Cum a cerut-o în căsătorie un pilot pe o soprană

Dacă aţi fost vreodată curioşi despre cum i-a suflat-o Mike pe Marghioala lui Ion şi nu m-aţi întrebat, nu-i nimic: vă spun şi singur. Zic doar „lui Ion”, nu şi „lui Vali”, întrucât impresarul şi-a dat repede seama ce se întâmpla, atunci când clăparul a fost la o smucitură de braţ distanţă de a băga cuţitul în el. Smucitură de braţ mishutheprinciar, după cum s-a văzut. Dacă v-aş povesti cum a cerut-o Mike în căsătorie pe Marghioala, nu m-aţi crede. Sau, cel puţin, cel dintâi impuls ar fi să daţi buzna la Nazarov, ca să-l întrebaţi dacă întocmai s-au întâmplat lucrurile. Dar, din păcate, nici măcar acum, în al doilea secol din mileniul al treilea („treti-mileniul”, cum l-ar numi paseiştii), nici măcar acum, zic, nu se găseşte om care să ştie ce s-a ales de Mihail-Cristian după dispariţia lui deasupra Siberiei, în avion.

Vali, după cum spuneam, şi-a dat repede seama că nu merită să destrami bunătate de formaţie pentru nimic în lume, necum pentru bunătate de fată. Deci, în ziua imediat următoare gândului cel necurat al lui Ionelio de a băga cuţitu-n Psihedelic, acesta a convocat o şedinţă a formaţiei, cu tot cu soprana, şi a concediat-o. Rockerii ceilalţi, laolaltă cu ea, au făcut ochii cât altimetrele lui Mike, dar, văzând figura spăsită a Noxului şi meclozitatea ştiutor-resemnată a Printzului, au înţeles că puroiul se spărsese şi că nu avea tocmai un gust bun. De aceea, nu a mârâit nimeni: Maria s-a întors la Timişoara, Romi şi Ion au reînceput să compună, iar Vali şi-a văzut mai departe de textele şi de contractele lui. În toamna aceluiaşi an, când sărbătoreau un an de Mike, textierul a cunoscut-o pe Veta, iar trei ani mai târziu, Clapeş avea s-o cunoască pe Castela Bălă, la sfârşitul vacanţei de iarnă. Lucrurile reintrau în normal…

Şi în normal au stat până în mai, în acelaşi an (anul Ion-Castela), atunci când martorii s-au pomenit cu Mikey că nici una, nici alta, îi invită la nuntă. Mireasa ştiţi deja cine era şi, probabil, vă amintiţi şi reacţia „dipolului” Ionescu-Busuioc: au început să râdă ca apucaţii, arătându-se unul pe altul: „Băăă… ce proşti am fost…”

Însă este interesant de văzut ce a făcut, în toţi aceşti ani, un martor oarecare din grupul Baader-Meinhof… ăsta… statuisto-mochetist.

După cum am spus, este vorba despre un martor oarecare, adică oare care să fi fost acel martor tuns scurt, cu pantaloni de camuflaj şi cu privire de „Achtung!”, care bătea străzile Timişoarei în lung şi-n lat, la braţ cu o blondă ochelaristă, cu figură de tocilară, dar al cărei gâtlej nu avea astâmpăr, sub ghesul diverselor arii?

Era o frumuseţe să-l vezi pe Nazarov prin Timişoara: abia sosit de la aeroport, în uniforma lui de pilot civil, cu cozorocul uşor tras pe ochi, pentru discreţie, păşea ca un cowboy proaspăt ieşit dintr-un duel pe care îl câştigase, da’ biniiiiiişor, aşa, ca şi cum i-ar fi spus lumii întregi: „Uite, vezi? Tot pe vârf… pe vârf… pe vârf… Num-aşa… Ah! Să bagi boala-n cotorbiţe… Mmmhm! Smooth operator… Yes, sir!…”

Eeei, dar fata la care mergea el acum nu era deloc cotoarbă. Singura ei meteahnă era gămănia. Mânca fiinţa aia cât kerosenul din patru reactoare pe ruta Londra-Manilla. De-asta se şi zgârcea la orice altceva: locuia într-o garsonieră, nu ieşea din casă decât pentru repetiţii, concerte şi Mike şi o vedeai luni la rândul cu aceleaşi ţoale.

