Întâlnirea lui Vali cu viitoarea sa soacră

Domnul doctor Cepta s-a încrezut toată viaţa în ţinta Mirei. De aceea, acum, în ianuarie 2019, la trei luni după ce ea şi Manuela îi cunoscuseră pe martori, aceasta din urmă îi lămurea pe părinţii celei dintâi, zâmbind insinuator:

– Mi se pare mie că Mira noastră şi-a cam găsit un drăguţ…

– Da? Pe cine? încercă doamna doctor Cepta un zâmbet amabil.

– Pe un rocker…

– Doamne apără şi păzeşte! îşi făcu cruce mama Vetei, privind în sus, apoi bătu în lemn. O fi vreun satanist din ăia.

– Nuuu… E doar dus cu curca la dentist.

– Cu capra la raze, îi rânji Mira Manuelei, amândouă izbucnind în râs la amintirea focului automat de poante ale martorilor.

– Cu ce?

– Cu pluta pe conductă.

– Cum adică?

– Adică e bolund.

– Cu acte?

– Cu acte pe… formaţie.

– Păi, cum aşa?

– E impresarul lor.

Tatăl Mirei ciuli urechile.

– Al cui „lor”? continuă mama.

– Al roacherilor ălora – sunt şase muzicieni şi, cu el, şapte bezmetici.

– Măi, Manuela… oftă Laura Cepta. Ştii doar că vă iubim pe amândouă ca pe ochii din cap. Ce vă trebuie vouă rockeri, jokeri şi valeţi?

– Ziceţi mai bine „juveţi”, tanti Laura, fiindcă tipu’ îi oltean…

– Aoleo… afectă femeia o durere de inimă. Nici să nu te gândeşti! se întoarse ea către fiică, retezând aerul cu mâna.

– De ceee? întrebă Mira tremurat, abia stăpânindu-şi plânsul.

– Pentru că oltenii sunt şmecheri – nu urmăresc decât să te bage-n pat… Te fac din vorbe negustorii ăia.

– Dară… ce negustor?

– Păi, nu e impresar?

– Ba da.

– Aia e – este negustor. Bişniţar, scuipă Laura Cepta cuvântul printre dinţi.

– Mamă!…

– Nici o „mamă”!

– Îi şi textier…

– Ah! Poftim! Poet ratat cu maţ uscat! Taman de-asta duceam noi lips-acum! Fiiix de asta!

– De unde ştii că e ratat? întrebă cardiologul familiei, care, până atunci, îi făcuse în minte diverse portrete necunoscutului.

– Tu să taci! îl repezi soţia, dar, de tăcut, ea tăcu, şi asta imediat, văzând pe figura lui o privire ce prevestea un dos de palmă peste gură – numai de ruşinea fetelor se abţinea. De obicei, pleoţăiala era precedată de un „Auzi, fă, fetico? Mai tacă-te dracu’ din gură!”, însă asta numai la lehamite; la mânie, bărbatul era eliptic.

– Spune, Manuela, reluă Corneliu firul vorbei: scrie bine?

– Scrie… făcu ea cu dispreţ. Nici dracu’ nu-nţelege.

– Păi, cam ce?

– Vă spun eu, îşi înghiţi Mira lacrimile:

Se vede, se umple, se-mbină aiurea
Un cer cu pendule aprinse fulgurea,
Cu naţii de pere. Zăreşte securea
Suind pe apostol, zâmbind de-a-n-telurea.

Se lăsă o tăcere de aproape două minute, timp în care nu se auziră decât pufniturile doamnei Cepta şi darabana degetelor Manuelei pe luciul mesei. Laura se uita în tavan, nerăbdătoare să îşi reia rechizitoriul. Corneliu privea ţintă la Manuela, cătând, însă, în gol. Viitoarea geneticiană îşi rotea privirile asupra tuturor. Numai Mira şedea cu ochii în pământ, încercând să îşi mascheze puternica roşeaţă. La un moment dat, bărbatul familiei îşi aplecă în jos capul, cu o mişcare bruscă, de parcă l-ar fi pişcat ceva de picior sau ca şi cum şi-ar fi vărsat mâncare pe pantaloni. Stătu aşa vreo treizeci de secunde, apoi reveni la fel de brusc:

– Îi bun.

– Ce bun, dragă? Apostoli, securi, ceruri aprinse? Mă laşi cu ocultismele-astea?

– Nuuu – arată martiriul, valabil în orice epocă.

– Păi, şi mai clar nu putea s-o spună?

– Aşa e, interveni Manuela; mai pe-nţelesul omului. Că şi clăparul lor îl tot bate la cap: „Mai omeneşte, mai omeneşte!” Şi bateristul la fel. Da’ n-ai cu cine.

– Oameni dintr-ăştia suciţi ne trebuie nouă la bătătură?

