Doi grinderi bezmetici

Iniţial, Marghioala n-a avut nici o treabă cu Mike: au fost colegi de formaţie şi atât. L-a văzut pe Radu Madagan luându-şi bassul şi plecând spre Timişoara, apoi, două săptămâni mai târziu, era de faţă atunci când, în bocanci, pantaloni de camuflaj şi tricou cu Slayer băgat în ei, încins cu o curea a cărei cataramă îşi strălucea cu fală cel mai nou model de avion F dat publicităţii, şi-a făcut intrarea Mihail Nazarov. Era un aprilie timid – abia se topiseră zăpezile –, dar Mikey se purta la mânecă scurtă, ca să se dea el ciumeg atât cu rezistenţa la frig, cât şi cu muşchiul pe care îl lucrase în sălile de forţă ale Aviaţiei Române, dar şi mai înainte, în cele amenajate prin hrubele Craiovei. Mic şi mai degrabă impetuos decât iute, pilotului încă militar îi lipseau doar două capete pe verticală până la atributul de „palicar”. Dealtfel, contrastul dintre înălţime şi tumult îl făcuse pe Ion, mai demult, în anii statuisto-mochetişti, să îi dăscălească pe martori, cu Nazarov de faţă:

– Băî!… Nu mai râdeţi, mă, de Mike că e doi la metru, că nu e-aşa… E unu’ la un metru şi-o flegmă… în sus.

Mike era atunci pe felie cu o tipă, Alexandra, poreclită, nu se ştie de ce, Walexandra. Martoriţa era specială nu prin cele două palme cu care se înfăţişa mai înaltă decât bassistul (fiindcă nu era nici prima, nici ultima prietenă care favoriza eternele glume cu scara, cu tracţiunile la tigaia aşezată pe capul fetei sau cu nemaistatul în genunchi în faţa ei), ci prin râsul său ca o avalanşă de sughiţuri, mină de aur pentru Vali The Psychedelic, cu bancurile, şi Johnny The Nox, cu pantomimele fără perdea. Care Johnny The Nox a şi fost protagonistul scenei ce a urmat după „metrul şi flegma” despre Mike. Nazarov s-a ridicat de lângă Walexandra, pe care o vrăjise până atunci cu citate în sol major din Bob Dylan, i-a înmânat chitara, apoi i s-a adresat Clăpăugului:

– Ioane, bine că-mi aduseşi aminte: tu ştii ce e ăla un „one-inch punch”?

– Nu.

– Ia fii atent, decolă atunci viitorul pilot de pe soclul statuiţei.

Veni drept în faţa clăparului şi îi ochi plexul. Dându-şi braţul drept cu doi-trei centimetri înapoi, îl slobozi apoi taman în furca Noxului,  făcându-l să se dea de-a berbeleacul, cu spatele, în gardul viu care de atâtea ori îi primise printre crenguţele lui când pe Ion, când pe Mishu, când pe Vali, cu tot cu purceaua de Cola de doi litri jumate, fapt ce determina apariţia unei picturi rupestre pe bluzonul textierului şi a unei urme de bocanc pe fundul clăparului.

Marghioala, aşadar, când l-a văzut pe Mike în camuflaj şi cu aerul lui de „10-4. We’re gonna kick ass and take names”, mai că n-a pufnit în râs, imaginându-şi pe fruntea nou-sositului o etichetă cu litere de-o şchioapă: „SOLDĂŢOI”. Atât şi nimic mai mult. Maria îl ştia, dealtfel, din anii de martorie: milităros, dar şi sentimental, fiind în stare să ofteze o lună încheiată după cine ştie ce parapantă care nu i se deschisese, Mike cântase un an bun împreună cu Alexandru Brânzan în tot felul de formaţii grindcore din Craiova, făcând să se cutremure pereţii speluncilor de notele bassului şi de grohăiturile lui Alex, viitor medic legist. Trupele acestea, ca multe trupe de adolescenţi, apăreau şi dispăreau la fel de repede precum alunecau chipsurile pe beregata lui Ion, dar puteai să le afli hramul dacă îţi dădeai seama că singurii doi membri constanţi le erau Nazarov şi Brânzan. Cele douăsprezece luni de glorie ale celor două locomotive ale grindcore-ului craiovean s-au încheiat… mediatic. Mai întâi, trebuie spus că toate, dar toate cele şapte formaţii pe care le înfiinţaseră purtau nume diametral opuse urării de „poftă bună”, în buna tradiţie a neamului grindcore, iar aceasta, a opta, nu făcea excepţie. Încheind perioadele în care cântaseră cu unii sub denumirea de „The Hominid Spaghetti Vortex”, iar cu alţii sub titulatura de „The Great Dickensian Expectorations”, cei doi roacheri s-au gândit să fie ceva mai veseli, aşa că şi-au botezat noua grohologie vocal-instrumentală cu numele de „The Tranny Granny Experience”, după o tămâioasă idee de-ale lui Mike. Dar şi bunica cea nuştiucum a avut un sfârşit, care, totodată, a reprezentat capătul efervescenţei bolborositoare a lui Alexandru Brânzan în Craiova. Oricum: el intra în clasa a XII-a, Mike pleca la Braşov, la Academie… se termina hăhăiala.

