Mai mult Manuela decât Veta

Veta o cunoştea pe Manuela Petraşcu din primele săptămâni de Medicină în Clujul ei natal. Manuela, o blondă din Deva tunsă castron, purtând în creştet funda nu cu mină de mironosiţă, ci cu cel mai pur aplomb al unei fete de pension din vechime, Manuela, zic, se termina, pe suprafaţa mesei la care stăteau ei acum, cu zece degete pe care ai fi fost tentat să le cataloghezi drept falange de pianistă, dacă nu s-ar fi mişcat nervos, arătătoarele înţepenind nu de puţine ori în poziţii dominante: „Acolo (să pleci din faţa mea!/te duci şi-mi aduci ce-mi trebuie/găseşti ce vrei, deci nu mă mai stresa!)” Sau – de ce nu? –, dacă indecşii ar fi fost întorşi cu dosul în sus, ar fi fost uşor de ghicit că blonda voia să spună: „Uite! Tu de ce nu poţi fi ca el/ea?”

Părinţii, amândoi oameni domoli (el notar, ea traducătoare), nu îşi explicau hiperactivitatea fiicei decât, poate, prin momentul naşterii: Manuela avusese parte de un ginecolog aproape la fel de zurliu precum cel care sondase după Mishu, atât doar că acesta nu avea halucinaţii pe placentă (cum se întâmplase în cazul Stelului, atunci când „Doctorului Hidalgo”, cum era poreclit în spital, i se păruse că desluşeşte pe învelitoarea lui Plod of Darkness o succesiune microfon-chitară-orgă-tobă); medicul care îşi umpluse mănuşile de Manuela, de lichidul ei amniotic, era ciudat în ce mod? În sala de operaţie, instalase un sistem audio din care răsunau fără odihnă toate piesele simfonice imaginabile şi inimaginabile: de la psalmi medievali până la Dmitri Şostakovici, spre exemplu.

În ziua în care Manuela era pentru prima dată ridicată în braţe, de ginecolog, din boxe tocmai răsuna „Funiculì, Funiculà”, în interpretarea tenorului japonez Kei Fukui. Peste ani, când fetiţa intra în clasa I, părinţii, văzând-o că n-avea stare deloc, mai puţin atunci când lua cartea în mână, şi-au amintit de momentul naşterii şi au încercat o explicaţie…

Manuela s-a hotărât devreme asupra Medicinei: în vara anului 2013, la scurt timp după admiterea ei la liceu, era făcut public un nou paliativ împotriva sindromului Down. Stând ei toţi trei din familia Petraşcu pe canapea, în faţa televizorului, un deget a ţâşnit către ecran:

– Dau la Medicină! Ăştia se mişcă precum melcii.

Nimeni n-a luat-o atunci în seamă („Capricii, ce vrei…”), fiindcă părinţii îşi băgaseră în cap, cu de la sine putere, că fiica urma să studieze legile: „Memorie are, perseverenţă la fel, de-nfiptă, e-nfiptă… Ce-i mai trebuie?” O şi întrebaseră, dar numai tangenţial, ce părere avea despre asta, iar ea răspunsese evaziv: „Ar fi o idee…”, după care nimeni nu mai deschisese discuţia. Luase Testele Naţionale cu media 10, bifase ca primă opţiune o clasă de ştiinţe sociale şi asta fusese totul: ai bătrâni răsuflaseră uşuraţi, iar  acum Manuela se bucura de vacanţă.

Mama şi tatăl, după cum am spus, nu au luat-o în serios, numind ieşirea aceea „o simplă ploaie de vară”. Mirarea a apărut în primele luni de clasă a noua, o dată cu cele dintâi atlase de biologie ce sclipeau din coperte ca Michael Jackson din dinţi, în posterele de pe pereţi.

– Tu… ai vorbit serios când ne-ai zis de Medicină? a întrebat-o atunci domnul Petraşcu, purtând o nuanţă de dezolare în glas.

– Da. V-am spus doar că ăia din cercetare se mişcă precum Panzeru-n nămolul siberian. Voilà, a arătat ea către cărţile de pe masă. Te salută.

– Mda… Stai să vedem ce zice şi mama.

Doamna Petraşcu a ridicat din umeri, a „laissez faire, laissez passer”. Numai o dată, la masă, i-a scăpat un „las-o tu – poate-i trece năzbâtia asta”, dar, la încruntarea şi la bătutul din picior al fetei, n-a mai rostit nimic legat de aceasta. Manuela era cam răsfăţată, într-adevăr, dar nu întrecea niciodată măsura şi cu nici un chip nu o făcea în public. O singură dată îşi dăduse în stambă de faţă cu alţii, însă un dos de palmă peste bot din partea mamei, între patru ochi, o readusese la respect. Frâul principal în care o ţineau ai eu, în special tatăl, era cel pecuniar: „Nu eşti cuminte? Nu mai pupi bani de buzunar pe luna asta!”.