Dar când pe ecranul telefonului apărea „Mike Nazarov apelează”, cosmeticiana se pomenea cu soprana intrând vijelios, ca în wagnerianul „Zbor al Valkyriei”:

– Jeni!…

– Stai, tu, Maria… şezi blând. Tocmai ce mi-am terminat coafura – vrei s-o spulberi?

– Vine „eins-zwei-drei”-u’ meu. Eins-zwei-drei să mă faci, te rog!

– D-apăi, ai puţină răbdare…

– Am. Am. Foarte multă am. La kilogram. I-auzi cum plouă cu răbdare – şi începea să bată darabana pe mânerul fotoliului. A-a-a-aaammm… făcea apoi trecerea către o arie de-ale ei, moment în care ochii tuturor cumetrelor de pe scaune făceau stânga-mprejur către ea.

– Tulai, Doamne, că frumos mai cânţi, copilă… Dară cum se cheamă?

– „Regina nopţii”, din „Flautul fermecat”… De Mozart, adăuga ea, văzând că nedumerirea nu pierea de pe figurile coafezelor. Abia atunci începeau ele să ridice încet din cap, în semn de „ahaaa…”. Mai daţi şi dumneavoastră pe la operă, că nu strică, simţea Marghioala nevoia unui sarcasm, atenuat, totuşi, cu un zâmbet graţios, dar care, cu toate acestea, nu îşi părăsea semeţia, ca un „En garde!” strigat de Mishu pe când făcea scrimă.

La nici zece minute după ce ultimul por al feţei i se îneca în pudră, Maria Balc-Stegaru se pomenea cu alt semn de la Mihail-Cristian Nazarov – de data aceasta, scris: „Aterizai. Ajung în 1/2 h.”

Iniţial, Marghioala n-a avut nici o treabă cu Mike: au fost colegi de formaţie şi atât. L-a văzut pe Radu Madagan luându-şi bassul şi plecând spre Timişoara, apoi, două săptămâni mai târziu, era de faţă atunci când, în bocanci, pantaloni de camuflaj şi tricou cu Slayer băgat în ei, încins cu o curea a cărei cataramă îşi strălucea cu fală cel mai nou model de avion F dat publicităţii, şi-a făcut intrarea Mihail Nazarov. Era un aprilie timid – abia se topiseră zăpezile –, dar Mikey se purta la mânecă scurtă, ca să se dea el ciumeg atât cu rezistenţa la frig, cât şi cu muşchiul pe care îl lucrase în sălile de forţă ale Aviaţiei Române, dar şi mai înainte, în cele amenajate prin hrubele Craiovei. Mic şi mai degrabă impetuos decât iute, pilotului încă militar îi lipseau doar două capete pe verticală până la atributul de “palicar”. Dealtfel, contrastul dintre înălţime şi tumult îl făcuse pe Ion, mai demult, în anii statuisto-mochetişti, să îi dăscălească pe martori, cu Nazarov de faţă:

– Băî!… Nu mai râdeţi, mă, de Mike că e doi la metru, că nu e-aşa… E unu’ la un metru şi-o flegmă… în sus.

