Doctor în meduze şi-n ipotenuze

— Mai e cineva treaz? se auzi o voce în chiorenia de întuneric din cameră.

— Dr. Zugschnauze*?

— Emilia, domnule impresar.

— Vali.

— Vali. Hai la o ţigară.

— Vin, da’ nu fumez. Eventual, la un suc de lămâie, că am capu’ cât Ion.

— Bine.

La o masă din bufetul hotelului, Valentin îşi masa tâmplele, privind în gol către suprafaţa ei.

— Hm-hm-hm! Pfff… îşi pufăi blonda râsul, privindu-l pe impresar. Cum reuşeşti de îi suporţi?

— Pe cine?… Aaa… Nu ştiu. Trebuie să lăsăm ceva în urmă… Aaah… gemu mahmureala, prin degete, către tâmple. Da’ ce s-a-ntâmplat aseară?

— Hahahaha… Tu ai adormit repede sau nu-ţi aminteşti?

— Emilia… ştiu că te-ajută figura, dar te rog: nu face pe anchetatoarea cu mine.

— Serios? M-ajută figura? Wieso?

— So, dass man sich leicht vorstellen kann, dass Sie…

— Dass du.

— … dass du sehr… Wie könnte ich am besten formulieren? Dass du tödlich scharfsinnig bist. Gott… wie eine… wie sagt man „mahmureală”?

— „Der Kater”.

— Genau. Wie ein Kater…**

Şi, după o pauză de „puf”-„ah”:

— Un sârb din satul unor străbunici avea o vorbă…

— Ce zicea? „Druže Tito, mi ti se kunemo”?***

— Nu huli!

— Nu hulesc. Zâmbesc doar. Ce spunea?

— Când se-mbăta… Ahhh… continua masajul Psihedelicului de unul singur. Sau când era mahmur… Zicea că parcă i-ar fi trecut un câine negru printre picioare.

— Wieso?

— Vizo, mizo, Adalgizo… Îl lua cu negură pe dinaintea ochilor. Îl înţeleg… Noroc cu tine, că eşti blondă — te tocmesc ăştia din Constanţa pe post de far.

— Hehehehe…

— Da…

Altă pauză. Emilia îl privea pe Vali cu o admiraţie ascunsă sub cortina de fier a unei severităţi examinatorii. Busuioc nu vedea decât centrul mesei rotunde din marmură.

— Ce-aţi făcut după ce-am adormit eu?

— Da’ tu nu mai ştii ce ai făcut până să adormi?

— Parcă… Voi jucaţi „sticluţa”: Mishu ajunsese în chiloţi, tu îl ţineai de un fel de lesă improvizată dintr-un hanorac… Ion cânta la chitară, Romi bora pe balcon, Mike… nu ştiu ce făcea. Sandu şi Gabi râdeau de Mishu şi-şi aşteptau rându’ la „sticluţă”. Mi se pare că mai erau vreo două-trei „groupies”. Hâc! Pardon. Eu… nu ştiu ce făceam. Nu vă spuneam bancuri?

— Nu.

— Vorbeam cu Veta la telefon?

— Pe-aproape.

— La ce vorbeam cu ea? La porumbei călători?

— La poezie.

— ?

— Uite-aici — şi Şenilia scoase din buzunarul rochiei o foiţă cu scrisul Psihedelicului.

— Le citesc eu, întinse el mâna, cu palma în sus şi cu ochii închişi.

— Nu te deranja.

— Nu profana. Întotdeauna îmi citesc sau îmi recit poeziile, dacă mă aflu prin preajmă. Ce scrie-aici?…

Ea era frumoasă

Cât nu putea ea duce:

Domnul a lăsat-o

De ambele picioare

Pe Dânsul s-apuce.

*

Ea era frumoasă

Cât nu puteam noi duce:

Când păşea-n odaie,

Noi între noi luceam doar

Peltele caduce.

Emilia aplaudă.

— Vai, nu pot să cred…

— Ce?

— Prozodie pestriţă… Eee, se enervă impresarul după o pauză contemplativă. Uite — mă fac al dracu’, scoase el stiloul:

Frumuseţea ca povară,

Frumuseţea ca război

Stă să intre-n noi prin pară

Şi să iasă prin pisoi.