Toată treaba s-a petrecut, deci, mediatic. În februarie 2008, chiar în ziua în care cei doi martori aniversau un an de căsătorie artistică („Cine e, bă, fomeia? Brânzan cre’ că e, că el dă cu gura”, cugetase Ion), în ziua aceea, după cum spuneam, formaţia din momentul respectiv, cea cu nume gerontic, era invitată la un post de televiziune local, pentru o emisiune cu roacheri mai mult sau mai puţin spălaţi. Eeei, dar trupa de acum părea dată afară în şuturi de la o audiţie pentru circ: Mike şedea crispat, în bocanci, camuflaj şi tricou, cu o privire de „Unde e? Unde e, să-i dau în bot?”; Alex, tot în camuflaj, de aceeaşi culoare ca Mike, dar la jachetă, nu la pantaloni – aceştia erau scurţi până imediat sub genunchi, ca să se vadă, în toată splendoarea lor, tatuajele provizorii desenate de către Ion; laolaltă cu ei, se găseau în platou două figuri şterse cu guma de la creion, doi băieţi care, după acest moment, aveau să mai apară pe ecran poate doar tangenţial, în timp ce camerele de luat vederi de la vreun concert îşi plimbau obiectivele peste public, ori în timp ce aceleaşi camere treceau în revistă oamenii rămaşi pe plajă după concert, oameni pe care răsăritul îi întâmpina după ce, vorba neamţului, „priviseră prea adânc în pahar”, aşa încât tractoriştii care nivelau plajele mai aveau puţin şi îi prindeau între dinţii greblelor. Astfel se prezentau cei doi tineri din studio: unul beat mort, care mai că nu aburea lentilele camerelor de emisie cu răsuflarea lui, purtând pe figură o expresie de poet ros de molii înainte de publicare şi care, în răstimpuri, nu făcea altceva decât să exclame „dop!”, tresărind şi pocnindu-şi gura cu degetul pe interiorul obrazului, iar celălalt cu meclozitatea şi gesturile tipice ale unui nea Gheorghe surprins de telereporteri în faţa cârciumii şi încercând să pară cât mai doct, accentuându-şi (de fapt, reanimându-şi) ideile prin cât mai multe mişcări ale mâinilor şi ale capului, în timp ce îi reveneau frecvent expresii precum „cum s-ar zice…” şi „deh… ca tot omu’…”.

Brânzan şi Nazarov nu au observat penibilitatea anturajului – ei se aflau în perioada aceea în care, dacă ştiai şase acorduri, erai jupân, iar de cunoşteai zece, atunci deja se uitau la tine pe toate feţele, după aripi şi aureolă – nici măcar atunci când gazda emisiunii (un rocker optzecist local, eşuat în mâlul unei înţelepciuni de veteran care făcuse războiul la manutanţă), în urma unui vizibil şir de laude ironice, a conchis:

– Iată, aşadar, stimaţi telespectatori, că rockul craiovean musteşte de tinere speranţe.

Cei doi nu au sesizat ridicolul situaţiei decât patru luni mai târziu, în pragul bacalaureatului, atunci când Mike, înţelepţit, i-a deschis ochii fostului coleg de bolboroseli. Noroc cu tatăl viitorului soldăţoi al aerului, care i-a interzis înhăitarea cu astfel de oameni, căci, altfel, grotescul ar fi continuat, iar Grinderu’ – care, în seara aceea scăpase de la o bătută cu cureaua doar datorită lipsei de telespectatori în familie –, altminteri, ar fi luat-o caldă. Caldă şi aburindă, de l-ar fi confundat lumea nu cu zebra, ci de-a dreptul cu efectul de difracţie.

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s