Soţii Petraşcu cam oftaseră după Manuela când plecase la Cluj-Napoca – nu-i vorbă –, dar se consolau cu o idee, expusă, dealtfel, fetei, dar târziu, abia în uşa trenului, la capătul primului sfârşit de săptămână petrecut acasă de când începuse şcoala. Şi asta de ce? De ce atât de târziu? Din aceeaşi cauză ca mai sus: aveau impresia că ideile pe care ei doi le adoptaseră fără prea multe discuţii şi le însuşise şi fiica lor, prin simplă influenţă, ca la electrizare. Ideea, deci, i-au spus-o studentei mai mult în strigare, în timp ce punctele de pe marginea roţilor de tren începeau să mormăie, în cor: „doi pi er… doi pi er…”, apoi din ce în ce mai repede, ca o ciuleandră a timpului, a evenimentelor, ce se strângea în jurul tinerei care auzea acum strigătul tatălui:

– Tu învaţă binie pe-acolo – când te-ntorci, găseşti cabinetul gaaataaa…

N-a fost să fie chiar aşa… Adică Manuela şi-a luat rezidenţiatul în chip strălucit, dar, tocmai atunci, a dat cu bomba-n părinţi:

– Mă mărit.

– Aoleo… Cu rockeru-ăla? Cum îl cheamă?

– Mike. Mihai. Mihai Nazarov.

– Mda…

Şi abătuţi au stat până în momentul în care prima invitaţie la nuntă lua drumul poştei. Tânăra doctoriţă nu dăduse prea mare atenţie tristeţii părinteşti, atât pentru că o vedea ca pe o simplă presimţire a cântecului „Ia-ţi, mireasă, ziua bună/ De la tată, de la mumă”, cât mai ales fiindcă deja se întrevedea pentru ea posibilitatea de a fi cooptată în cercetare – n-avea ea timp de „astenii de primăvară”. Însă atunci, în faţa poştei, când lumina chindiei accentua melancolia de pe obrazele celor doi, Manuela s-a oprit din mers:

– Voi încă sunteţi trişti – aşa e?

– …

– Nu fiţi, dragă, trişti – ce-aveţi? Vă gândiţi c-o să mă ia Mike cu el prin turnee, de n-o să mă vedeţi cu lunile?

– Eeeh… nu ne băgăm noi în treburile voastre, no…

– Da’ ce-am eu cu el? El îşi face treaba lui, eu mi-o fac pe-a mea.

Iar treaba a fost rezolvată încet-încet, homeopatic, de către Manuela: vizite repetate ale lui Mike, unele chiar în uniformă de pilot (ne)comercial, cu tot cu chipiu, scos în faţa lor cu o galanterie care le-a mers bătrânilor drept la suflet… mai o sticlă de vin cu praful de-un deget pe ea… mai o cutie de bomboane de ciocolată elveţiene… mai o colecţie de viniluri care pe un mână-spartă ca Romi l-ar fi făcut să ţină post negru câteva zile bune… Copăcel-copăcel, Mike nu doar că le devenea simpatic, ci le şi adormea bănuiala cum că din cauza lui murise în explozia aceea prima sa consoartă, soprana Maria Balc-Stegaru. Bine că soţii Petraşcu nu au apucat ziua dispariţiei cu avionul a perechilor Nazarov şi Brânzan, căci atunci chiar şi-ar fi schimbat starea de agregare, de groază…

