„Florile”, de Vasile Voiculescu

Dragi şcolari, v-aţi întrebat vreodată ce ar fi fost pământul fără plante şi fără flori? „Am fi fost scutiţi de botanică” ar răspunde poate cei certaţi cu ştiinţele naturale. Adevărul e că fără plante, fără flori, viaţa n-ar fi existat pe pământ. Noi şi toţi cei din carne ca noi, toată viaţa animală, vite, păsări, insecte nu trăim decât din harul şi jertfa plantelor. Ele stau la temelia vieţii animale, şi toată falnica zidire, cu omul în culme, se reazemă pe firul de iarbă. Să lipsească el, umilul constructor, tăcutul zămislitor de materie vie pe  pământ, şi viaţa noastră s-ar stinge. Animale, fiare, păsări, peşti, insecte, toate câte vieţuiesc, aleargă, cântă şi zboară, toate împrumută de la plante şi flori viaţa. Nici o vietate animală nu e în stare să fabrice din câteva săruri supte din pământ, din apă şi soare minunea care e materia vie. În nici un laborator nu s-a dezlegat problema acestei sinteze. Şi iată că, de la începutul timpurilor, colţul sfios de iarbă a ştiut s-o facă. Animalele ierbivore au gata de la plante viaţa, cele carnivore o iau de la ierbivore, şi astfel lanţul vieţii şi-a agăţat verigile de cea mai trainică, de a plantelor, înfiptă temeinici în matcă şi pământ. Fără plante, în general, n-ar fi fost viaţa şi fără flori, de asemenea, căci florile săvârşesc înmulţirea şi răspândirea plantelor.

Dar omul datoreşte florilor nu numai viaţa animală. Omul datoreşte florilor o parte din sufletul lui, din podoabele sale morale. Florile sunt frumuseţea pământului şi poezia lui. Fiecare floare e o poemă întrupată, zămislită, în loc de sunete, într-o carne de petale, carne fără stricăciune şi plină de mireazmă cu substanţa dumnezeiască din care vor fi plămădiţi îngerii. Nu confundaţi, dragi şcolari, plantele cu botanica şi florile cu profesorii de ştiinţe naturale. Iar dacă vă veţi coborî printre flori şi le veţi cunoaşte, veţi înţelege ştiinţa care le studiază şi pe dascălul care o predă – eu de florile reale vă vorbesc, vii, risipite fără alegere, pretutindeni unde e o fărâmă de luncă şi un pic de lumină; omenirea fără flori n-ar fi fost cea de astăzi.

Arta, poezia, religia, cultura noastră întreagă e străbătută, mlădiată, modelată de flori. Floarea e amestecată în viaţa noastră de când ne naştem şi până intrăm în pământ. Floarea ia parte la toate durerile şi bucuriile omului, la toate marile întâmplări şi împrejurări. Flori la naştere, flori la moarte, flori şi iar flori la botez şi la nuntă. Flori la orice zi a numelui, la praznice şi la sărbători. Flori şi cunune pentru cei biruitori, de la luptele de pe câmpul de război, ca şi celor în luptele cu mintea, căci adevărata răsplată a şcolarilor silitori e cununa de flori. Flori la icoane, flori în biserici, flori pe pământ. Ele ne însoţesc pe drumul vieţii, bucurându-ne, răsplătindu-ne, consolându-ne. Sufletul omului a fost subţiat, rafinat de cultul florilor, de atingerea cu cele mai delicate şi mai frumoase creaturi ale lumii. O floare e un model, un exemplu şi nu se poate ca omenirea să nu fi fost influenţată, în lunga ei evoluţie, de acest trai în comun cu florile. Iată japonezii, atât de delicaţi, de rafinaţi, de sensibili, de artişti, au un cult extraordinar al florilor, care a dat o nobleţe deosebită acestui neam ales. Gândiţi-vă la cât au contribuit florile la dezvoltarea omenirii, la înaintarea ei. Primele coloane, cei dintâi stâlpi sunt făcuţi după modelul trunchiurilor de copac. Un templu este o poiană într-o pădure simbolică, iar capitelurile coloanelor, cu volutele lor, sunt simple imitaţii de frunze şi flori. Scoarţele, veşmintele, iile, fotele, tot ce e artă primitivă, populară izvorăsc şi-şi au obârşia în floare.

Limba omului, graiul este plin în tot ce are mai frumos numai de flori. Cele mai dulci, mai dragi şi mai poetice expresii, comparaţii, simboluri sunt luate în vorbirea noastră din lumea dulce şi fără prihană a florilor. Toate cântecele şi poeziile din toate vremile, la toate neamurile, au împletit flori în vorbele  şi melodiile lor. Tot ce ne e mai drag sub soare, asemănăm cu floarea. Şi astfel ne-au intrat în inimă şi în grai simţul frăgezimii şi al nevinovăţiei, dragostea pentru delicat şi frumos… Pentru început, să iubim pe copii ca pe flori şi să se poarte cu ele aşijderea…

Floarea a ajuns un semn, un simbol care trezea şi trezeşte în om coardele simţirii şi ale iubirii şi ale admiraţiei şi ale duioşiei. E nesfârşită lista bunurilor morale ce datorăm florilor şi e nespus de mare rolul pe care florile l-au jucat în cultura şi progresul moral şi intelectual al omenirii. Dar şi acum florile ne pot sta necontenit model de educaţie, de perfecţiune şi de inspiraţie. Iată printre florile primăverii pe cea mai plăpândă şi mai gingaşă, ghiocelul alb, pe care o striveşti când o ţii puţin mai aspru în mână. Dar ce bărbăţie, ce vitejie, cât curaj, în fărâmitura asta albă, ţâşnită de sub zăpadă! E cea dintâi floare care dă de veste că vine primăvara. Parcă în ciuda zăpezii ia culoarea bălană şi-şi scoate căpşorul, la marginea unui tufiş, pitulată după frunzele uscate. Nimeni n-o poate opri să-şi facă datoria ei de vestitoare: nici ger, nici zăpadă; nimic nu o înspăimântă. E un curaj nemăsurat, pe care numai copiii şi florile îl pot avea.