Mike era atunci pe felie cu o tipă, Alexandra, poreclită, nu se ştie de ce, Walexandra. Martoriţa era specială nu prin cele două palme cu care se înfăţişa mai înaltă decât bassistul (fiindcă nu era nici prima, nici ultima prietenă care favoriza eternele glume cu scara, cu tracţiunile la tigaia aşezată pe capul fetei sau cu nemaistatul în genunchi în faţa ei), ci prin râsul său ca o avalanşă de sughiţuri, mină de aur pentru Vali The Psychedelic, cu bancurile, şi Johnny The Nox, cu pantomimele fără perdea. Care Johnny The Nox a şi fost protagonistul scenei ce a urmat după “metrul şi flegma” despre Mike. Nazarov s-a ridicat de lângă Walexandra, pe care o vrăjise până atunci cu citate în sol major din Bob Dylan, i-a înmânat chitara, apoi i s-a adresat Clăpăugului:

– Ioane, bine că-mi aduseşi aminte: tu ştii ce e ăla un “one-inch punch”?

– Nu.

– Ia fii atent, decolă atunci viitorul pilot de pe soclul statuiţei.

Veni drept în faţa clăparului şi îi ochi plexul. Dându-şi braţul drept cu doi-trei centimetri înapoi, îl slobozi apoi taman în furca Noxului,  făcându-l să se dea de-a berbeleacul, cu spatele, în gardul viu care de atâtea ori îi primise printre crenguţele lui când pe Ion, când pe Mishu, când pe Vali, cu tot cu purceaua de Cola de doi litri jumate, fapt ce determina apariţia unei picturi rupestre pe bluzonul textierului şi a unei urme de bocanc pe fundul clăparului.

Marghioala, aşadar, când l-a văzut pe Mike în camuflaj şi cu aerul lui de “10-4. We’re gonna kick ass and take names”, mai că n-a pufnit în râs, imaginându-şi pe fruntea nou-sositului o etichetă cu litere de-o şchioapă: “SOLDĂŢOI”. Atât şi nimic mai mult. Maria îl ştia, dealtfel, din anii de martorie: milităros, dar şi sentimental, fiind în stare să ofteze o lună încheiată după cine ştie ce parapantă care nu i se deschisese, Mike cântase un an bun împreună cu Alexandru Brânzan în tot felul de formaţii grindcore din Craiova, făcând să se cutremure pereţii speluncilor de notele bassului şi de grohăiturile lui Alex, viitor medic legist. Trupele acestea, ca multe trupe de adolescenţi, apăreau şi dispăreau la fel de repede precum alunecau chipsurile pe beregata lui Ion, dar puteai să le afli hramul dacă îţi dădeai seama că singurii doi membri constanţi le erau Nazarov şi Brânzan. Cele douăsprezece luni de glorie ale celor două locomotive ale grindcore-ului craiovean s-au încheiat… mediatic. Mai întâi, trebuie spus că toate, dar toate cele şapte formaţii pe care le înfiinţaseră purtau nume diametral opuse urării de “poftă bună”, în buna tradiţie a neamului grindcore, iar aceasta, a opta, nu făcea excepţie. Încheind perioadele în care cântaseră cu unii sub denumirea de “The Hominid Spaghetti Vortex”, iar cu alţii sub titulatura de “The Great Dickensian Expectorations”, cei doi roacheri s-au gândit să fie ceva mai veseli, aşa că şi-au botezat noua grohologie vocal-instrumentală cu numele de “The Tranny Granny Experience”, după o tămâioasă idee de-ale lui Mike. Dar şi bunica cea nuştiucum a avut un sfârşit, care, totodată, a reprezentat capătul efervescenţei bolborositoare a lui Alexandru Brânzan în Craiova. Oricum: el intra în clasa a XII-a, Mike pleca la Braşov, la Academie… se termina hăhăiala.

