Naşterea şi cartierul lui Mishu The Prince

Mihai-Emilian Bercea era deosebit printre martori, în special, şi printre rockerii craioveni, în general, nu doar pentru voce (cu care mătura patru octave de nu rămânea fir de praf pe ele), ci şi pentru povestea lui, pe care nu o cunoşteau complet decât doi oameni: Johnny şi Vali.

Auzindu-şi gongul de început pe 4 august 1989, la exact 296 de ani de la prima papilă gustativă înfiorată de şampanie, istoria lui Mishu The Prince se prezenta la fel de spumantă şi, pe alocuri, chiar explozivă, precum licoarea cu care martorii îl udau pe vocalist pe scenă, la aniversările berciene, din capul său hendricesc până în picioarele neastâmpărate, obişnuite să sară în lături la cea mai mică ameninţare, pentru ca, în clipa următoare, să se posteze cu aplomb în faţa adversarului, parcă prevenindu-l: „Vezi linia asta a vârfurilor? Te ia mama lu’ proces-verbal dacă treci de ea!”

Stelu’ Întunerecului a văzut lumina… becului din tavan pe o caniculă… spaima freonului, nu alta! Cea din urmă vară a ultimului regim cu adevărat românesc din secolul XX moleşea tot ce întâlnea în cale, făcându-l maleabil în mâinile cui se gândea să-l pună la murat pentru iarnă…

Pe o astfel de vreme, deci, a ieşit din uter robul lui Dumnezeu Mihai-Emilian Bercea, care, peste nişte ogoare de ani, avea să devină stăpânul scenei româneşti de rock şi unul dintre heralzii de seamă ai celei mondiale.

Aşa cum unii cred că firea omului se vădeşte din primele lui gesturi ori cuvinte, la fel de bine puteau ei să susţină, văzându-l pe Făt-Mishos, că firea omului se poate citi din primele secunde ale vieţii extrauterine. Astfel, viitorul Pârtz al Întunerecului (deocamdată, o simplă balonare), imediat cum a ieşit de unde, peste decenii, aveau să îl bage, la nivel discursiv, adversarii şi diverşi invidioşi, el nu a plâns, nu s-a zbătut… nimic. A privit doar în jur, curios şi tăcut, apoi, aşa, cu capul în jos şi cu picioarele în mâna medicului, precum se afla, a ridicat uşor din umeri, ca şi cum ar fi vrut să zică „LOL. Mişto. Martorie.”. Aici, teoreticienii de seamă ai comunicării nonverbale, deşi sunt de acord că ridicatul din umeri este înnăscut şi are rol de autoliniştire, în ziua de 4 august 1989, cu o stupoare plină de „Evrika!”, ei ar fi observat nuanţa autodegrevantă a gestului mishutheprinciar: „N-am! Ce să vă fac eu? N-am cu ce să vă ajut!”. Iar cel care a spus că firea omului se vede încă din faşă s-ar fi corectat: „încă din placentă”. Pasămite, aşa cum chelia lui Mihail Gorbaciov semăna cu o parte din Rusia, aidoma placenta lui Mihai Bercea purta nişte însemne ce semănau cu o succesiune microfon-chitară-tobă-orgă. Sau, cel puţin, aşa trebuie să fim de părere dacă e să-l dăm… crezărilor pe medic şi să facem abstracţie de faptul că, imediat după ’89, a fost concediat pentru consum de droguri.

Dacă Dumnezeu ar fi pus simultaneitatea să îi scoată de la dospit deopotrivă pe Mishu The Prince şi pe Johnny The Nox, ginecologul ar fi putut spune, cu mâna pe… Hai, gata! Fiţi cuminţi. Cu mâna pe inimă. Ar fi putut spune cu mâna pe inimă că, în timp ce Plodu’ se uita primprejur, avea o expresie de parcă ar fi vrut să ridice voroavă către Ioan-Alexandru Ionescu: „Ioane, ia dă-ncoa biberonu-ăla; nu-l ţine numa’ pentru tine – LOL. Că şi-aşa nu sugi din el acu’ – văd că te-apucaşi să baţi „We Will Rock You” în peretele pătuţului.”. Totuşi, Dumnezeu a pus simultaneitatea să facă altceva: să îi plaseze, în acelaşi cartier al Craiovei – Lascăr Catargiu – pe doi dintre cei mai influenţi rockeri din prima jumătate a secolului al XXI-lea: Mishu The Prince şi Vali The Psychedelic. Dar i-a dat şi o doză de ironie simultaneităţii, astfel încât, deşi cei doi au fost colegi de grădiniţă şi treceau unul pe lângă celălalt pe stradă, nu s-au observat decât abia la 17 ani ai Printzului şi la 18 ani ai Psihedelicului.