– D-apăi, stai tu, femeie, că nu s-o măritat cu el.

– Asta mai lipsea!

– Nu e neapărat sucit, tanti Laura – atât doar că vorbeşte enorm şi mâncă şi bea pe măsură. Şi râde la propriile bancuri.

– Phuai… Să nu te mai prind cu beţivu-ăla! Auzi tu?

– Nu e beţiv… izbuti să îngâne Mira. Conduce o jumătate de zi autocarul. Le obţine contracte. Le asamblează scena…

– Singur?

– El şi sunetistul… Iar acum câteva luni, s-o reapucat de scenarii.

– Scenarii? Conspiraţii de-alea?

– De film, mamă… O terminat UNATC-u’ din Bucureşti ca a doua facultate, secţia de Scenaristică. O făcut şi masterat acolo, c-o zâs că tot n-avea ce face cu formaţia pe-atunci. Da’ asta-nainte să vină-n Cluj.

– Mda… Şi, de locuit, unde locuieşte?

– Într-un apartament cu două camere în Iris, explică Mira, rostind numele cartierului rău-famat. Stă cu clăparu’, cu vocalistu’ şi cu Mike, bassistu’, da’ Mike mai mult pe drumuri umblă, că-i pilot.

– De avion?

– Dară.

– Şi? Stă la-nghesuială cu încă trei în două camere?

– Da.

– Coate-goale…

– Lasă băiatu-n pace – e econom.

– Ce „băiat”, nenea Corneliu? Că are treizeci de ani, râse Manuela.

Laurei Cepta îi pică tencuiala.

– N-ai ce să cauţi cu pedofilu-ăl-aici! şuieră ea către fiică, moment în care pe Mira o bufni râsul:

– Pha… Aaahahahahahahahaha… Pedofil? Câţi ani am eu acum, dacă nu ţi-i cu bănat?

Râdea voios şi, în acelaşi timp, violent, ca o suplă fregată pornită în urmărirea unui submarin inamic sau ca siajul fregatei, după ce aceasta detectase, în sfârşit, poziţia iniţială a submarinului, iar acum încerca să ajungă într-un punct cât mai favorabil torpilării. Frigata cea brunetă şi sâsâită nu fu nevoită să apese nici un buton roşu – trupe ale ONU se iviră la orizont:

– Auzi, ştii ce, Laura? Până nu-l vedem, degeaba parlamentăm. Mira, invită-l pe-aici, ca să-l cunoaştem şi noi.

– Eee… Lăsaţi, nenea Corneliu, că doară nu-l ia Mira de bărbat…

– Lasă tu – nu vezi că-i face zile fripte fetei? Pe când aşa, avem ocazia să-l dăm prin strecurătoare. Fiindcă, după câte văd, ceaiul a fiert deja, nu?

–… ridică Mira din umeri, evaziv, plecându-şi ochii. Ochii mamei, în schimb, scăpărară scântei:

– Nu care cumva să fi făcut vreo prostie, că nu mai calci pe-aici! Te duci cu el unde-ăi şti!

– Nu! se scutură Mira ca de un praf căzut pe creştetul ei la cutremurarea unei mine.

– Lăsaţi, tanti Laura, că nu de asta duce el lipsă – are el tuturigile lui pe-acolo, prin concerte.

– Nu are, no…

– Nu mai are. Ce mi-a povestit mie Romi…

– Cine?

– Chitaristul lor principal.

Mira rânji diabolic către guraliva sa prietenă, în semn de „te am la mână în faţa părinţilor tăi, la Deva”. Cărora, bineînţeles, putea în orice clipă să le povestească despre aventura Manuelei cu Romulus-Anton. Manuela observă şi nu mai aduse discuţia despre impresar. Rămase vorba ca Mira să-l aducă pe-acolo. De cină, oricum, se alesese praful.

O lună mai târziu, casa „doctor” Cepta (cum adăuga Corheliu când era luat în goarnă şi când se găsea la afeliu de orice grijă), casa natală a Mirei, zic, sclipea, aranjată la marea meserie, în cel mai mic amănunt. Doamna doctor Cepta se îmbrăcase cât mai ţeapăn posibil (mai avea puţin şi îşi punea corset, crinolină şi guler elisabetan), dar domnul doctor Cepta oscilase ca acul seismografului între convenţionalul costum cu vestă şi cravată, pe de o parte, şi casnicii blugi cu pulovăr. În cele din urmă, trăsese pe el nişte pantaloni albi de doc şi un transhumanţial de lung bluzon, la fel de alb.