Toată treaba s-a petrecut, deci, mediatic. În februarie 2008, chiar în ziua în care cei doi martori aniversau un an de căsătorie artistică (“Cine e, bă, fomeia? Brânzan cre’ că e, că el dă cu gura”, cugetase Ion), în ziua aceea, după cum spuneam, formaţia din momentul respectiv, cea cu nume gerontic, era invitată la un post de televiziune local, pentru o emisiune cu roacheri mai mult sau mai puţin spălaţi. Eeei, dar trupa de acum părea dată afară în şuturi de la o audiţie pentru circ: Mike şedea crispat, în bocanci, camuflaj şi tricou, cu o privire de “Unde e? Unde e, să-i dau în bot?”; Alex, tot în camuflaj, de aceeaşi culoare ca Mike, dar la jachetă, nu la pantaloni – aceştia erau scurţi până imediat sub genunchi, ca să se vadă, în toată splendoarea lor, tatuajele provizorii desenate de către Ion; laolaltă cu ei, se găseau în platou două figuri şterse cu guma de la creion, doi băieţi care, după acest moment, aveau să mai apară pe ecran poate doar tangenţial, în timp ce camerele de luat vederi de la vreun concert îşi plimbau obiectivele peste public, ori în timp ce aceleaşi camere treceau în revistă oamenii rămaşi pe plajă după concert, oameni pe care răsăritul îi întâmpina după ce, vorba neamţului, “priviseră prea adânc în pahar”, aşa încât tractoriştii care nivelau plajele mai aveau puţin şi îi prindeau între dinţii greblelor. Astfel se prezentau cei doi tineri din studio: unul beat mort, care mai că nu aburea lentilele camerelor de emisie cu răsuflarea lui, purtând pe figură o expresie de poet ros de molii înainte de publicare şi care, în răstimpuri, nu făcea altceva decât să exclame “dop!”, tresărind şi pocnindu-şi gura cu degetul pe interiorul obrazului, iar celălalt cu meclozitatea şi gesturile tipice ale unui nea Gheorghe surprins de telereporteri în faţa cârciumii şi încercând să pară cât mai doct, accentuându-şi (de fapt, reanimându-şi) ideile prin cât mai multe mişcări ale mâinilor şi ale capului, în timp ce îi reveneau frecvent expresii precum “cum s-ar zice…” şi “deh… ca tot omu’…”.

Brânzan şi Nazarov nu au observat penibilitatea anturajului – ei se aflau în perioada aceea în care, dacă ştiai şase acorduri, erai jupân, iar de cunoşteai zece, atunci deja se uitau la tine pe toate feţele, după aripi şi aureolă – nici măcar atunci când gazda emisiunii (un rocker optzecist local, eşuat în mâlul unei înţelepciuni de veteran care făcuse războiul la manutanţă), în urma unui vizibil şir de laude ironice, a conchis:

– Iată, aşadar, stimaţi telespectatori, că rockul craiovean musteşte de tinere speranţe.

Cei doi nu au sesizat ridicolul situaţiei decât patru luni mai târziu, în pragul bacalaureatului, atunci când Mike, înţelepţit, i-a deschis ochii fostului coleg de bolboroseli. Noroc cu tatăl viitorului soldăţoi al aerului, care i-a interzis înhăitarea cu astfel de oameni, căci, altfel, grotescul ar fi continuat, iar Grinderu’ – care, în seara aceea scăpase de la o bătută cu cureaua doar datorită lipsei de telespectatori în familie –, altminteri, ar fi luat-o caldă. Caldă şi aburindă, de l-ar fi confundat lumea nu cu zebra, ci de-a dreptul cu efectul de difracţie.

