcios să nu monopolizeze atenţia spectatorilor, însă „hombre”-le nu făcu altceva decât să le întoarcă spatele fanilor. În secunda următoare, de dincolo de baterist, ţâşniră două beţe din lemn de carpen, fabricate de cea mai bună firmă a momentului. În aceleaşi trei rânduri asurzite mai devreme, o cumplită învălmăşeală se iscă: plictiseala de până atunci îi sălbăticise pe oameni. Abia în momentul acela se subţie pânza de ciufuţenie a lui Ionelio, care, după o scurtă hohotire, îşi apropie buzele de microfon:

— Doamnelor şi domnilor… marele… imensul… gaura de vierme a Universului nostru martoricesc… Mishu…

— Uuu! izbucniră oamenii, aplaudând.

— The…

— Iuuuhuhuuu!

— PRINCE! tună Johnny, cu o voce care amintea de certurile cu Castela.

Publicul înnebuni. Cotorbiţele din primele rânduri începură să ragă, precum făceau alte bezmetice, cu 70-80 de ani mai devreme, la Beatles şi la Elvis.

— Şşş… făcu Mishu, cu un deget la buze, apoi începu, a cappella:

Mi-e dor de tine-ntr-un torent de smoală
Uitat fără de bitum de drumari

Precum îşi uită munţii roca goală
Când peştera-şi arat-ai săi molari.

Apoi, sunetele obişnuite ale cântecului reveniră, precum braţele deschise pentru o rudă care ştie să îţi asculte toate-toate poveştile, oricât de tâmpite ar fi.

Concertul continuă… Ion îşi reintră în rutină… Mishu se fâţâia de colo până colo pe scenă, dând mâna, răsfoitor, cu toţi cei din primul rând… cei doi chitarişti uitară plictiseala inaugurală… tobarul râdea către întreaga asistenţă… numai Mike îşi ciupea conştiincios bassul, ca şi cum ar fi spus: „De-acu’, poate să şi pice bomba — ce-mi pasă mie? Îl transformăm pe Vali-n buncăr.”.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s