Mishu The Prince s-a născut şi a crescut în Catargiu – după cum am spus –, dar nu în orice parte a cartierului, ci chiar în latura aceea dinspre mlaştini, dinspre balta Şerca, zonă destul de nou-construită (în anii ’70), drept care vocalistul şi textierul au apucat, până spre adolescenţă, vremurile când oamenii încă numeau acele coclauri „câmp” sau „câmpie”. Când erau ei mici, în cartier se găseau câte două mai din toate: două alimentare, două aprozare, două sifonării: una era „în cartier”, iar cealaltă – „în câmp”. Grădiniţa, şcoala şi dispensarul („circa”, după cum o numeau oamenii), precum şi cimitirul se întâlneau în câte un singur exemplar. Până şi biserica a ajuns, în 2005, să îşi vadă dublura, mai mare şi mai frumoasă, pe aceeaşi stradă, la nici 500 de metri de ea, într-un cartier ce nu depăşea cinci mii de suflete şi, cu maximă indulgenţă, cinci sute de creiere. Biserica cea veche, aflată în curtea cimitirului, a rămas să slujească drept lăcaş pentru prohoduri şi pomeniri. Ea, în schimb, nu mai era „în câmp”; se găsea „în vale”: pe acolo, strada cobora hotărât, dar, totuşi, nu brusc… cam ca o rampă de lansare la apă pentru bărci – bucuria bicicliştilor şi, mai rar, a rollerilor. Skateri nu pomenise cartierul – cel puţin, nu până la Mishu. De fapt, nu până să îl cunoască Mishu pe Ion.

Ca să vă faceţi cât de cât o idee despre aşezarea cartierului, gândiţi-vă în felul următor: dacă aţi trecut vreodată prin centrul Craiovei, este puţin probabil să nu fi remarcat magazinul „Mercur”, singurul cu cinci etaje din oraş, în spatele căruia se întindea zona Mocheta, locul de veşnică martorie a trilogiei trilobate (precum craniostenoza) Nox-Printz-Psihedelic. Cum stai în uşile rotitoare ale Mercurului şi priveşti spre exterior, vezi Prefectura Doljului. În faţa ei, s-a înălţat multă vreme statuia ecvestră a lui Mihai Viteazul, în legătură cu care, în 2006, pe Antonie Solomon, primarul de atunci al Craiovei, a început să îl mănânce te miri unde şi a mutat-o ceva mai încolo, în stânga Mercurului, cum stai tot în prag şi priveşti. Dar, de data aceasta, trebuia să te suceşti puţin spre stânga, fiindcă statuia era undeva mai în spate, spre strada ce trecea prin dosul Mercurului şi a bisericii „Sfânta Treime”, aceea cu statuiţa martorilor. Strada aceasta purta numele de Popa Şapcă şi trecea prin spatele Mercurului, a statuii Unificatorului, prin spatele bisericii şi al ACR-ului. Cum stai tot în uşile Mercurului, cu spatele la el şi cu faţa către Prefectură, dacă te întorceai puţin spre stânga, vedeai trecând bulevardul Alexandru Ioan Cuza, care, dintr-un gând de data asta bun al lui Antonie Solomon, se vedea închis la fiecare sfârşit de săptămână, pentru promenadă, din deal, de la Universitate, până aici, puţin mai în vale de Mercur, unde se intersecta cu strada Popa Şapcă formând un sens giratoriu, mărginit în stânga de biserică, în spate de Colegiul Naţional „Elena Cuza” şi de cofetăria „Amandina”, iar în dreapta, vizavi de biserică, sensul giratoriu era străjuit de Colegiul Naţional „Carol I”, pântecul spiritual ce i-a dat lumii rockereşti deopotrivă pe Johnny The Nox, pe Mike Nazarov şi pe Alexandru „Grinderu’ ” Brânzan. Laşi în urmă cele două licee şi biserica şi cobori pe Popa Şapcă, având în stânga terasele Mochetei şi ACR-ul, ajungi la intersecţia aceea mare de la biserica „Madona Dudu”, dar nu o ţii tot înainte decât dacă vrei să vezi Piaţa Veche şi catedrala mitropolitană „Sfântul Dumitru”, ale cărei numeroase trepte şi întărituri de pietroaie aminteau de o cetate. Prin părculeţul ei, atât sus, cât mai ales la poale, mai departe de ochii trecătorilor, se întâlneau Nelu Mierloi şi Antoaneta cea Înţepenită, înainte ca el să se hotărască a pleca la Timişoara, pentru Black Code-ul lui Costi, împreună cu ea, apoi, după cinci ani, să ia o pauză de tot atâţia, pentru Biomecatronica din Noua Zeelandă.

