Ore palindromice

În dimineaţa aceea de mai 2009, când Vali pornise spre Ion, adia un vânt doar atât cât să aţâţe cărbunii încinşi de sub grătar: nici mai mult, încât să îi pârlească sprâncenele grătaragiului (înalt, gras şi creţ), dar nici mai puţin, încât să fie nevoie de spirt, de aspirator şi de „Ia vezi, Mishule: o mai las pe partea asta?” Printzul se afla de mult, încă de dimineaţă, în casa Noxului, a cărui familie din nou era plecată cine ştie pe unde, iar cei doi avuseseră timp să compună două-trei cântece încă din zori, de la puţin după „Mishule, nebunule! La ora asta se sună oamenii?”, până acum, la unu, când rârâiala Psihedelicului îi anunţa sosirea:

— Ce vrei, mă?

— Pe dracu’ să ne pieptăne. Mi-e foame.

— Păi, şi n-ai magazine pe lângă cămin?

— Sunt la Craiova.

— Bă, tâmpitule, şi de ce n-ai spus că vii???

— De… fericire să mă treci strada. Te-am anunţat acu’ trei zile.

— Eee, bine că nu m-ai anunţat acu’ trei ere glaciare. Hai, naiba, ‘ncoa’!

— Hai, că vin.

— Băăă! urlă Noxu’. Da’ ai tăi nu sunt acasă?

— Plecar-azi-dimineaţă la Olăneşti.

— Păi, şi nu-ţi lăsară de mâncare?

— Nu prea.

— Normal — tu le-ai spus că mai ai bani de la Bucureşti, ca să nu te-ntrebe cu ce harţabală[1] i-ai spart!

— …Mă rog…

— Păi, şi eu ce să-ţi fac?

— Ce scârţar eşti, băăă… Vezi? Şi mai zici de Nazarov, când nu vrea să scoată bani de pe card, să te-mprumute, că i s-a-nchis banca şi tuşeşte pentru un comision de-un leu…

— Vino, dracu’, ‘ncoace! începu The Nox să râdă.

— Ce-ai de mâncare?

— Ardei umpluţi de un bucătar ciung.

— Păi, cu ce-i umplu, dacă n-are mâini?

— Cu carne.

Lynx îşi continuă drumul. Când ieşi la bulevardul Ştirbei Vodă, îi veni pe la nas un miros nedesluşit, dar crezu că aruncaseră ţiganii vreo mortăciune prin ududoaiele de pe lângă trotuare. Nu aruncaseră. Îşi privi tălpile: nu călcase-n nimic. În sensul giratoriu de la intersecţia bulevardelor Ştirbei Vodă şi 1 Mai, a tronat mulţi ani o arteziană monumentală, din beton, în formă de ciupercă răsfrântă, dar când martorii erau în liceu, municipalitatea o demolase, iar în golul lăsat de ea improvizase o stârpitură numai din jeturi, luminate multicolor noaptea, care se îmbinau în cevace semăna cu o savarină sau cu o budincă. Pe măsură ce Vali se apropia de Ciupercă, mirosul se lămurea şi părea tot de ceva organic, dar nu de amine, ci de mercaptani. „Cine-o vrea s-arunce-n aer partea asta de Craiovă?” se gândi textierul în trohei involuntari. Pe la stadionul „Ion Oblemenco”, aruncă o privire încolo, departe, dincolo de nocturnele lui, către locul de unde ar fi trebuit să se vadă fumurile combinatului de la Şimnic… Iarăşi nimic. Mirosul se întindea până sus, către Poştă, la capătul bulevardului Ştirbei Vodă, dar Valentin scăpă de el pe la arteziană, când făcu la dreapta, pe1 Mai, către fosta hală „7 Noiembrie”, în spatele căreia locuia Ion, la puţin timp după ce se mutaseră din blocurile-turn de pe bulevardul Severinului, de lângă Grădina Botanică. Juan-Alejandro încetase, aşadar, să fie botanist. Sau mai ştii? Pe Lynx Holloway acum nu îl preocupa aşa ceva; el era chinuitde o idee care îl înghiontea în coaste ca măruntaiele proprii după un mazzobagando radical, dar cugeta dacă nu cumva era prea devreme să le-o prezinte celorlalţi doi martori fundamentali. Plus că Psihedelicu’ se afla acum în ultima sesiune din anul al doilea: după ea, urma anul al treilea, cu licenţa-n coadă — se cam încheia hăhăiala. Ca să nu mai vorbim de faptul că pe Johnny îl păşteau un bacalaureat şi o admitere la facultate — nici Clapeş nu stătea prea bine cu concentrarea la prostii utopice. Numai Mishu se găsea în anul I, la Stomatologia din Bucureşti — era încă martor. Viitorul prim martor din dinţăria românească, dar să nu anticipăm.