Copacii groşi, blindaţi de scoarţa aspră, cu mugurii înfăşuraţi în pieliţe mohorâte, stau neclintiţi ca nişte soldaţi bătrâni, ca nişte veterani care aşteaptă prilejul prielnic, când să intre în lupta cu izbânda. Dar ghioceii albi pornesc candizi şi fără arme, ca o cruciadă de copii, care râvnesc să biruie numai cu minunea nevinovăţiei şi a curăţeniei lor. Alături de ei, se ivesc curând albăstrele, viorele… parcă vinete şi tremurând încă de frig. Nerăbdarea lor a învins pământul rece, gol de orice altă podoabă… Ca nişte picături de senin concentrat, ele smălţează huma. Aţi ieşit vreodată la pădure, la un crâng, să le vedeţi? E o puzderie albastră risipită pretutindeni… Se bucură de ele nu numai ochii, dar şi sufletul, în care se aprinde speranţa că iarna a trecut, că alte vremuri vin… În curând, cizmele cucului… primele vor umple şi ele poienile şi crângurile… Năvalei de flori şi lumină nu se va mai putea împotrivi nimic… Liliacul, floarea-paştelui, traista-ciobanului, ochiul-broaştei, dediţei, toporaşi… cârduri-cârduri vor ieşi, care zglobii, care sfioase, care încă amorţite, dar toate vesele, optimiste, fără frică, dornice de lumină, de aer curat şi de văzduh tare, ca nişte copii. Câte nu te învaţă florile acestea de primăvară, pilde de purtare în viaţă şi lecţii şi simboluri de virtuţi! Spuneam de curajul lor senin, de îndrăzneala lor nevinovată, cum se cuvine s-o avem şi noi.

Florile nu mint, ies din pământ la sorocul lor şi rămân astfel ca un adevăr care nu se mai ascunde, nu se mai clinteşte, şi fiecare la timpul său, trecând peste piedici oricât de mari, trebuie să arate şi să-şi împlinească misiunea. Dar modestia florilor cine o poate întrece? Ele strălucesc indiferent dacă le vede sau nu le vede cineva – nu se îmbracă şi nu se vădesc de ochii lumii, ci pentru datoria ce au de împlinit, modestia şi lipsa lor de pretenţii merg până acolo că florile răsar pretutindeni, fără alegere. În pădure ca şi pe câmp, în pământul negru ca şi în piatră… oriunde natura le-a sădit, ele rămân neclintite, la post; mai mult, ele nu dispreţuiesc nimic, nici colţul cel mai dosnic, nici crăpătura stâncii, nici mocirla, nici gunoiul. Ci pretutindeni se aşază, ducând cu ele frumuseţea şi parfumul lor purificator. Ce exemplu mai înalt decât al crinilor: pune o bucată de oţel într-o grămadă de gunoi şi ai să vezi că o mănâncă rugina; înfige un bulb de crin şi are să răsară, în ciuda miasmelor rele, o floare splendidă… Ce putere de convertire uriaşă are această floare care preface urâţenia în frumuseţe şi murdăria în mireasmă paradisiacă? Aşa ar trebui să fim şi noi, oamenii. Mediul rău, împrejurările înăbuşitoare, păcatele din juru-ne n-ar trebui să ne înrăutăţească întru nimic.

Precum crinul, ar trebui să preschimbăm totul, prin dragostea, prin curajul, prin starea din sufletul nostru, să preschimbăm în bine, după modelul florilor… Dar, în toate acestea, ştiinţa de adaptare, de mlădiere la împrejurare şi la nevoie – ce instinct minunat zace în flori! Toată alcătuirea lor e neîntrecută dovadă a unei înţelepciuni dumnezeieşti. Ele însele, florile, sunt înzestrate cu o inteligenţă, cu o minte care uimeşte pe toţi câţi le studiază de aproape. Dar ele nu-şi risipesc inteligenţa şi puterile lor, ca noi, pe nimicuri, în certuri, pe petreceri, în lupte zadarnice, ci toată forţa lor e destinată rostului lor pe lume. Cine iubeşte florile dă dovadă de suflet şi de simţire. Cine le înţelege şi le pătrunde alcătuirea se înţelepţeşte. Florile sunt darnice şi se dăruiesc cu bucurie tuturor. Altruismul, jertfa de sine, dăruirea pentru alţii este cea mai înaltă pildă pe care ne-o închină florile. Ele adună ca să dea altora. Ele slujesc vieţii şi omului.

Florile primăverii vin şi aruncă sub picioarele voastre velinţe împărăteşti. Ieşiţi şi le culegeţi şi pentru ierbar, dar mai ales pentru voi, pentru sufletele voastre, cărora nu le găsesc exemplu mai desăvârşit şi model mai înalt decât pilda şi modelul florilor.

Anunțuri

3 gânduri despre „„Florile”, de Vasile Voiculescu”

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s