Cum s-a născut o nobelistă

Tatăl Vetei, dr. Corneliu Cepta, era poreclit „Corheliu” de către colegii de serviciu, din cauză că, la beţie, începea să cânte subţire, de parcă ar fi înghiţit heliu:

Draga meaaaaaa…
Şi-am zis verde măr domnesc,
Am iubit şi-am să iubesc…

Părintele Mirei se înfăţişa, după o vorbă de-ale soţiei, „naltu’ cât dulapu’, straşnic ca năvrapu'”. Şi asta de ce? Deoarece concediile de vară totdeauna îl lăsau bronzat şi cu un cearşaf înfăşurat pe cap, de teama insolaţiilor, încât aducea a turc, mai ales după patruzeci de ani, atunci când albeţea bărbii tunse de-a lungul fălcilor paralelipipedice îi punea în evidenţă bronzul căpătat în sejur.

Ar însemna să avem nouă vieţi ca să scriem şi să citim despre viaţa lui Corheliu, poreclit astfel şi datorită fratelui său mai mic, care îl fericea: „Eşti boher, mă… gaşpere”, rostea Tudor Cepta, pe faţa căruia zâmbetul, tăcut, continua: „Ce-i al tău e pus deoparte…”

Adevărul este că domnul doctor Cepta avea cu ce se mândri: era cât un munte, ca mai toţi din neamul lor; făcuse patru ani judo şi alţi patru rătăciri pe mare, ca paznic la cazinoul unui vapor; pentru asta, abandonase Dreptul din Cluj-Napoca după cel dintâi an, aducându-şi tatăl la un pas de a-l dezmoşteni; mama, în schimb, nepoata unui industriaş clujean interbelic, reuşise să-şi îmbuneze soţul, arătându-i că şi înaintaşul ei fusese la fel de zurliu la vremea sa; părinţii, resemnaţi, investiseră tot ce aveau, inclusiv partea lui Corneliu, în celălalt copil, Tudor, un la fel de vioi vlăstar, însă mai pe lângă casa omului; odrasla aceasta, mai tânără, fusese presată încă din vremea gimnaziului, mai mult sau mai puţin voalat, să îşi aleagă o profesie, aşa că se orientase către agronomie; părinţii îi cumpăraseră pământ la ţară, iar băiatul, cu tuşul încă zemos pe diploma de absolvire, se apucase de treabă; deşi era la fel de înalt precum Corneliu, Tudor nu avea aplecări decât spre sportul muncii în gospodărie, aşa că pozele cu cei doi fraţi puteau fi lesne folosite ca reclamă pentru o sală de forţă: „ÎNAINTE” şi „DUPĂ”; Corneliu era forţa care răsturna într-o clipă un munte, cu mâinile goale, apoi murea; Tudor, în schimb, ar fi avut răbdare cu zilele, cu tot arsenalul de pârghii, scripeţi, macarale şi plane înclinate; Corneliu s-a întors acasă, după patru ani, încărcat cu bijuterii şi cu cicatrici, a zis: „Stop!” şi s-a înscris la Medicină, în Cluj-Napoca părintească; primul an a decurs într-o înstrăinare totală faţă de părinţii încă reci; abia bursa apărută pe al doilea semestru şi continuată până prin al patrulea an i-a înmuiat, treptat; la sfârşitul anului al treilea, tatăl, Adrian, scorţos precum un cap de familie nord-german dinainte de Primul Război Mondial, i-a făcut cunoştinţă cu la fel de scorţoasa Laura, fiica dentistului pe al cărui scaun Adrian îşi proba, de fiecare dată, stoicismul pedant, ca penitenţă pentru că acceptase numele de familie al soţiei (Cepta), iar nu îl continuase pe al lui (Gheorghiu); Laura fusese privită drept o mare căpătuială şi o straşnică administratoare a brumei de avere care îi rămăsese fostului vântură-lume; aşa s-a dovedit a fi; Corneliu a acceptat-o, bonom, gândindu-se că îi va putea adormi vigilenţa; Laura, în schimb, a reuşit ca, în momentul absolvirii ei (la doi ani după el), invitaţiile la nuntă deja să prindă viaţă; cu o răceală cât se poate de lucidă, i-a arătat că părinţii lui voiau să se descotorosească de el cât mai repede, aşa că mutarea cea mai deşteaptă ar fi fost pentru el să se stabilească, laolaltă cu ea, în casa părinţilor ei; Corneliu, clăpăugit de situaţie, a acceptat; Laurei i-au ieşit vorbe din partea prietenilor lui Corneliu, cum că ar fi umblat cu ciobu’ ca să pună gheara pe aşa palicar şi, mai ales, ca să-l domesticească; altminteri, continuau ei, „Führereasa” s-ar mai fi măritat la nechezatul calului pe şapte voci; partea întâi a zvonurilor se accentuează în momentul în care părinţii Laurei mor într-un naufragiu, iar femeia rămâne stăpână pe porcoiul de avere băgat pe de-a-ntregul în renovarea unei vile imense, în cel mai pur stil brâncovenesc, câştigate în 1995, după un lung şir de procese revendicative, şi dezinfectate de trei ori, ca să piară putoarea de ţigan.