Dr. Zugschnauze îşi duse două degete la buze, apoi le lipi de fruntea textierului mahmur şi spontan.

— Ferice de doctoriţă… Când mi-o prezinţi?

— Când ai drum pe la Bucureşti.

— O să tot am — îmi fac ONG.

Lynx îşi ridică privirea şi luă aminte la ea.

— Hmh… O fi, făcu el din umeri.

— Sigur.

— Sigur… Să nu fii Führereasă, ca soacră-mea.

— O să-ncerc.

Pauză.

— Nu mă-ntrebi despre el?

— Nu mă-ntrebi despre chef?

— Eh…

— Nu te supăra, mămicule… îi zâmbi el trist. S-a descoperit un agent ursuzogen în alcool.

— Zău? Şi cum îl cheamă pe „s” din „s-a”?

— Lynx Holloway.

— Fenolmenal!

— Wirklich^… clipiră greoi luminile „cercetătorului”, plecându-se.

Pauză.

— Ăia s-or fi trezit?

— Nu cred.

— Mă duc să mă culc.

— Stai, să-mi termin ţigara.

— O să te termine ea pe tine.

— Şi pe tine şaormele.

— Am să te trec în testament.

— Cu ce?

— Cu un text de bocet pe muzică de Ion, cu care să te-nfăţişezi la căpătâi.

— Pfff… râse oceanografa locomotivistic. Vaporistic, dacă vreţi. Hai să mergem… bardule, îl îndemnă, o dată cu ea, scrumul ultimei ţigări.

— Bard… cu oiştea în gard.

Pe coridor, Valentin rămase în urmă, ca să îi scoată papucului o pietricică din talpă. Emilia nu îl observă — merse înainte.

Emilia Zugschnauze, doctor în oceanografie şi în matematică („doctor în meduze şi-n ipotenuze”, cum grăise beţia Psihedelicului din noaptea precedentă), avea o piele apneic de albă, mai ales pe picioare — ca spuma rămasă pe peretele oalei, pe care copilul o linge după ce mama a golit-o în tăvile pentru checuri. Mişcările Cremiliei nu denotau nimic lasciv, iar pe stradă aveai mari şanse de a trece pe lângă ea precum săgeata pe lângă capul unui Walter Tell^^ aflat în câmp liber. Per ansamblu, femeia nu atrăgea atenţia decât, poate, prin pardesiele sale comisăreşti, cu gulerul mereu ridicat, cu centura ce îi sublinia mijlocul şi cu fâşul care şoptea descântece — descântece asupra lui Mishu, care urma să se însoare cu ea, doi ani mai târziu. Pielea aceea, însă, albă ca lumina văzută de cei în moarte cerebrală, dădea migrene faunei martoriceşti şi îi provoca nu de puţine ori lui Vali impulsul de a face precum copilul de mai sus. Îl împiedicau, însă, câteva aspecte…

— Emilia… stai! Stai aşa, veni el din urmă. Emilia… o ţintui apoi de perete, fără s-o atingă — numai sprijinindu-se cu o mână de tencuiala răcoroasă, iar pe cealaltă ţinând-o în şold. Gura tăcea, dar ochii ţineau discursuri. Doamne, ce fac? se smulse el, dându-şi două palme ce clipociră în liniştea holului ca ţuica în tăcerea conjurativă a unui butoi sau a unui beci. Sunt om însurat. Şi, în plus…

— În plus?

— Nu contează.

— Zi.

— O să-ţi povestesc.

— Acum! îl apucă femeia de guler, aducându-l la zid, în locul ei, pe figură cu o mânie vizibil însăilată — mai degrabă cu voluptatea unui contraatac permis de garda coborâtă a textierului.

— Nu, Emilia — hai să fim serioşi, se eliberă el.

— What will it take? întrebă ea cu accent italian şi cu un gest pe măsură de expresiv, în maniera aceluiaşi popor.

— O pace de câteva zile, ca să mă mai lase zbuciumul. Intrăm uşuuurel în cameră, să nu-i trezim pe oameni — da? Mă bag la somn — ca să ştii.