Acest viitor martor-dentist îl uimise, în urmă cu o lună, pe viitorul martor-impresar cu nişte idei răsărite ca un trandafir peren din glodul postmodern. Îl sunase Vali (în puterea nopţii — cum altcumva?):

— Să ţi se usuce degetu-ăla cu care formaşi număru’ la ora asta! mormăise somnul de sub perciunii Pârtzului.

— Să mă pupi în domu’ gazeifer, râsese Psihedelichioru’. Vream să-ţi spun că mă macin-o idee. Şi, dup-aia, mă dă la malaxor.

— Şi ce… pasta Pământului să iasă din tine? Chim gastric cu iz de şaorma?

— Cu iz de parbriz. Ia fii atent: de câteva săptămâni bune, mi se-ntâmplă ceva despre care-mi vine greu să cred că e doar o coincidenţă bleagă. De fiecare dată, dar de fiecare dată când mă uit la ceasuri digitale, oriunde aş da de ele, nimeresc ore palindromice: 10:01, 11:11, 23:32… Ca uşile batante ale unui bar de western.

— Hehe… Bă! se mai trezi Stelu’. Să ştii tu, Psihedelice, că asta e maniera destinului de-a-ţi arăta că eşti la răscruce şi că îţi ţii timpu-n şah.

— Pârtzule, întâmplător ai dreptate: de anul trecut, de prin ianuarie, simt că timpul, vorba lui Marin Preda, „are răbdare” cu mine. Ameţitor de multă răbdare.

— Asta poate pentru că şi tu eşti foarte generos cu tine însuţi.

— Din păcate…

— Mă, nu-ţi fie ruşine cu asta — e un lux pe care puţini şi-l permit şi chiar şi mai puţini au curajul să-l întreprindă.

— Eee, bine, Printzule… Începuşi cu miştourile.

— Nu e nici un mişto — ce-ai? E chiar un lucru admirabil, deşi adevărata sa natură atârnă cu adevărat în povara detaliilor… Doamne, ce discuţii purtăm şi noi, în loc să dormim…

— Stai aşa. „În povara detaliilor”, adică în ceea ce fac eu cu timpul?

— Da. În natura firescului, timpul îşi are un loc bine delimitat, e unul dintre judecători şi ţine de abilitatea fiecăruia să-l păcălească în orice manieră poate.Serios îţi spun. De ce să fii deranjat de faptul că timpul are răbdare? Asta e numai o dovadă că, la tine, clipa are substanţă. Marin Preda, să mai trăiască, te-ar pupa pe frunte… deşi mi-e greu la ora asta să mă gândesc cum ar interacţiona ontologiile voastre.

— Mishule, Mishule… cum ştii tu să mă dai la grindă… zâmbiseră radiaţiile telefonului.

— Da, mă… Cică a-ţi vindeca sufletul cu ajutorul simţurilor şi simţurile cu ajutorul sufletului, asta constituie adevărata taină a vieţii… dar Stelu’ se oprise. Da. Adevărata taină.

— Pare promiţătoare ideea. Cine-a spus-o?

— Oscar Wilde, haha… LOL, râsese Plodu’ Întunerecului, cunoscând dispreţul Lynxului pentru „dezlânatu-ăla stilistic”.

Dar Holloway fusese rezonabil:

— Mă… Dacă fac abstracţie de faptul că el şi-a vindecat simţurile şi cu fundul, atunci îi dau dreptate.

— Hehehehe… Bă! Zic eu aşa, dar să ştii că partea cu vindecatul simţurilor îmi dă serioase bătăi de cap: e absolut imposibil. Eu cred că mai lesne te vindecă banii…

— Uuuă! Şi medic şi arghirofil. Piei, sătană!

— Lasă, bă, Psihedelice, că mai e până să scrie pe mine „medic”. Deocamdată, scrie doar „martor”.

— Mishule, să ştii că m-am gândit la ceva pentru noi toţi: pentru mine, pentru tine, pentru Ion, pentru… Alo! Mishule?… Ptu! Bateria lu’ peşte prăjit!


[1]Nebună.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s