Dar să nu ne abatem prea tare: dacă nu ţii drumul drept, către Piaţa Veche, ci deviezi puţin spre dreapta, apucând-o pe strada Câmpia Islaz, atunci eşti pe calea cea bună: vezi, pe dreapta, biserica „Madona Dudu” (cea mai mare din oraş), pe stânga, părculeţul din faţa ei, apoi o ţii tot înainte, având pe stânga blocuri, iar pe dreapta case, până dai într-o răscruce mai mare decât cele de până acum: aceasta este Ciuperca, purtând în mijlocul ei un sens giratoriu, în al cărui miez tronase, multă vreme, o arteziană impunătoare sub formă de ciupercă ce avea pălăria răsfrântă în sus şi pe care primarul sus-amintit o scosese, în locul ei lăsând o fadă arteziană rotundă, ale cărei jeturi, întoarse spre interior şi luminate când într-o culoare, când în alta, dădeau impresia de budincă intrată, fără voia ei, într-o vopsitorie. De la „budincă” în vale, se vedea bulevardul „Ştirbei Vodă”, purtându-şi pe mijloc stâlpii vopsiţi în alb-albastru, cum îşi poartă o spinare de dinozaur plăcile cornoase, până hăt departe, la parcul „Tineretului”, de la Lunca Jiului.

Eeei, dar nu Lunca ne interesează pe noi acum, căci, până acolo, mai era ceva cale. Imediat după Ciupercă, pe dreapta, se ridica Sala Polivalentă, arsă în 1996, la reconstrucţia căreia se câcâiseră peste cincisprezece ani. Culmea tembelismului fusese apariţia, în 2006, a unei benzinării chiar lângă Sală, înspre ciuperca-arteziană, ca şi cum părculeţul care fusese mai înainte acolo consuma prea mult oxigen noaptea ori de parcă i-ar fi dat banii afară din primărie pe edili, astfel încât să se ţină de o altă reconstrucţie a Polivalentei, în caz de explozie.

Vizavi de Sala Polivalentă, adică pe partea stângă a bulevardului, se vedeau blocuri, blocurile acelea colosale ale Ciupercii, care dintotdeauna l-au făcut pe Vali The Psychedelic să se simtă cuprins de ameţeală de fiecare dată când îşi ridica privirea spre ele. De partea cealaltă a Sălii, se întindea stadionul „Ion Oblemenco”, în faţa căruia stătea omul cu acelaşi nume, turnat în beton, cu mingea la picior – singurul fotbalist român cu statuie încă din timpul vieţii, chiar dacă aceasta însemna anii ’80. După stadion şi blocuri, de o parte şi de alta, bulevardul se întindea aproape pustiu: era presărat, până către aprozar, cu vile ţigăneşti, iar cum Mishu se învăţase a face abstracţie de ţigani şi de ceea ce ţinea de ei, el vedea bulevardul neted ca în palmă…

La aprozarul de mai sus (aprozarul „din cartier”, nu cel „din câmpie”), se făcea o stradă la stânga, flancată, pe dreapta, imediat în spatele magazinului, de biserica nou-construită, mare şi albă ca volnicia unui cruciat, iar pe stânga, de staţia de taxiuri şi de zglobia staţie de autobuz, care, de-a lungul deceniilor, tot ţopăise de o parte şi de alta a intersecţiei. Aceasta era strada Siretului, strada Psihedelicului. Strada Borsec, strada Printzului, ieşea la bulevard, ca ţiparul electric la aer, la vreo cinci sute de metri mai încolo, unde se afla o altă staţie de autobuz şi unde aburii bălţii Şerca începeau să danseze mambo pe la nasul omului, în special pe la nasul omului creţ şi lolăitor.

Printzu’ şi Psihedelicu’ aveau fiecare maidanul lui pe care băteau mingea, fiece jumătate a cartierului deţinea, după cum am spus, propriile sale magazine – de-asta cei doi martori nu s-au întâlnit niciodată timp de 17 ani. Plus că în I-VIII nu au fost colegi de şcoală, iar la grădiniţă erau prea bezmetici ca să se observe.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s