De atmosfera de studiu şi de consiliu de coroană din casă dr. Laura Cepta se preocupa; soţul ei avea grijă ca prietenii lui să nu o distrugă, la beţie. Dealtfel, prietenii erau prezenţi, cu berea-n nas, şi în 1998, în seara zilei de 22 iunie, atunci când România a învins regeşte Anglia în grupa G a Campionatului Mondial de Fotbal: canapeaua din sufragerie gemea de urlători plini de bere şi de alune pe tricouri şi pe feţele nerase. Era deja minutul 80 şi ceva, cu scor 1-1, atunci când inimile tuturor românilor microbişti le stăteau ceva mai sus de mărul lui Adam: după golul lui Viorel Moldovan din minutul 47 şi egalarea de infarct a lui Michael Owen din minutul 79, suporterii din casa Cepta nu mai aveau stare; trecuse ora 11, dar nimănui nu îi trecea prin minte să facă vreo mişcare înspre uşă. Laura se căznea să fie cât mai discretă, deşi simţea travaliul aproape, galopând pe un caldarâm ale cărui pietre cubice nu erau altceva decât uralele celor din faţa ecranului. La un moment dat, nu mai putu răbda:

– Corneliu!… dădu ea buzna în sufragerie. Salvare… mai apucă să geamă printre gâfâituri.

– Nici o salvare – te rezolvă meşteru’ imediat.

– NUUU!…

– Nu te-agita! Nu te-agita… Stai aici, jos, pe podea, o întinse el pe covor. Aline, fugi şi adu nişte cearşafuri! Dorule, pune apă la-ncălzit! Mirceo, ce stai şi te uiţi ca la felu’ paişpe? Caută-n sertar, colò, mănuşile chirurgicale. Rezistă… Rezistă… o mângâia Corneliu pe Laura pe frunte. Ştii care este culmea ginecologiei?

– Mmm… Care? gemu gravida.

– Nu-i nici o culme – acolo, toate-s văgăuni.

În sfârşit, veniră oamenii cu cele cerute.

– Hai: un-doi-trei-şi: împinge! făcea cardiologul, devenit, fără voia sa, moaşă. Hai: acum… acum… aşa, aşa – dă-i pedală… Aaacum… Gataaa! Gata poza cu artroza, cu psihoza şi mimoza! Ia uite ce seamănă cu…

– GOOOOOOOOOOOOLLLLLLLLLLLL! făcu cineva de pe canapea, prea beat ca să se ridice şi să asiste la naştere, dar suficient de treaz încât să arate că îl moştenea pe Ilie Dobre. Dan Petrescuuuuuu!…

– E gol? Bravo, Bursuculeeeeee!!! aplaudă şi găzdoiul, zvâcnindu-şi braţele în sus. Tavanul se îmbogăţi cu câteva pete de sânge şi de lichid amniotic. Laura leşină. Nou-născuta se porni să plângă mai tare. Pe sofa şi în picioare, euforia era la ea acasă. Numai în genunchi, pe podea, curgeau lacrimi de fericire.

– Tu ascultă-mă pe mine, rosti profetic unul dintre cei trei „asistenţi”, cuprinzând grumazul proaspătului tată: fata asta va avea o ţintă de ba-la-muc! Ca Dan Petrescu-acum, în ceasu-al doişpelea.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s