Dar astea se întâmplaseră odinioară… Erau acum aşa de departe, încât Marghioala nu îşi putu stăpâni un zâmbet mai degrabă amuzat decât de melancolie: Pilotu’ chiar era băiat valabil – nu şi-o lua după cap de la ta-su decât atunci când îl stresa prea tare pentru ghiozdane noi în locul celor profanate de către puţopalmiştii săi colegi de clasă, care scriau nume de manelişti alături de ori chiar peste numele de rockeri pe care Mihail-Cristian le picta pe ghiozdan, dar care colegi erau suficient de abili pentru a nu se lăsa descoperiţi. În rest, tatăl lui Mike era un Mike cu treizeci şi trei de ani mai bătrân. Singur părul cărunţit îl dădea, cât de cât, de gol: dacă ar fi fost chel, Mihail-senior (fără Cristian, de data asta) nu s-ar fi deosebit prea tare de junior: aceeaşi privire de „metal up your ass!”, aceeaşi milităroşenie, dar şi aceeaşi tandreţe siropoasă. Cel puţin, cu băiatul lui – doar atât au apucat martorii să vadă atunci, în vara anului 2009, când părintele a stat cu viitorul locotenent de aviaţie toate cele patru ore câte a întârziat trenul către Cheile Buţii: trei de sosire în Craiova şi încă una de pornire. Marghioala nu fusese atunci cu ei – pe vremea aceea, ea terminase clasa a XI-a şi se pregătea accelerat pentru Conservatorul din Timişoara. Toată povestea, cu întârzierea trenului şi cu Vali căzut în canal, viitoarea soprană de la Ion o ştia.

Înainte de a fi colegi în proaspăt botezatul Jeg Tzappeshlitz, Maria îl cunoştea pe Mike absolut tangenţial, de la Statuie şi Mocheta. Preafericitu’ nu îi atrăsese atenţia decât prin ghiozdanele sale pictate şi prin lungile luni de jelanie după Walexandra – în rest, „pace, voie-bună şi şaorma”, după cum zâmbea Vali, râgâind a sos de usturoi către şunci de clăpăroi şi luându-şi, în consecinţă, o trântă pogoistică în gărduţul viu.

Maria, deci, îl cunoştea pe Mihai Nazarov numai în treacăt şi avea despre el o părere politicoasă, dar rece, ca un tratat de neagresiune. Şi tot în treacăt s-a pomenit cu un apel pierdut pe telefon, de la el, în timp ce ea avea concert. Că să vezi, că nuştiu ce… tocmai renunţase la aviaţia militară, se angajase în cea civilă, iar acum avea drum prin Timişoara. Nici unul dintre ei nu se gândea la ceva neobişnuit – se întâlneau ca simpli foşti colegi de trupă, să facă schimb de bârfe… Din primul moment, Mikey şi-a dat seama că femeia suferea de singurătate, pe care nu şi-o alina decât cu telenovele şi, o dată pe lună, cu câte un roman siropos. Pilotul, cu nasul… ăsta… radarul său fin, s-a gândit că optima cale de a o vrăji era aceea de a poza şi el în lup singuratic. Ceea ce a şi început să facă: poveşti brodate cu oftaturi despre lungile lui curse transoceanice, în care tăcerea prindea crustă, sub forma bâzâitului continuu al copilotului flecar… răceala – chipurile – tot mai pronunţată dintre membrii trupei… până când Maria, înduioşată, l-a apucat de mână:

– Auzi, Mikey? Nu te muţi tu-n Timişoara? Ăia de-acolo nu te merită. În plus, nu putem fi toată viaţa rockeri bezmetici, nu?

– Adevărat… recunoscu Preafericitu’ cu cel mai fermecător zâmbet de care era în stare fosta lui unitate militară.

Şi, de atunci încolo, Nazarov o tot alimenta cu ştiri negative la adresa Ionului de Noxiu şi a celuilalt gras, pletos şi bărbos, până când, într-o zi, soprana s-a pomenit cu bassistul:

– Vrei să te fac un zbor peste Craiova?

– Mai întrebi??? îi sări ea de gât, pupându-l cu focul unui ketchup extrem de picant – de-ălea mexicane, în sticluţe mici. Da’ cu ce?

– Eee, asta-i acu’… Cu un avion de-ălea mici, de planorism. PZL-104 Wilga.

Într-o săptămână, cei doi erau la Craiova. Craiova, Doam-neee!… Imensa marmită în care fierbeau şi se amestecau visurile martoriceşti… Ale lor fierseseră deja şi se prinseseră în tăvăliş unele cu altele, dar cine putea spune dacă nu cumva, în acele momente, altă generaţie de roacheri îşi gătea tocana? Pe câmpul dintre Craiova şi Pieleşti, se odihnea un sclipitor avion de agrement, proaspăt vopsit – atât de proaspăt, încât nările Mariei începură să cânte: „Quand tu chantes, je chante avec toi, liberté!”.