În sfârşit… Vali ajunse în faţa casei cu zece minute mai devreme, încărcat de cadouri: câte un împovărător de mare buchet de flori pentru mamă, pentru fiică şi pentru Manuela, precum şi alte nenumărate daruri, aduse de Mike de prin străinătăţurile lui, conform unei amănunţite liste de cumpărături a impresarului, cumpărături care pe acesta din urmă îl uscaseră binişor la buzunar. Veta îl avertizase că avea să vină şi Manuela, aşa că Lynx Holloway o inclusese pe acea listă şi pe antipatica sa „cumnată”.

Acum, acelaşi Lynx se plimba în sus şi în jos prin faţa curţii familiei Cepta. Era februarie 2019. Nu chiar 22 (ziua lui Mike), dar nici mult nu rămăsese, aşa încât impresarul se gândea la un loc pentru cea de-a treizecea aniversare a bassistului, aruncând, în răstimpuri, priviri către cer, unde spera să vadă luminile pilotului (acum, civil) în cursa Istanbul-Cluj-Napoca. „Chestiunea orientală, Piloate… hehehe… la tine. La mine, este chestiunea neurală. Nevralgică, chiar.”

Aşa cum Veta şi-a găsit în Manuela sora refuzată de probabilistica genetică, tot astfel Vali şi Mike se aveau ca fraţii, întrucât erau cei mai de cuvânt oameni din toată formaţia aia martoricească (incluzându-i aici şi pe inginerii de sunet şi de lumini, pe scenografi, pe costumieri, pe simplii copii de drum şi chiar pe tangenţialele „fetiţe”, cunoscute mai ales sub denumirea de „groupies”). De aceea, atunci când Manuela s-a măritat cu Mike, cei patru au văzut împlinindu-se pătratul cu diagonale cumnăţeşti.

Dar în februarie 2019, pe strada unde locuia familia Cepta, textierul era singur, făcând paşi încolo şi încoace pe trotuar, într-o plictiseală nervoasă, după ce renunţase la a îi căuta pilotului un loc de chiolhăneală aniversară. Era un februarie ce ţinea cu dinţii de ninsoare ca nemţii de Berlin în ’45. „Phaaa… ce fulguieşte – să n-am ambiţii… Ce-ar merge un duel pe-o vreme ca asta…” „LOL. Cu săbii sau cu pistoale?” îl auzi Psihedelicul pe Pârtz, tot în mintea lui. „Cu ce vrei tu, Mishule. E-o vreme de dueluri, e-o vreme de… Bă, e frig – ce să fie?” „Bere la gheaţă, Psihedeliceeeeee…” „Gheaţă – exact. I-auzi… Băi, Stelule, da’ te stafideşte rău de tot frigu-ăsta. I-auzi, ia:”

E-o vreme de dueluri, e-o vreme de parnase,
De zboruri filiforme în do, mi, sol şi do,
E-o vreme când Brâncuşi stă-n stindarde-ntregi de oase,
Dar duhul, lenevosul, se-ncinge-n chimono.

„UAU!” „Exact: UAU! Ce titlu să-i…”

Ţâr! Ţâr! Ţâr! Alarma telefonului, programată pentru două minute înainte de fix, începu să sune ca o trâmbiţă de Apoi. Adică de „apoi, Psihedelicu’ se urni din loc”.

Zbârnâitul de două secunde al soneriei de la poartă iscă, în sufragerie, pe figura viitoarei soacre, un clocot de expresii: pornind de la mirare şi terminând cu canibalism, trecând prin aceea de „război al lumilor”, doamna Cepta sări de pe scaun, mânată de acelaşi impuls care, de veacuri, scosese lumea în stradă, la revoluţii, răscoale ori simple greve, indiferent dacă ele izbândiseră sau nu, pe termen scurt, mediu ori lung.

Un rocker în neamul lor!… Cine s-ar fi gândit? Nu doar un rocker, ci de-a dreptul un „activist”, un…

În faţa uşii, stătea Vali The Psychedelic, cu pletele strânse în coadă, cu barba, ca de obicei, atent rasă pe fălci şi lăsată doar ca o insulă, în jurul gurii, mai gras decât în epoca Statuie-Mocheta, dar la fel de jovial şi pe măsură de roşu în obraji, efect Joule al curentului ce veşnic îl străbătea şi care, pe zi ce trecea, îl făcea să conştientizeze că, oricare ar fi x aparţinând mulţimii A, unde A={o|o=om}, există unic Δ, unde Δ=Dumnezeu, individual asumat, care îl alesese ca să lase ceva în urma lui, să nu trăiască, adică, degeaba.

– Sărut mâinile! Valentin Busuioc, se prezentă Texteş, jovial, apucându-i mâna, pe care i-o strânse bărbăteşte, fără să i-o sărute, lucru de care interlocutoarea nu avu timp să se mire ori să fie jignită, întrucât, printr-o promptitudine deprinsă la Urgenţe, îi răspunse cu aceeaşi strângere:

– Bună seara. Doctor Laura Cepta. Cu ce vă pot ajuta?