— Mda…

Peste o săptămână, formaţia bătea litoralul românesc în sus şi-n jos. Într-o pauză de soare-scaldă-„Romi, nu sta cu nisipu’ pe cearşaf!”, Vali sforăia cu faţa-n sus, iar maţu-i bolborosea cu şaorma-n jos. Veta şi Manuela mai aveau câteva zile până la concediu. Gabi, tobarul, urma exemplul impresarului. Sandu, chitaristul armonic, se ştiobâlcăia în apă, cu Mike şi cu Romi. Mishu era plecat după bere. Ion stătea în picioare, purtând căştile-n urechi, şi se usca la soare, cu faţa aia a lui suferindo-melancolică, vizibil rodnică în procurarea de gagici, pe care martorii i-o cunoşteau de când lumea: involuntară în anii statuisto-mochetişti, apoi minuţioasă după ce Johnny o conştientizase. Emilia stătea lungită pe şezlong, cu o tonă de cremă pe corp şi cu o revistă pe cap.

— Deci, zi, samsar, îl înghionti ea cu degetul mare de la picior, fără a-şi descoperi faţa: cum stăm cu producţia de pretexte la hectar?

— Sforrr…

— Mă, tu dormi?

— Sforrr…

— Alo!… „Vor der Kaserne, vor dem großen Tor”…^^^ începu ea să cânte.

— Mmm… Piloate… dorm — lasă-mă-n pace!

— Pilotu’ e-n apă — aici, e turnu’ de control, râse oceanografa.

— Ce e, Emilia?

— Ziceai că-mi spui.

— Mmmh… gemu Busuioc, deranjat. Semeni c-o mătuşă de-ale mele — e bine? Nu pot să fac abstracţie de-aşa ceva, oricât aş încerca. Vreau să dorm — noapte bună, se smuci el pe partea cealaltă, nemaiapucând să vadă şezlongul ce se răsturna pe-o parte, cu tot cu nemţoaică, umplând-o de nisip. Plaja de-aia e plajă — să dormi, fu ultimul lui mormăit înainte ca propriul cinematograf să-şi înceapă proiecţiile.

În fond, la fiecare întâlnire cu dr. Emilia Zugschnauze, destinul îi servea lui Vali Busuioc lecţia că există şi iubire frăţească a unui bărbat pentru o femeie şi, mai mult decât atât, îl învăţa să nu râvnească la partenera unui prieten, chiar dacă ea şi-o cerea. Cerutul, însă, urma să se estompeze în ultimii ani de căsnicie a soţilor Bercea şi Zugschnauze, atunci când oceanografa era din ce în ce mai des plecată pe mări şi oceane, în vapoare şi batiscafuri, atât în regiuni paşnice, cât şi în zone de război, sub pretextul unor studii despre viaţa acvatică şi, mai ales, despre impactul luptelor asupra vietăţilor de sub ape. Tot sub ape şi-a găsit sfârşitul, sub forma unei torpile bine ţintite spre batiscaful ce o purta în burta lui, dar asta este deja altă poveste.

____________________________________________________________________________________________

* Bot de tren (germană).

** „— Cum aşa? — Aşa, încât poţi lesne să-ţi închipui, că dumneavoastră… — Că tu. — … că tu foarte… — Cum aş putea să formulez cel mai bine? Că tu eşti ucigător de inteligentă. Doamne… ce mai… cum se spune la (…) — Exact. Ce mai mahmureală…” (germană).

*** „Tovarăşe Tito, vă jurăm” (sârbă).

^ într-adevăr (germană).

^^ fiul cel mai mic al lui William Tell, în legendă legat de copac.

^^^ „În faţa cazărmii, în faţa porţii celei mari” (germană) — primul vers din cântecul „Lili Marlene”, înregistrat şi făcut celebru de către cântăreaţa germană Lale Andersen în 1939, piesa rămânând cunoscută până în zilele noastre, mai ales datorită faptului că, în timpul celei de-A Doua Conflagraţii Mondiale, a fost populară în ambele tabere, în diverse traduceri. A făcut parte din coloana sonoră a filmului „Underground” (1995), regizat de Emir Kusturica.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s