– Hai, Maria: hopa, su-u-us! Îăh! afectă Mike un scremut, chipurile sub greutatea femeii.

În sfârşit, se văzură sus. Şi sus, în cabină, dar şi sus, deasupra Craiovei.

– Uite, vezi? Acolo, e cartieru’ Psihedelicului…

– Şi-al Printzului!

– Şi-al Printzului, da… Ăsta e Spitalul 1 – a vrut Vali s-o aduc-aici pe Veta, da’ i-a zis Mishu: „N-are Craiova faţă de Veta!”… Uite, aici, sub noi, este Grădina Botanică, îi arăta el. Lângă ea, în blocurile-ălea-turn, locuia Ion când era mic.

– Da… îngâna Marghioala, cu ochii unui copil care descoperă cinematograful.

– Acu’, ţin-te bine, că urcăm, ca să nu ne-afume furnalele Işalniţei. Una-două-trei şiii! trase pilotul de manşă.

– Îîîu!

– Oai, să mor…

– Ce?

–…

– CE???

– Nu mai pot să ţin manşa!!!

– Cum nu mai poţi s-o ţii??? Că eu o văd la tine-n mână!

– E moartă: uite! Şi Mikey o bălăngăni ca pe o manetă de maşină la punctul mort, făcând să se cutremure crunt avionul.

– AAAAAA!!! Păi, şi ce facem???

– Urcăm!

– Până când???

– Până… Dar aeroplanul se opri.

– Oah… răsuflă soprana, uşurată. Ce facem, Mikeeeeeeyyyyyy? izbucni ea în clipa următoare.

– Se pare că ne prăbuşim!

– CEEEEEE??? Sfinte Dumnezeule, Sfinte tare, Sfinte făr’ de moarte, miluieşte-ne pre nooooooi!… Băăăăăă!… Fă ceva, Nazaroaveeeeee!…

– Stai! Stai, că fac! Mai bine fă-ţi tu rugăciunea coló, că nu se ştie dacă…

Dar Maria nu-l mai auzea, prin hăţişul de rugăciuni şi de cruci.

– Şi ştii de ce-mi pare rău?

– DE CE???

– Că n-apucai să te-ntreb…

– CE SĂ MĂ-NTREBI???

– … dacă vrei să fii soţia mea! urlă bassistul, cu un ochi la ea şi cu celălalt la pământul pe care cadavrele lor urma să-l îngraşe.

– Da, da’ nu mai are nici un roooooost!…

Tocmai când solul era la o distanţă de „îu, Doamne, ia-mă!”, avionul îi redeveni paralel. Mike trăsese de manşă din nou. Bordul încetă să îşi dea ochii peste cap. Maria leşină. Mike era şi el să leşine, dar de râs.

De bine, de rău, aterizară. Nazarov o aşeză pe soprană cât mai comod, ca să se trezească lin.

– Tu vorbişi serios? fu prima lui întrebare atunci când ea făcu ochi.

– Când?… Aaa! ţâşni ea în capul oaselor, încingând obrajii pilotăreşti cu două palme. Lasă-mă-n pace! se-ntoarse femeia pe-o parte, făcând pe bosumflata. Da – normal că da! izbucni înapoi spre Mihail-Cristian, nemaiputându-şi înfrâna zâmbetul.

La o săptămână după aceste fibrilaţii, invitaţiile împânzeau camerele oamenilor cu miros de ananas. Invitaţiile, adică, nu oamenii. Oamenii aveau miros de ce puteau şi ei: de Nox, de Printz, de Psihedelic…

Anunțuri

Un gând despre „Cum a cerut-o în căsătorie un pilot pe o soprană”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s