Manuela a cunoscut-o pe Veta la un seminar din primul an, atunci când cea dintâi a greşit ora şi a nimerit la grupa Mirei-Elisabeta. Cele două ştiau una de cealaltă, dar numai după nume, din lista cu cei admişi — amândouă intraseră cu 10, deveanca dând admitere la biologie-chimie, iar clujeanca la biologie-fizică. Generaţia aceea rodise bine: dintre cei şase intraţi cu 10 curat, unul ajungea secretar de stat în Ministerul Sănătăţii (fiind unul dintre „nucleele de cristalizare” pentru fondurile europene destinate medicinei), altul îşi deschidea cea mai performantă policlinică din România, vreo doi ajungeau profesori renumiţi (unul în ţară, altul în străinătate), iar alţi doi (alte două, de fapt) câştigau Premiul Nobel, în cadrul unei echipe de zece medici, pentru descoperirea remediului la Alzheimer. Manuela a remarcat-o din prima pe Mira, căci nu are cum să nu îţi sară în ochi o brunetă cu ochi somnoroşi, cu plete negre şi drepte ce făceau jos, în dreptul umerilor, falduri ca la rockerii şaptezecişti, cu sprâncene ridicate voievodal, dar nu arcuite, ci aproape în linie frântă, ca două perechi de laturi ale unor triunghiuri Mărăşti-Mărăşeşti-Oituz, străjuind între ele, la rădăcina nasului, semnul lui Cain, format din două linii verticale deocamdată vagi, ce condensau între ele permanenta tensiune care domnea asupra Mirei-Elisabeta: „Viaţa-i prea scurtă pentru cât îi de ştiut.”. În continuarea celor două şine, precum o manetă a sorţii ştiinţei medicale,  venea nasul, cam lung, dându-i figurii o nuanţă de obidă, de câine bătut în lanţ, greu observabilă, totuşi, căci sprâncenele poruncitoare distrăgeau atenţia privitorului, fiind contracarate de ochii somnoroşi, care dăruiau fizionomiei o expresie de profundă neîncredere dominatoare, aproape ecvestră. René Descartes ar fi fost mândru, văzând-o, însă repede ar fi fugit ca dracul de tămâie când ar fi aflat că fata, departe de a fi o raţionalistă bezmetică, avea bine implantate ideile de „familie” şi de „tradiţie”, fiind chiar şi cu religia într-un soi de armistiţiu ce se rezuma la respectarea unor principii generale şi la citirea diverselor scrieri religioase ca pe nişte fermecătoare mitologii.

Manuela, deci, a remarcat-o pe Veta drept de departe cea mai citită din grupă, motiv pentru care a rămas, după seminar, să discute cu ea una-alta, au făcut schimb de numere de telefon şi de id-uri şi în felul acesta a ajuns Mira (nimeni nu i-a spus „Veta” înainte ca martorii să o vadă, să o aprobe, apoi ca Mishu, cu un „Hăhăăă, Veta… LOL”, să îi stabilească apelativul), în felul acesta a ajuns Mira să cunoască toate barurile şi cluburile din Cluj-Napoca, ea care, până atunci, abia auzise de ele. Cluburile nu îi plăceau – îi dădeau serioase angoase –, dar barurile, dacă erau suficient de îmbietoare la blablabla-uri reflexive sau doar contemplative, erau binevenite.

Cu Pink Floydul, a fost altceva: Manuela a stat, în al doilea semestru din anul întâi, cu un rocker care o îndopa cu gigabyţi de discografii, din care blonda îşi împărtăşea prietenele. Tipul, un Romi în miniatură (tot cu coadă şi alură de Antonio Banderas, dar şaten şi mai neîngrijit), o fermecase pe medicinistă cu vioara, la care cânta în mare parte piese renascentiste, băgând-o în boale atunci când îşi scotea de la sărat accentul de italian şi rostea „cinquecento, monna Manuela!” cu cele mai clocotitoare diftonguri posibile. Povestea, însă, şi-a găsit sfârşitul în patru locuri: în arhiva de messenger a lui, în ghearele ei, în coada lui şi, nu în ultimul rând, în batista ei.

Veta, care nu reuşise să lege prietenii trainice cu nimeni din liceu, a găsit în Manuela „sora pe care niciodată nu o avusese” (după cum auzise ea într-un film cu snobi): una mirându-se în faţa miracolului vieţii şi învăţând medicină cu febrilitatea delicată cu care muzeologii reconstituie vestigii fragile, iar cealaltă cu o râvnă de educator al popoarelor, năzuind să le deschidă oamenilor gustul pentru domeniu, cele două studente erau unite de urletul  interior de a cunoaşte cât mai multe din „ştiinţa vindecării oamenilor”, grosso modo spus. De aceea, nimeni din  echipa lor câştigătoare de Nobel nu s-a mirat că amândouă aveau parte de soţi deosebiţi, singura lor mirare planând în jurul diferenţelor de vârstă dintre cele două doctoriţe şi bărbaţii lor: zece, respectiv nouă ani. „D-apăi, no… Ce-ai al fetelor ăstora e pus deoparte.”

Manuela, după cum spuneam, i-a fost ca o soră Vetei, casa Cepta „adoptând-o” cât se poate de firesc: înfăţişarea ei îngrijită la milimetru, precum şi cunoştinţele fără nici cea mai mică fisură i-au dat dreptul să meargă acolo oricând şi fără nici o obligativitate a anunţării. De aceea, în total, o săptămână pe lună petrecea viitoarea geneticiană în casa prietenei sale. Ar fi stat ea chiar mai mult, dar în vila aceea mare, veche şi rece, dar şi impozantă, singura dovadă mai răsărită de vitalitate era tropăitul Vetei pe scări, atunci când suna cineva la uşă ori când doamna Cepta anunţa masa. În rest, o solemnă atmosferă de studiu şi de consiliu de coroană. Pe când la cămin era altceva…

Anunțuri

Un gând despre „Mai mult Manuela decât Veta”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s