Îngropându-şi râsul sub o tuse prefăcută, Lynx Holloway îi replică:

– Sunt Valentin Busuioc, doamnă. Am fost invitat la dumneavoastră în această seară.

– Aaa, da… făcu medicul dermatolog din faţa lui. Mira, cel puţin, vă aşteaptă.

Impresarului nu îi scăpară nici „cel puţin”-ul autodegrevator, nici „vă”-ul la fel de glacial.

– Ooo… Nu, doamnă… Vă rog… făcu el, aplecându-şi capul, în aparenţă ca semn de modestie; în realitate, ca să observe cum erau poziţionate vârfurile picioarelor femeii, considerate de către nonverbalişti drept cele mai sincere părţi ale trupului. Presimţirea i se adeveri: vârfurile îi indicau locul către care îl invitau: jumătatea străzii dinspre care venise. De unde ştia dr. Cepta de unde sosise viitorul ei ginere? Simplu: acesta nu avusese mai multă inspiraţie decât să se orienteze către viitoarea socrellă ca şi cum i-ar fi spus: „Vin dinspre sensul giratoriu, nu dinspre piaţă.” „Fraiere!” îi răspundeau picioarele dermatoloagei. „Te-ai dat de gol.”. Vă rog… reluă samsarul cel încă insuficient trecut prin ciur şi prin dârmon. Mă îmbătrâniţi dacă îmi spuneţi „dumneavoastră”. Vă rog să primiţi acest buchet.

– Vai, mulţumesc… domnule… Valentin?

– Vali, dacă binevoiţi.

– Vali… rosti ea curios-dispreţuitor, ca în faţa unui aborigen din Bali abia ieşit din canibalism. Poftim, poftim… te rog… se pierdu ea în amabilităţi, amintindu-i lui Busuioc de o cutie cu bomboane de cele mai felurite: de la amăruiele fondante umplute cu ciocolată simplă, până la diabolicele preparate cu rom, la început dulci, apoi progresiv moleşitoare.

În sfârşit… Vali intră în vila aceea boierească, pe care tangenţialii prieteni anteriori ai Mirei o tot jinduiseră, de la sute de metri distanţă, în timp ce mama ei nici nu îi bănuia, iar viitorul medic neurochirurg îi păstra doar pentru nevinovate întâlniri pe culoarele liceului, prin curtea şcolii ori, cel mult, prin săli goale.

Bătându-şi sever bocancii unul de celălalt şi pe amândoi de preşul pragului, Valentin se descălţă şi intră în casă. Primul lucru care îi ridică sprâncenele ninse (de anotimp, nu de ani) fu imensa frescă barocă de pe la fel de marele tavan al antreului, reprezentând o Judecată de Apoi în care multe personaje se găseau aşezate pe diverse niveluri, privind peste balustrade ca Beatleşii pe coperta celui dintâi album: „Please Please Me”.

– Îţi place? întrebă Laura Cepta, înmănuşându-şi trufia într-un zâmbet binevoitor.

– Aş minţi dacă aş răspunde altfel decât „da”, simţi Vali nevoia unei perifraze.

– Multora le-a plăcut, văzând-o în timp ce… ieşeau, zâmbi maliţios viitoarea soacră.

– Da… aprobă Lynx visător, cu ochii la frescă, neobservând răutatea femeii.

– Dar poftim… poftim…

– După dumneavoastră, doamnă.

– Vai, dar… mulţumesc.

În sufragerie, din capul mesei, Corneliu Cepta îl privea ca pe o recent descoperită odraslă a tabelului lui Mendeleev.

– Bună seara… îşi roti impresarul privirea peste toţi cei de faţă.

– Bună seara! îi răspunse, natural, viitorul socru.

– Bună, Vali… roşi Mira, zâmbind.

– Bună, bună… aruncă Manuela din vârful muntelui.

În momentul în care Vali trecu pragul sufrageriei, îl izbi mirosul de ghiuden cu mult, mult usturoi. „Uite, mă, cine se gândeşte la mine…” îşi zise el, cugetând că, dacă n-ar fi insistat Mira, „Führereasa” de maică-sa nici n-ar fi vrut să audă de aşa ceva. Undeva, într-o realitate paralelă, un alt Vali scotea o batistă (curată – nu-ncepeţi cu miştourile) şi se pornea să şteargă obrajii înlăcrimaţi ai unei alte mediciniste sâsâite, şistoşi la culoare, din cauza frigului de pe stradă, şi dominaţi de către ochelarii rotunzi cam cum ar fi dominate nişte stânci de gurile a două tunuri imense, de calibru pe care numai Mike ar fi fost în stare să îl numească din prima.

Anunțuri

Un gând despre „Întâlnirea lui Vali cu viitoarea sa soacră”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s